Noua programă de Limba și literatura română pentru clasa a IX-a, recent pusă în dezbatere publică, a stârnit reacții vehemente în rândul profesorilor de liceu și al mediului academic. Criticat pentru că ar fi „opac la lumea contemporană”, „protocronist-naționalist” în construcția sa și conservator, noul plan de învățământ pare mai potrivit pentru studenții la Litere decât pentru elevi de 14–15 ani. Am stat de vorbă cu Cosmin Borza, critic literar și cercetător la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, autor de auxiliare didactice pentru bacalaureat și profesor timp de nouă ani în învățământul preuniversitar, pentru a înțelege de ce această programă ridică atâtea semne de întrebare și cât ar putea afecta felul în care liceenii se raportează azi la literatură.
Noua programă propune reîntoarcerea la studiul literaturii române în ordine cronologică. Trebuie tratată literatura ca o „călătorie în timp”?
Așa cum au fost ele până acum, manualele de clasa a IX-a aveau o abordare tematică. Propuneau tema iubirii, a adolescenței, a familiei și, ca profesor, îți lăsau libertatea de a studia un text de Alecsandri, dar și o poezie de Nichita Stănescu, un fragment din Cărtărescu, din Mariana Marin sau un poem de Elena Vlădăreanu pentru a arăta, de exemplu, cum e reprezentată o temă ca iubirea de-a lungul timpului. Din clasa a XI-a, când elevii și elevele dobândeau alte competențe, se trecea efectiv la studiul cronologic. Prin urmare, problema nu este studierea literaturii în ordine cronologică în sine, ci faptul că, în propunerea actuală de programă, această diacronie e singurul criteriu de organizare, că literatura veche nu e pusă în corelație cu forme noi, contemporane. Am fost curios să verific, concepția a de a oferi exclusivitate principiului diacronic nu există nicăieri, în nicio programă europeană de limba și literatura maternă.
Până la urmă, unde sunt riscurile acestei metode exclusiv istoricizante, în faptul că elevii de azi, născuți cu internetul, vor avea de luptat cu cronicarii și premodernii un an de zile?
Să studiezi exclusiv literatură veche și premodernă timp de un an de zile te îndepărtează cu totul de plăcerea de a mai citi o carte, la o vârstă la care ar trebui, de fapt, să se consolideze gustul pentru literatură. Să nu uităm că această programă se adresează tuturor liceelor, nu doar celor cu specializare filologică. Or, la nivel național, cele mai multe licee au profil tehnologic, respectiv realist. În loc să gândească un Bac diferențiat și o programă diferită ca dificultate, autorii ei vor face viața și mai grea elevilor din clasele cu specializare tehnologică. Însă problema mult mai gravă a acestei programe ține mai degrabă de ce înțeleg autorii ei prin „a călători în timp”. Formele literare și activitățile propuse elevilor de către autorii programelor – pentru a intermedia respectiva „călătorie în timp” – au un statut estetic-elitist: „jurnalul boierului luminat”, nuvela romantică, poezia de inspirație istorică. Ce realitate reprezentăm călătorind doar în lumea boierilor „luminați”, când noi știm că țările române trăiau vremuri extrem de dure, că era sărăcie, că oamenii erau exploatați, că se murea de pelagră? Până și ideea de boier luminat e astăzi extrem de încărcată de o perspectivă ideologică ce falsifică și idealizează foarte mult trecutul și istoria culturală a românilor. Or, adevărul e că în secolul al XIX-lea, mult mai prezente decât prozele așa-zis „romantice” sau „realiste”, pe care insistă proiectul de programă, erau, de fapt, romanele de mistere, romanele senzaționaliste, romanele haiducești și cele sentimentale. Astea sunt speciile majoritare, speciile cu adevărat reprezentative. Dacă vor să se convingă, cititorii voștri nu au decât să deschidă online Muzeul Digital al Romanului Românesc de la Sibiu, o realizare considerabilă, la care s-a muncit enorm, prin care poți în orice secundă să consulți aceste scrieri.
S-a discutat mult despre „naționalismul metodologic” de care se face vinovată programa, de faptul că are o adevărată obsesie pentru identitatea națională, că reactivează anumite clișee cu care am fost obișnuiți și sub regimul comunist. Unii au mers până la o numi „programă suveranistă”. Avem motive să le dăm dreptate?
Din păcate, nu e deloc exagerat ce s-a spus. Când istoricul literar Nicolae Cartojan a stabilit această viziune exclusiv istorică, izolaționistă, naționalistă de studiere a literaturii, a făcut-o în deceniul precedent celui de-Al Doilea Război Mondial, când avea ca miză să proclame unitatea și continuitatea românilor pe aceste teritorii. Modelul acesta s-a reactivat în plin ceaușism protocronist. Și, din păcate, e propus și acum. Dacă nu discuți o literatură transnațional, corelând-o cu ceea ce se întâmplă la vecinii noștri sau, în sens mai larg, la nivel european sau global, lași impresia unor generații întregi că literatura română a existat de una singură, prin ea însăși, ca și cum provinciile istorice românești ar fi putut produce literatură și cultură într-o izolare completă, de pe poziții perfect egale cu marile culturi. Or, asta e fals. Transilvania, principatele române, apoi România nu erau nicidecum un centru, ci o semi-periferie. Cercetările recente despre literatura română publicate în Occident vorbesc chiar de interimperialitate, de o literatură născută la confluența a trei mari imperii, care are specificul ei. Să rupi literatura română de orice context internațional nu poate decât să hrănească etnocentrismul și naționalismele de tot felul și să contribuie masiv la construirea unei identități naționale mitizante.
Programa de literatură se cerea însă reformată de multă vreme. Care erau de fapt așteptările voastre, ale profesorilor și cercetătorilor?
Așteptările erau multe, o să menționez însă două, care sunt de bun simț. Primul era o actualizare a conținutului cu literatură scrisă în ultimii 30, 40 de ani. Programa era datoare încă din anii ‘80 cu asta, de când scriitorii optzeciști „n-au mai avut loc”. Așa au și rămas, în afara ei, și după 2000, cu excepția programei curente de clasa a IX-a, care lăsa la latitudinea profesorilor ducerea în contemporanietate a materiei școlare. A doua așteptare era renunțarea la un canon exclusiv masculin și patriarhal. Lucrurile astea erau în perfectă corelație: venind cu literatura spre contemporaneitate, puteai și democratiza acest canon.
Este uluitor că nimic din rezultatele cercetărilor ultimilor 30 de ani nu se regăsește în această programă. E ca și cum, pentru autorii ei, aceste trei decenii de cercetări nu există. De ce mai finanțăm atunci studiile, de ce își mai pierd timpul specialiștii, dacă rezultatele muncii lor nu ajung măcar minimal la elevii de liceu?
Surpriza e însă să descoperi că în listele de autori recomandați de această programă nu există nicio scriitoare femeie. Am auzit chiar voci care au justificat programa spunând „Bine, dar nu avem scriitoare femei la începuturile literaturii!”
Este inadmisibil ca în 2025 să mai concepi o programă de literatură din care lipsesc autoarele și care nu atinge chestiunea emancipării femeilor, atât de prezentă în toate dezbaterile culturale ale secolului al XIX-lea și de pe parcursul secolului al XX-lea. Faptul că, dintr-un conservatorism și patriarhalism al literaturii române, nu au fost incluse în manuale nu înseamnă că aceste scriitoare nu au existat. Sigur, erau mai puține la 1800, dar, ca autor de programă, puteai crea un decupaj temporal în care să mergi cu literatura până la începutul secolului 20, ca să le cuprinzi acolo și pe Veronica Micle, Matilda Cugler-Poni sau Carmen Sylva. Ca să înțelegi însă climatul patriahal al începutului de secol XX și numărul atât de mic de opere scrise de femei, nu poți omite din programă dezbaterea despre emanciparea femeii, care a dus și la o polemică importantă – și cu siguranță provocatoare și pentru elevii de azi – între Titu Maiorescu și Sofia Nădejde. E absolut esențială și celebră pentru argumentul misogin că creierul unei femei cântărește mai puțin decât al unui bărbat. La fel de inadmisibil e să vorbești de secolul XIX fără să incluzi o discuție despre emanciparea romilor dintr-o sclavie care pe teritoriile noastre a durat 500 de ani neîntrerupt. E o temă majoră a epocii, a apărut și un roman, „Coliba Măriucăi”, scris de V.A. Urechea, care e un soi de replică a vremii la „Coliba unchiului Tom”, cel mai popular roman aboliționist din Statele Unite. Sfârșitul secolului al XIX-lea aduce și primul mare val de migrație spre America. Multe sate din Transilvania au fost afectate de aceste depopulări. Nu mai vorbesc de faptul că la 1800, 1900 teritoriul României de azi era foarte amestecat etnic, iar literatura minorităților merita măcar menționată. Iată, așadar, dezamăgirea mea și a colegilor mei. Era un bun moment istoric să facem corecții, să prindem toate aceste tematici într-o reformă a programei. Autorii ei, însă, le-au ignorat de-a dreptul.
*Un memoriu semnat de peste două sute de scriitori, profesori, jurnaliști și cercetători care cer anularea acestei programe va fi depus săptămâna aceasta la minister. Cei care vor să semneze o pot face aici.
