• Vinerea aceasta, pe 28 Noiembrie, va avea loc, la Prislop, în județul Hunedoara, proclamarea locală a canonizării Părintelui Arsenie Boca. Un moment îndelung așteptat de credincioși, încă de la moartea sa, petrecută în 1989, tot pe 28 Noiembrie •

În primăvara lui 1940, făgărășenii care veneau la mânăstirea Sâmbăta puteau vedea un ierodiacon proaspăt călugărit, subțirel, cu ochii de un albastru pătrunzător, îmbrăcat într-o rasă albă. Vorbea puțin, iar fiecare cuvânt al său părea venit din altă lume. Nu erau doar cuvintele. Simțeai de când îl vedeai că este om sfânt, pentru că îți știa și gândul. Și nu doar gândul, ci și viața toată, a ta și a neamului tău. Tânărul călugăr le spunea celor care-l căutau vorbe care-i răscoleau până în adânc – „Eu știu mai mult despre voi decât știți voi despre voi” sau „Văd prin voi până la al treilea neam”. Atât de puternic i-a marcat pe țăranii simpli ai acelor ținuturi harul de care era înconjurat tânărul diacon Arsenie Boca, încât nu l-au uitat pînă astăzi, deși mai e puțin și se face veacul de la acele clipe de foc. Elena Stanislav din Viștea de Jos l-a cunoscut pe când era o adolescentă cuminte. I-a fost limpede, deși părintele era foarte tânăr, că stă în fața unui om în inima căruia ardea o flacără venită din altă lume – „Era ceva sfânt, ceva dumnezeiesc în dânsul. Atunci când mergeam la el, parcă vedeam un duh sfânt în el. Simţeai că stai în faţa unui om mare. La ora actuală nu pot să-l compar cu nimeni, deşi i-am cunoscut pe toţi marii noştri duhovnici, şi pe părintele Cleopa, şi pe părintele Argatu, şi pe părintele Teofil, pe toţi. Dar ca părintele Arsenie Boca n-a fost nimeni! Toţi adunaţi la un loc nu sunt mai presus de dânsul, pentru că el a avut o mare lucrare. Părintele era văzător cu duhul şi le spunea credincioşilor, fără să-i întrebe, năcazul, boala, ce li să-ntâmplă şi ce-au de făcut. El ştia totul, şi vedea în om prezentul, trecutul, viitorul, păcatul, credinţa sau necredinţa, fără să-i zică nimeni, nimic. Mai venea câte unul cu câte un păcat mare, de nu-l ştia nimeni, iar părintele îi spunea direct – «Mă, tu l-ai omorât pe omul ăla!»” Asta îi și înspăimânta pe mulți, într-atât, încât l-au poreclit „biciul lui Dumnezeu”.

Țin în mâini dosarul uriaș, de aproape șapte sute de pagini, al tuturor articolelor publicate de revista Formula AS despre părintele Arsenie Boca. S-au strâns în zeci de ani sute de mărturii despre Sfântul Ardealului. Mărturii care pleacă, toate, din miezul de aur al vieții sale – cei aproape zece ani petrecuți ca monah, la Mânăstirea Sâmbăta de Sus. Când părintele a venit aici din Muntele Athos în toamna lui 1939, îl învelea o taină și, mai presus de orice, un har dumnezeiesc, în stare să schimbe complet destine, să aducă pocăință în inimi reci și uscate. Un bătrân din Ucea de Sus își amintea că, până să vină părintele Arsenie Boca la Sâmbăta de Sus, trăiau „ca păgânii. Satul era deraiat, nu știa de rugăciune, de posturi, de nimica. Și, în câteva luni, un călugăr necunoscut și tinerel a întors toată lumea cu o sută optzeci de grade. De la părintele Arsenie, la noi în sat, toți oamenii se împărtășesc, postesc, se roagă și, ce-i mai important, se ajută cu drag între ei. Și n-a trecut mult timp până când alte sătuce din împrejurimi l-au urmat pe calea cea bună. A schimbat toată zona Făgărașului, ca apostolii din Biblie”.

Primele minuni

Curând, în doar câteva luni, Țara Făgărașului a luat foc. Țăranii își amintesc și astăzi păduricea de lângă mânăstire plină de oamenii care așteptau un cuvânt de la părintele. În zilele de praznice, dealurile din jur erau înțesate de credincioși, „ca niște ciorchini”. Scriitorul Nichifor Crainic avea să-i scrie părintelui: „A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete, după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare, când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir!”

Credincioșii care străbăteau uneori zeci de kilometri pe jos ca să-l vadă pe Sfântul Ardealului predicând nu așteptau de la el doar un cuvânt de îmbărbătare, ci și, adesea, o minune. Auziseră că părintele Arsenie are puterea de a ridica șchiopii, de a deschide ochii orbilor, de a-i izbăvi pe cei chinuiți de duhuri necurate. Nu erau zvonuri deșarte – cu rugăciunea părintele închega trupurile betege, reda nădejde inimilor care nu mai găseau rostul vieții. Victoria Turtea, din Făgăraș, a mers la Sâmbăta de Sus în anii aceia, căutând tămăduire pentru mama sa. Nu a primit-o, dar a văzut cu ochii ei vindecarea unei copile – „Cu noi o fost o fetiţă dintr-o comună vecină, tot aşa, oloagă, pe care el a vindecat-o. Eram chiar acolo, când o venit părintele la ea, ş-o întrebat-o – «Crezi că te faci sănătoasă?» «Cred părinte! Cred!» Ş-apăi s-o băgat părintele cu ea în biserică. A dus-o tată-său cu scaunul, şi când a ieşit afară mergea cu părintele de mână, vindecată complet. Ş-o zis ea cătă tată-său – «No, haide acasă tată!». Şi-acum mi-aduc aminte cum o mers fetiţa aia de mână cu tată-său de la biserică şi până la clopotniţă! Ş-apăi, din clipa aia, ea o fost sănătoasă, s-o măritat, o avut copii, şi-o trăit liniştită. Păcat că o murit şi nu vă mai poate povesti chiar ea. O murit de bătrâneţe…”.

Lumina din fundul celulei

În celula improvizată din scânduri goale, în beciul unei frumoase vile din Brașov, e întuneric. Undeva, în fundul ei, doctorul Nicolae Crăiuț poate întrezări o umbră încovoiată. Când a intrat în celula neagră, „umbra” din fundul ei i-a spus „cu o voce domoală, dar fermă: «Bună ziua creștine! Înlătură-ți pe cât poți teama, fiindcă aici nu ești chiar singur. Eu sunt părintele Arsenie Boca de la mânăstirea Sâmbăta de Sus, adus aici, ca și dumneata, bănuiesc, pentru fapte pe care nu le cunosc și nici nu le-am săvârșit. Vom împărți, deocamdată, noi doi, spațiul acestei intrări în iad, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, vom rezista și ne vom izbăvi”. Părintele Arsenie Boca fusese arestat din mânăstire și adus în acest sediu încropit al Securității pentru că puterii comuniste îi era pur și simplu frică de popularitatea lui. Și pentru că îi era frică, a ajuns să îi scornească vina închipuită de a fi fost colaborator al legionarilor. De prisos să spunem că dimpotrivă, îi mustrase mereu pe legionari, așa cum avea să declare și în anchete, pentru că „furaseră un drept care nu le aparținea lor: «pedepsirea răilor»”. Așadar, părintele era cu totul nevinovat, dar știa că tot ceea ce i se întâmplă poate duce la o mai adâncă limpezire a inimii lui. Înainte de a fi arestat, îi spusese unui apropiat, Ion Lupu, din Voivodeni – „Astă noapte mi-am văzut în vis cămașa de botez. Am două pete roșii, două păcate pe care trebuie să le plătesc în curând”. Nu știm ce vor fi fost aceste două pete roșii pe sufletul lui curat și curățit mereu prin dragoste și rugăciune, dar știm, de la doctorul Nicolae Crăiuț, cât bine le-a făcut celor oropsiți care au fost închiși cu el la sediul Securității din Brașov. Cel mai mult l-a ajutat pe medicul Octav Sonea, șeful laboratorului de analize medicale din oraș. Furios pe o palmă dată de un anchetator, doctorul i-a răspuns cu un pumn năprasnic. Pentru revolta aceasta, fusese bătut crunt la tălpi cu o rangă de fier, până leșinase. După ce l-au adus în celulă, a zăcut o vreme inconștient. Când și-a revenit, Nicolae Crăiuț și părintele Arsenie i-au examinat picioarele – una dintre tălpi era complet neagră, în curând a început să se cangreneze. Părea că singura soluție era amputarea piciorului, altfel doctorul Sonea avea să moară. Atunci, părintele Arsenie l-a îndemnat pe doctorul Sonea să își țină piciorul în firicelul de apă care curgea pe sub podeaua celulei. În tot timpul acesta, marele duhovnic s-a rugat pentru el și l-a îndemnat să facă același lucru: „Dacă te rogi și crezi, Dumnezeu te va ajuta să te vindeci! Roagă-te!”. Doctorul Nicolae Crăiuț, de la care avem mărturia, avea să scrie că „Într-o lună, culoarea neagră, care definește apariția cangrenei, s-a transformat, încetul cu încetul, mai întâi într-un roșu aprins, apoi a luat culoarea pielii, rămânând doar tendoanele încă dureroase, iar articulațiile umflate și anchilozate.

Dar doctorul Sonea pășea, înfiorat de minunea care se întâmplase cu el.” De la sediul Securității din Brașov, părintele Arsenie avea să revină la Mânăstirea Sâmbăta de Sus. Nu va mai sta mult… În luna Noiembrie a anului 1938, Mitropolitul Nicolae Bălan l-a trimis la Mânăstirea Prislop, încercând să-l scape din ghearele comuniștilor. Acolo, în inima Hunedoarei, focul de la Sâmbăta se va aprinde din nou, dar va arde mai domol, stăvilit de prigoana comunistă. Într-o scrisoare trimisă pe 14 Decembrie 1948, monahilor care rămăseseră la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, părintele Arsenie Boca se arăta bucuros de izolarea în care era Mânăstirea Prislop: „Pustietatea cea dinafară a locului, constrângerea lui de a mă aduna la chilie cu scripturile Părinților, mă umple de recunoștință către ocârmuirea cea de deasupra, care m-a scăpat puțin de îngrămădeala și jefuirea de la Sâmbăta. Nu m-aș mai duce de-aci, nici printre oameni n-aș mai ieși, dar nici pe ei nu i-aș mai lăsa să mă îngrămădească. Nu poți fi și cu Dumnezeu, și cu oamenii. Fiți mângâiați, că de mult folos mă bucură Dumnezeu aici”.

Descuierea cerului Hunedoarei

„O fost o secetă mare atunci, că să uscasă tot, şi câmpu’, şi iarba, şi pădurea! N-aveai nici cu ce să uzi grădina. Aşa mare năcaz o fost, că s-or strâns bătrânii ş-or ţinut sfat ş-or zâs – «Apăi, hai ş-om mere la mânăstire, la Prislop, la părintele Arsănie, să să roage, să vedem, nu a da Dumnezeu ploaie, că uite, ne mor animalele!». Ş-au vinit toate satele dă prin Haţeg, că nu ştiau ce să facă. Eu eram cu maică-mea la Prislop. Ş-apăi, părintele ne-o spus – «Mă, voi credeţi că io nu văd că îi secetă? Da’ voi credeţi că io pot să fac ceva?». Ş-apăi tăţi or strigat aproape în cor – «Da, părinte, noi credem că puteţi, numa’ să vă rugaţi! Noi vă rugăm mult să vă rugaţi pentru noi, că ne mor animalele!». Ş-apăi el s-o băgat la loc în biserică, ş-o ieşit cu un scaun. S-o urcat pă el, s-o uitat la Dumnezeu în cer, ş-o început să să roage, cum să ruga el. Ş-apăi, când o terminat rugăciunea, o zâs – «No, acu mereţi repede acas’, că va veni o ploaie, d-abia îţi răzbi! N-o să ajunjeţi niciunii acasă cu cămaşa neudată». Ş-apăi, aşa o fost! Pân’ să ajunjem în sat, ploaia o fo’ pă noi! Din senin o fost! Da’ pă toţi i-o plouat, nu numai pă noi, pă silvăşeni! Pă tăţi care s-or strâns atunci la mânăstire, dă pă toată Țara Haţegului! Mare minune o făcut părintele! D-aia, acum, când le zâci la bătrâni dă părintele Arsenie, tăţi îţi zic – «Uai dă mine, ce om!». Vă daţi seama ce om o fost?! Ce putere o avut! Că atâta o plouat, din zâua d-atunci, până în zâua aialaltă”. Ladislau Stoica a văzut minunea. Era apropiat de părintele Arsenie. Și el, și ceilalți copiii din sat, care se strângeau la drum când duhovnicul Prislopului trecea cu șareta sa trasă de un cal. Adesea plecau la mânăstire o ceată de țânci. Știau că Sfântul Ardealului îi iubea.

„Ţân bine minte că avea nişte ochi, vai de mine, de nu te puteai uita la ei! Erau tare frumoşi, albaştri, da’ când voiai să-l priveşti, ţi-era aşa, nu-ş cum să vă zâc, ţi să întuneca ima­ginea uitându-te la el! Da’ era om tare blând şi nouă ne plăcea dă el şi tare-l mai iubeam. Tare-l mai iubeam! Nu-l iubeam că era popă, că doară de popa Faur din sat ne era o frică, dă fugeam dă el mâncând pământul. Nu! Nouă ne era drag doar dă părintele Arsănie. Am o imagine, aşa o s-o ţân minte până pun mâinile pă piept – cum trecea părintele pă la noi pă drum, îmbrăcat în alb, io așa îl țân minte, numa’ în alb, cu şareta cu un cal. Cu un cal, nu cu doi! Eram copil și nu era asfalt ca acu’, așa că ne jucam pân nisip pă marginea drumului. Ș-apăi, dacă-l vedea unu’ pă părintele Arsănie cu șareta, dădea vestea şi ne strigam unu’ cătă alt’ – «Vine părintele Arsănie! Vine părintele Arsănie! Veniţi, că acu’ coboară părintele Arsănie dă la mânăstire». Ş-apăi, ne strângeam o grămadă dă copchii, dân tot satul, de stăteam înşiraţi şi p-o parte, şi pă alta dă drum, aş­teptând să treacă. Şi când venea, oprea şareta şi să dădea jos la noi: «Măi, vă bucuraţi că mă vedeţi?». «Da, părinte!», îi strigam noi”.

În raiul acesta reînfiripat de la Mânăstirea Prislop comuniștii vor intra cu bocancii Securității. La început, au încercat sa îl compromită pe părintele Arsenie, dar cum nu au reușit, le-a rămas varianta arestării, care s-a petrecut brutal, între 15 și 16 Ianuarie 1951, pe la ora 5 dimineața. O ceată de zece haidamaci au năvălit peste măicuțe, înjurându-le. Când au vrut să plece, mașinile nu le-au pornit, fapt consemnat în arhivele Securității. Pe părintele Arsenie nici măcar nu l-au condamnat. Doar l-au trimis la Canal, printr-o decizie administrativă, iar acolo l-au ținut până pe 17 Martie 1952. A doua arestare a venit pe 20 Septembrie 1955. Va fi eliberat în primăvara lui 1956, dar nu-l vor mai lăsa mult la Prislop. În contextul intenției partidului de a alunga călugării și călugărițele din mânăstiri, șefii Securității Deva propun conducerii de la București desființarea Mânăstirii Prislop, care, „deși este monument istoric, este un focar reacționar în mijlocul populației sătești a raionului Hațeg. Personalul acestei mânăstiri a fost educat de mulți ani în spirit reacționar de duhovnicul mânăstirii, Boca Zian Arsenie”.

Ca urmare a acestei propuneri, Episcopia Aradului va trimite pe 14 Mai 1959 următoarea dispoziție Mânăstirii de maici Prislop – „Noi, Andrei Magieru, Episcopul Aradului, decidem ca ieromonah Arsenie Boca să părăsească de îndată localul sus-numitei mânăstiri. Numitul va ieși fără rasă, urmând ca Episcopia să-i pună la dispoziție suma de bani necesară pentru a achiziționa un costum. Ca executare a prezentei deciziuni, se încredințează Vicarul nostru Eparhial Petru Vancu”. Cercetări recente au scos la iveală faptul că Andrei Magieru, Episcopul Aradului, era grav bolnav, cel mai probabil semnătura sa fiind falsificată de vicarul eparhial, Petru Vancu, un preot care, după doar câțiva ani va fi condamnat la cincisprezece ani de închisoare de drept comun, pentru că a delapidat episcopia…

Surghiunit în mijlocul credincioșilor

Picta foarte încet. Izgonit din mânăstire, se aciuase la București, unde Patriarhul Iustinian l-a angajat la Atelierele Patriarhiei. După ce a ieșit la pensie, a început să lucreze la biserica satului Drăgănescu, unde slujea părintele Savin Bunescu. Aici, părintele Arsenie își continua nu doar lucrarea dragă mâinilor sale, ci și pe cea a inimii. Supravegheat strict de Securitate, găsea răgaz, între două tușe de penel, să îi îndrume pe credincioșii care aflaseră că pictează la Drăgănescu și puteau, în sfârșit, să-l caute. Era, din nou, după aproape zece ani de retragere, în biserică, zi de zi, cel mai iscusit pictor-povățuitor de suflete din câte văzuse țara noastră. Într-un fel, zugrăvirea acestei biserici simple a fost pentru părintele Arsenie deghizarea perfectă – pentru credincioși, era mai tot timpul disponibil într-o biserică, iar pentru Securitate, avea o slujbă legală, în lume, unde putea fi urmărit. Poate că de aceea a și adăstat la această lucrare, care i-a încununat viața, cincisprezece ani, între 1968 și 1983. Știm, din notele pe care informatorii le dădeau la Securitate, că rămăsese în inimă cu dorul mânăstirii, ale cărei porți se închiseseră în urma lui pentru totdeauna. Când doi călugări de la Sâmbăta de Sus au venit să-l vadă la Mânăstirea Drăgănescu, părintele le-a spus: „Mi-i dor, mă, de mânăstire! Mi-i dor! Și de pietrele ălea de pe acolo mi-i dor!”. Când o ucenică i-a spus că toți foștii preoți deținuți politici fuseseră, într-un fel sau altul, reintegrați în slujire, doar el a rămas departe de altar, părintele i-a răspuns, cu durere, că el cu ascultarea nu se joacă, rămăsese un proscris, cu desăvârșire singur, în marea de pelerini, așa cum fusese, de fapt, toată viața. Rămăsese, așa singur, doar al lui Iisus. Dar poate că în anii de la Drăgănescu, deși părintele nu a mai putut lucra în biserică, la fel ca în anii de la Sâmbăta și Prislop, zeci de mii de oameni l-au căutat și au început să-i urmeze sfaturile acolo, în smerita bisericuță de țară, pe care el a ales să-și pună amprenta artistică și duhovnicească a vieții sale. Dacă nu ar fi știut să aleagă această fericită deghizare, în pictor-povățuitor de suflete și slujitor al tuturor celor care-l căutau, nu i-am fi avut astăzi pe mulți dintre ucenicii săi, care l-au cunoscut în acei ani și au strălucit mai apoi în fața altarelor.

„De dincolo vă voi putea ajuta mai mult!”

Părintele Arsenie a venit la el, la spital. Gheorghe Vâlcea, tâmplarul care-l ajutase cu casa maicilor de la Sinaia, suferea cumplit de o durere de picioare. Mergea foarte greu, dar nu s-a gândit să-l roage pe părintele Arsenie să-l vindece, deși Sfântul Ardealului îi tămăduise de cancer soția și de ciroză un prieten. „Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop”. Cum să vină, dacă picioarele îl chinuiau? Dar când părintele Arsenie îl ruga ceva, nu se putea să nu-l asculte. S-a ridicat șontâc, șontâc, și a plecat după omul pe care-l iubea ca pe nimeni altcineva. Pe drum, marele duhovnic i-a împărtășit ultima proorocire. „Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Domnul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţară. Nu-ţi pot spune totul, pentru că i-aş panica pe oameni. Dar voi fi alături de tine mereu”. O propovăduire mai rea decât boala, mai rea decât dacă i-ar fi spus că va muri el însuși. Fără părintele Arsenie, nu-și mai putea concepe viața. Trecut de 70 de ani, cu barba albă și cu ochelari cu ramă subțire, din care-l privea mereu seninul ochilor lui albaștri, îi intrase în viață cu vocea lui domoală, cu un fel aproape sfios de a se purta și cu o smerenie de ucenic în stare să vrea să asculte și să prindă toate meșteșugurile unui tâmplar. Multă vreme, nu a știut cine este. „Era de o delicateţe extraordinară. Mi-a schimbat starea lăuntrică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lume. Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprindeam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea. Mulţi spun că era un om dur. Nici pomeneală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. O dulceaţă de om! Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu, unul, l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!”.

După ce i-a spus tot ce mai era de făcut la Pris­lop, părintele Arsenie și-a luat rămas bun de la domnul Vâlcea. Știa că nu mai are de trăit decât câteva luni, unui cunoscut îi și spusese că nu va prinde nicio zi din 1990. La plecare, i-a mai dat o ultimă sarcină, să-i sculpteze crucea de mormânt, după un desen simplu, făcut chiar de mâna lui. Domnul Vâlcea era acasă, la Comarnic, atunci când a primit vestea – „Vino la Sinaia. Părintele Arsenie a murit”. Era 28 Noiembrie 1989, regimul lui Ceaușescu își trăia ultimele clipe. Dar, în pofida conspirației tăcerii Securității, credincioșii s-au strâns la Pris­lop ducând vestea din gură în gură. Unul dintre ucenicii făgărășeni a mărturisit că a ajuns la înmormântare, prinzând vestea din zbor, a plecat direct de la muncă, nici nu a mai trecut pe acasă, mergând pe tren toată noaptea până la Prislop. Și ca el vor fi fost mulți. „La Prislop era omenire câtă iarbă. M-am apropiat de sicriu, părintele părea de parcă abia adormise. M-am aplecat și, cu lacrimi pe față, i-am sărutat mâna dreaptă. N-am văzut c-ar fi fost mutilată, deși toată lumea vorbea că părintele a murit după multe cazne groaznice la care fusese supus de Securitate, pentru că îi prezisese lui Ceaușescu sfârșitul. Da’ să știți că așa a fost cum vă zic – mâinile și fața părintelui erau neatinse, curate și albe. Vă spun pe drept cuvânt că mi s-a părut că îi viu. Și nu numai mie. Câtă lume era acolo zicea că părintele parcă doarme, așteptau cu toții să se ridice și să vorbească, să-i certe cu dragoste, așa cum făcea tot mereu. Nu puteai să crezi că un om mare ca părintele Arsenie are parte de moarte. Părea de-odată cu veșnicia și-acuma zăcea nemișcat în sicriu”.

Gheorghe Vâlcea i-a săpat părintelui Arsenie mormântul. Cred că a fost atât de zdrobit, încât n-ar mai fi vrut să părăsească groapa aceea umedă și rece. „Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta! Vorbesc cu el, și-l simt. Ştiu că mă ascultă şi mă vede. Atunci se aprinde-n mine focul pe care mi l-a lăsat şi care nu o să se stingă decât în clipa când vom fi din nou împreună. Pentru că pe părintele Arsenie l-am iubit mai mult decât orice pe lumea asta. Şi nu o să am pace, până când nu-l voi reîntâlni. Din nou. Dincolo. Aşa cum mi-a promis”.