• Actor cu o filmografie întinsă pe câteva pagini, scenarist și regizor la început de drum, Cristian Bota trăiește parcă mai multe vieți. Împacă sarcinile de actor cu cele de tată, călătorește, scrie și-și editează primul lungmetraj. Începutul anului viitor îl găsește în rol principal, în „Catane”, pelicula de debut a Ioanei Mischie •

Lecția de pian

– Am aflat întâmplător că, înainte să fii prins de febra actoriei, ai fost elev al Liceului de Muzică „George Enescu” și ai cântat la pian. Cum a dispărut fascinația pentru instrument?

– Fascinat n-am fost niciodată! Am fost doar foarte talentat. (râde) A pornit dintr-o joacă, dintr-o întâmplare. Când eram copil, a venit cineva la școală să ne recruteze pentru cursuri de pian, iar mie mi-a plăcut ideea. M-am dus acasă și i-am spus mamei că vreau să mă înscriu. Mama, care cânta la vioară și știa exact cu ce se mănâncă, a fost foarte realistă. Știa că e mult de muncă, că e, de multe ori, o copilărie sacrificată. Mă știa și că sunt genul care mai și fentează, ia calea ușoară. Mi-a zis: „Nu-i de tine!”. N-am vrut să o ascult, am început să plâng, să o acuz că nu vrea să mai cânte și altcineva la un instrument, că vrea să fie singura din familie care cântă. La asemenea argumente, normal că a cedat și m-a lăsat. Dar după prima lecție am zis că nu mai vreau să merg niciodată. La care mama a zis: „Îmi pare rău, acum, dacă ai început, termini!”. Ce însemna pentru ea „termini” nu e foarte clar. Cert e că m-am ținut de pian. Până printr-a patra, nu am făcut mare lucru, apoi am început să fiu foarte bun. Nu eram neapărat foarte tehnic, dar aveam o interpretare specială, un fel anume de a pune accentele. Din clasa a zecea însă, am cam încetat să mai studiez, m-am oprit și din mersul la olimpiade, nu-mi mai dădeam silința, îmi luam examenele cântând la prima vedere.

– Dar doisprezece ani e mult. Ți-au lăsat ceva moștenire, nu?

– Ooh, da. Păi, numai să înveți pe dinafară partiturile alea, de 14, 15 pagini, și tot îți formează memoria într-un mod unic. Și acum, când învăț un rol, îl învăț la fel: prima replică, apoi prima cu a doua cu a treia, apoi prima cu a doua cu a treia cu a patra. Și tot așa, până la final. Eu sunt un tip mai fricos, nu mă simt în largul meu decât dacă știu foarte bine textul. De aia, îl repet în cap până în ultima clipă, îna­inte să intru pe set sau în scenă. Ca să mă întorc însă la prima întrebare, de la un punct încolo, nu mi-am mai dorit muzică. Nu știam exact ce vreau, știam doar ce nu vreau. O vreme, prin clasa a XI-a, am început să mă pregătesc pentru Drept, fiind­că în copilărie se tot spunea despre mine că sunt bun de gură. Mă uitasem la filme americane și mi se părea interesantă ideea de a ține o pledoarie. Ai mei îmi tot spuneau: „Vezi, că nu faci facultatea pentru noi, o faci pentru tine, alege ceva care să-ți placă!” Făceam meditații, dar simțeam că economia politică nu e pentru mine. Îmi plăcea în schimb să mă pierd în universul filmelor. Într-o seară, mă uitam la o telenovelă de la ProTV și mi-a trecut prin minte: „Băi, dar cât de greu e să fii actor?”. Evident că habar n-aveam cât de grea e meseria, atunci mi se părea însă că nu e așa complicat să înveți un text pe de rost. Și-n plus, îmi plăcea dintotdeauna să fiu în centrul atenției. La un moment dat, asta devenise chiar un soi de boală, pe care am mai tratat-o. Dar n-o să fiu ipocrit, îmi place în continuare când lumea mă oprește pe stradă să-mi spună că i-a plăcut un rol, mai ales dacă sunt cu copiii. Pe scurt, așa am ajuns să dau la UNATC și să intru.

Teatru și film, în egală măsură

– Ai jucat o vreme teatru, ai fost chiar distribuit în regia lui Radu Afrim și a Liei Bugnar, dar apoi teatrul a intrat într-un con de umbră. Azi, cei mai mulți te cunosc ca actor de film. A fost o cotitură voită?

– Eu iubesc teatrul și filmul în egală măsură. Filmul înseamnă să joci tenis și cineva să filmeze cele mai bune mișcări, teatrul înseamnă să te pui efectiv să joci acel meci. În teatru, nu te mai poate „scoate” nimeni din montaj. Am jucat într-adevăr teatru, mai mult la început, am jucat și în regia lui Dabija, de care mi-e dor și pe care l-am admirat foarte tare. De vină pentru absența mea de pe scenă cred că e și felul în care m-am poziționat în timp. În facultate, eram deja o semi-vedetă, toată lumea mă știa și mă plăcea. Lucrul ăsta mi-a dat multă energie și încredere, dar și mult tupeu. M-a făcut foarte tranșant cu mulți regizori, cărora nu mi-era jenă să le spun că un lucru sau altul e o prostie. Or, în teatru, lucrurile nu prea funcționează așa. Ca actor, trebuie să mai stai și în banca ta. Actorul e mai degrabă executant. Apoi, începusem să merg la castinguri și am descoperit cum prieteniile se reconfigurează brusc în funcție de interese. Am văzut că foarte multe țin de prietenie, de cu cine stai la bere. Or, mie nu mi-a plăcut niciodată să mă bag în seamă, am crezut mereu că, dacă un actor e valoros, trebuie să fie căutat. Pe de altă parte, faptul că am început să fac film, să fiu distribuit în seriale i-a făcut pe mulți să zică: „Băi, tu faci film, lasă, stai ­acolo!”

Cumva, fiecare experiență s-a terminat prost. La asta a contribuit sigur și faptul că sunt sincer și tupeist. Dar când ajungi să lucrezi cu mine, descoperi că de fapt sunt foarte ok.

„Sunt unul dintre cei mai jucați actori români”

– Și totuși, în ciuda neînțelegerilor tale cu breasla, filmografia ta e destul de vastă…

– Primul film l-am făcut chiar în vacanța dintre anul trei și master. Am avut șansa să mă distribuie Nicolae Mărgineanu într-un rol principal. Filmul a fost selectat la TIFF, apoi pentru rolul de acolo am fost nominalizat la „Tânăra speranță” la Gopo, m-au cunoscut oamenii din industrie și a fost bine. Cred că azi, în film, sunt unul dintre cei mai jucați actori români. Dar chiar și așa, și în cinematografie sunt momente grele, nu faci film după film, sunt și perioade moarte. De pildă, după rolul din „Clanul”, de pe ProTV, n-am mai făcut mare lucru în film. Am profitat însă și am scris și regizat primul meu lung­metraj. Urăsc să aștept să fiu distribuit. Până la urmă, dacă ești artist, trebuie să creezi. Într-un fel sau altul, trebuie să-ți găsești drumul. Deci, asta a fost motivația, plus faptul că multe filme românești mi se păreau slabe. Simțeam că e loc în industria filmului românesc și pentru altceva. Sigur, avem regizori valoroși, cum e Mungiu, care are stilul lui, Puiu, care a creat o școală, Jude, care e unic și experimental, Bogdan Apetri, care e bine școlit afară, sau Daniel Sandu, cu care mi-a plăcut enorm să lucrez. Dar mai e loc pentru mulți alții, fiecare cu viziunea lui.

– Cum a fost să treci din rolul de actor, în cel de scenarist și regizor?

– Tot procesul facerii unui film e foarte lung și se întinde pe ani. Scrii întâi un prim draft de scenariu, te chinui apoi să găsești finanțare, iar procesul ăsta e atât de anevoios, că ajunge în cele din urmă să te demotiveze. Între timp, mai ceri părerea unuia sau altuia din breaslă și poate mai modifici o dată scenariul, apoi te bucuri că obții finanțare și începi să repeți cu actorii. Îți dai seama că ar trebui să mai modifici pe ici, pe colo, ca să li se potrivească mai bine anumite momente. Apoi vine, în sfârșit, debutul filmărilor, în care ești cu atenția la maximum, fiindcă o zi de filmare e foarte scumpă și vrei să te asiguri că nu ratezi nimic. Urmează montajul, colorizarea și așa mai departe. Pentru filmul ăsta, am și regizat, și jucat, ceea ce a făcut să fie mai greu de gestionat pentru mine. Mi-au mai și scăpat niște lucruri. Dar una peste alta, nu mi-a scăpat actoria din mână, și nici stilistica filmului, aia pe care mi-am dorit-o. Așa că, uitându-mă retrospectiv la prima mea experiență de lung-metraj, pot spune că m-am bucurat de tot procesul.

13 ore de ceartă

– Ce poveste spui cu filmul ăsta?

– Inspirația pentru film a pornit de la niște întâmplări personale, de la o perioadă mai grea din viața mea, de acum câțiva ani, în care copiii noștri erau mici, lucrurile mergeau greu și aproape ajunsesem la divorț. Cumva, în dorința mea de a lua puțină distanță, am plecat cu tata la un drum cu mașina până în Austria, să-l vizitez pe fratele meu, pe care nu-l mai văzusem de câțiva ani. A fost o încercare a mea de a găsi alinare în ei, poate de a primi niște sfaturi. Deznodământul a fost însă o mare ceartă între mine și tata, care s-a întins pe tot drumul cu mașina Austria-România, timp de 13 ore. E, prin urmare, un film despre relația eșuată tată-fiu, despre ce înseamnă să ai doi copii în societatea de azi, despre statutul actorului și cât poți să lupți pentru un vis, dar și despre emigrație, despre familiile despărțite între est și vest și despre tulburările de care suferă adesea copiii care nu sunt încurajați și susținuți în copilărie de către părinți. Copiii luați în tinerețe la mișto tind să fie mereu în răspăr cu societatea, mereu în conflict cu autoritatea. E ceva ce am trăit și eu în adolescență. Atât de mult auzisem în familie că nu sunt destul de bun, că pot mai mult, că eram mereu în defensivă, mereu gata să contra-atac. Filmul rămâne însă cu finalul deschis, nu pun punctul pe i. E o tragi-comedie foarte vorbită, foarte dinamică. Nu cred să existe film românesc care să aibă atât de mult dialog.

– Ți-a salvat filmul ăsta căsnicia?

– Da, a fost destul de terapeutic să-l fac. Evident că povestea din film e un pic diferită de ce am trăit eu. Scriindu-l, însă, am înțeles și greșelile mele, am văzut mai clar și ce pot schimba la mine. M-am împăcat și cu tata și nici nu ne-am mai certat de atunci.

– Câți copii ai, Cristi?

– Doi, un băiat de opt ani și o fată de cinci. L-am făcut pe fiul meu când aveam 24 de ani. N-a fost simplu, mai ales că n-am avut ajutorul nimănui, i-am crescut noi. Dar i-am făcut din dragoste. I-am făcut pentru că ni i-am dorit. Când ai copii, trebuie să te ocupi de ei, să stai să te joci cu ei, să-i duci și să-i aduci de la grădiniță, să le faci de mâncare. Îți mai rămân puține ore să studiezi, să reflectezi, să scrii. La douăzeci și ceva de ani, când îți mai și râd prietenii în față că nu mai ai timp să ieși cu ei, te cam doare. Pe de altă parte, e o mare bucurie să știi că ai familia ta, că te iubesc copiii. Dacă ar trebui să dau timpul înapoi să aleg, aș face exact la fel. Ei sunt unul dintre cele mai importante lucruri din viața mea.

– Cum lucrezi, Cristi? Cum reușești să scrii, să-ți pregătești rolurile, cu copiii în jur?

– Sunt foarte disciplinat, altfel nu aș reuși. Uneori scriu în timpul zilei. Alteori, când vine soția mea acasă, mă culc două ore, cât stă ea cu copiii. Apoi, când toată lumea doarme, stau noaptea și lucrez. Aș putea scrie poate și mai mult, dacă nu m-aș mai duce la tenis sau la piscină, dar și să fac sport e important pentru mine. Mă ține cumva în echilibru. În orice caz, cum prind un pic de timp liber, mă pun și scriu. Și așa, puțin câte puțin, se face treaba. Iar apoi, dacă sunt aproape de final, îmi iau o săptămână și plec undeva în afara orașului sau la mama și stau singur până dau draftul final. Cu rolurile însă e ceva mai simplu, fiindcă rareori regizorii fac repetiții. Ce ai tu de făcut ca actor e să înveți foarte bine textul, să-ți dai suficient timp să te gândești la poveste, să vorbești cu regizorul, să te asiguri că vedeți lucrurile la fel. Și apoi, să iei secvență cu secvență, să-ți calibrezi fiecare frază, cât de tare o spui, cât de repede, cu ce nuanțe. Rolurile de film se construiesc mai mult în capul tău.

– Copiii voștri sunt tentați să-ți calce pe urme?

– E cam devreme să-mi dau seama. Dar băiatul meu a jucat în câteva filme, ba chiar și într-un scurtmetraj, împreună cu mine, care a fost premiat la TIFF. Amândoi joacă și în filmul meu. Evident că mie mi se par talentați, dar nu cred că mi-aș dori cariera asta pentru ei. Simt că și eu, și soția mea, am suferit destul din cauza actoriei. Am terminat aceeași facultate, ne-am dat licența împreună, doar că după absolvire ea nu și-a mai dorit să facă meseria asta. Nu i-a plăcut cum se întâmplă uneori lucrurile. Ca femeie, trebuie să-ți joci uneori cărțile destul de murdar. Acum lucrează ca fotograf.        

Psihologia mi-a schimbat viața

– Te-am auzit vorbind cu pasiune despre psihologie, pe care ai ajuns să o studiezi și la facultate, mult după ce ai terminat UNATC-ul. Te-a bătut vreodată gândul să-ți schimbi cariera?

– S-a întâmplat să traversez o perioadă în care nu am avut mare lucru de făcut în actorie, că eram în plină pandemie. Făcusem două seriale unul după altul, era cât pe ce să prind un alt serial, dar din cauza lock­down-ului n-am mai ajuns la casting, la Londra. Și atunci, fiind­că cursurile erau online, mi-a venit ideea să mă înscriu la Universitatea București, la Facultatea de Psihologie. Am fost prima generație a unui program de psihologie cognitivă în limba engleză. Mi-a prins extraordinar de bine să stau să citesc. Când am ajuns în anul III, însă, am decis să îngheț studiile. Între timp, ieșisem din pandemie, urma să intru în filmări cu filmul meu și, efectiv, nu mă mai puteam ocupa de examene și de licență. Când o să am puțin timp, o să reiau, ca să pot lua și diploma. Ca să revin, nu mi-am dorit și nu-mi doresc să fiu psiholog. Însă psihologia mi-a schimbat efectiv viața, mi-a lăsat moștenire niște unelte, care o să-mi folosească întotdeauna. M-a ajutat să mă cunosc pe mine, să-mi controlez anumite porniri, dar și să accept că nu totul poate fi schimbat. Când eram mai tânăr, aveam sentimentul că totul e posibil pe lume, mă aruncam direct în cap și apoi, când vedeam că ceva nu-mi reușește cum vreau, alunecam direct în depresie. A trebuit să treacă timpul, să învăț să-mi accept limitele, să învăț că nu totul e posibil.

– Printre filmele care se vor lansa chiar la începutul anului 2026, e și „Catane”, filmul Ioanei Mischie, în care te găsim din nou într-un rol principal. Despre ce e vorba?

– Filmul Ioanei Mischie e o poveste scrisă și filmată cu multă delicatețe despre o comisie de inspectori trimisă să clarifice situația ajutoarelor sociale obținute de un grup de săteni. În urma anchetelor, tot felul de tensiuni ies la iveală, inclusiv inegalități între sat și oraș, mentalități și percepții diferite. Eu joc un tocilar rănit și, alături de mine în film sunt Costel Cașcaval și Iulia Lumânare. E un film cu o imagine superbă, aproape picturală, pentru care mi-a făcut plăcere să filmez, mai ales că mă înțeleg bine cu femeile regizor.

– Tu de ce continui să faci meseria asta? Ce-ai găsit în actorie și n-ai găsit în muzică?

– Și eu mi-am pus întrebarea asta când am intrat în facultate și atunci răspunsul meu era „Pentru că vreau să schimb lumea”. Acum, nu mai sunt chiar atât de naiv, dar continui s-o fac pentru că simt că am niște lucruri de spus. Cred sincer că actoria poate face oamenii un pic mai buni, mai sinceri și mai sufletiști. De când mi s-au deschis și drumurile spre regie, a început să mă pasioneze și mai tare. Mă intrigă tot procesul, de la a găsi firul poveștii, până la a o face să funcționeze într-un limbaj vizual. Dar cred că cel mai sincer răspuns la întrebare e că, dacă nu fac asta, nu mă mai simt bine deloc. Când sunt pe set, simt că scap de mine însumi, de propriile mele probleme, că pot să fiu cine vreau. Doar acolo sunt cu adevărat liber.

– La pian îți mai e dor câteodată să cânți?

– Când nu mai trebuie să faci lucrurile din obligație sau sub presiune, redescoperi bucuria pe care o aduc. În filmul regizat de mine, e vorba și de relația mea cu pianul, chiar a trebuit să învăț să cânt jumătate din „Sonata Lunii” pentru rol. Prin urmare, mi-am cumpărat din nou pian. De cântat, n-am avut timp să cânt prea mult de atunci, dar mă relaxează enorm când o fac.