• În peisajul periculos de pestriț al muzicii populare actuale, invadat de „inventatori” de folclor, mare bucurie să descoperi interpreți dedicați exclusiv cântecului vechi, românesc. Printre ei se află și Gabriela Tuță, urmașa Lucreției Ciobanu, regretata doamnă a cântecului popular din Mărginimea Sibiului, care i-a și încredințat personal această nobilă misiune, în urmă cu 20 de ani, pe când era elevă în ultimul an de liceu. O poveste frumoasă și curată, la fel ca ­viața ei •

Costumul din Sibiel

– Gabriela, ți-ai petrecut copilăria în Sibiu, un oraș marcat puternic de tradițiile populare ale ciobanilor mărgineni. Și azi coboară din munți în oraș și dau spectacole fabuloase. Cum ai descoperit cântecul popular?

– Uf! Mă năpădesc amintirile. Începuturile mele muzicale nu au fost legate de folclor, ci de muzica ușoară. Îmi plăcea foarte mult Mădălina Manole și, la vârsta de cinci ani, am început să cânt „Fată dragă, nu fi tristă!”. Când am mers la școală, învățătoarea a văzut că am înclinație muzicală, m-a trimis la un concurs de folclor pentru copii, îndemnându-mă să îmbrac costumul de Mărginimea Sibiului. L-am găsit, împreună cu mama, în satul Sibiel. În momentul în care m-am îmbrăcat în hainele populare, chiar dacă eram doar copil, am simțit o transfigurare, simțeam că-mi dă o ținută aparte, putere, lumină, bucurie. Îmi plăcea și cântecul popular, dar magia costumului a fost primul îndemn către muzica populară. Cu cântatul a fost mai greu. Până în adolescență, a fost o perioadă de căutări, de derivă, nu știam ce-o să fac, nu-mi doream să fiu interpretă, să urc pe scenă. Eram un copil și nu visam decât bucuria copilăriei. Am cunoscut-o apoi pe doamna Lucreția Ciobanu, la Rășinari. Cântam la o serbare chiar melodia ei, „Codrule, frunzele tale”, dânsa se află undeva într-o curte, m-a auzit și a spus: „Auziți un glas de doinitoare!”. După care a venit și ea la serbare, ne-am întâlnit lângă scenă, a fost un schimb emoțional între noi, iar de acolo a venit dorința mea de a fi mai aproape de domnia-sa, de poveștile dumneaei. Am participat la diverse concursuri, care mi-au confirmat talentul, iar în 2005 am obținut Marele Premiu la Festivalul de folclor de la Mamaia, care mi-a pecetluit drumul.

– De ce ai dat Sibiul pe București?

– Am făcut facultatea la București, „Administrarea afacerilor”, cu predare în limbi străine, dar și Facultatea de Drept din Sibiu. Le-am terminat în paralel, și am și câte un master în ambele domenii. După studii, l-am întâlnit pe soțul meu, ne-am căsătorit, s-a născut fetița noastră, locurile de muncă ne sunt în București, așa că am rămas. Adevărul este că eu am visat dintotdeauna să ajung la București. Voiam să am acces la lumea culturală a Capitalei, Sibiul nu oferea, pe-atunci, foarte mult, din punctul acesta de vedere. Între timp, situația s-a schimbat, Sibiul a devenit multicultural, a fost Capitală Culturală Europeană, cu foarte multe evenimente, inclusiv Festivalul de Teatru, numeroase evenimente de folclor, majoritatea organizate de Ansamblul „Cindrelul – Junii Sibiului”, cu care colaborez și eu. E o viață culturală bogată acum la ­Sibiu.

„Am lipsit de pe scenă zece ani”

– La un moment dat, te-ai retras din viața artistică. Ce s-a întâmplat?

– După căsătorie, natura muncii mele nu mi-a mai permis să fiu pe scenă, și am vrut și să mă ocup de fetița mea. Cred că mama este cea care trebuie să-și crească pruncul și nu cred că aș fi reușit s-o fac cu valiza la ușă, între două spectacole. Dar într-o zi tocmai ea m-a descoperit pe youtube și și-a dorit mult să mă vadă cântând pe scenă. Așa s-a produs revenirea. Mi-am zis că e destul cât am lipsit și, datorită și insistențelor ei, am revenit. Am lipsit de pe scenă zece ani. Folclorul este pentru mine o pasiune. Muzica nu este o meserie, este suflet, trăire românească, vibrații care poate vin din neamul meu și din neamul acesta românesc din care ne tragem cu toții. Îmi doresc ca, prin cântecul meu, să dăinuie sentimentul identității noastre. Să nu uităm cine ­suntem.

„Familia este sacră”

– Povestește-ne puțin despre familie, zona ta binecuvântată de liniște!

– Din tinerețe, mi-am dat seama că familia ocupă locul cel mai important în viața unui om, iar dacă poți să-ți clădești o familie în vremurile astea, trebuie să o protejezi și să rămână sursa ta de încredere maximă, la care te poți întoarce oricând ești lovit. Familia este sacră, am ținut foarte mult la taina cununiei. Pentru mine, momentul cununiei în biserică a fost extrem de înălțător. N-aș fi putut, sub nicio formă, să nu mă dăruiesc cu totul familiei mele. Așa frumos a lucrat Dumnezeu, că și soțul meu e ardelean, cum mi-am și dorit. Fetița noastră are zece ani, e un copil minunat, talentat, o mică pianistă. Și pentru ea muzica este o pasiune, însă își dedică foarte mult timp și școlii, alături de studiul muzicii. Am avut bucuria să descopăr la București o școală vocațională, care funcționează ca o școală normală de muzică, și atunci, lucrurile pentru ea sunt foarte bine definite.

„E mai greu acum ca la început”

– Cum ai regăsit scena și lumea muzicii populare de astăzi, după o absență așa îndelungată?

– Ultimul spectacol, înainte de a mă retrage, a fost unul de colinde, care a avut loc în Piața Universității. Fetița mea avea atunci 11 luni și mi-am dat seama că e greu să împac și partea familială, și partea profesională. Atunci, lumea era încă în liniște. Acum, am găsit o lume schimbată, o lume peste care pandemia a lăsat urme adânci, oamenii cumva s-au dezbinat, s-au retras fiecare în cuibul lui. Chiar și la Sibiu, unde comunitatea era mai unită, mai empatică, puțini mai sunt cei care îți răspund la telefon sau care îți deschid poarta. În cartierul în care locuiam, unul săsesc, nu se încuiau porțile, exista multă încredere între oameni. Din păcate, această încredere nu mai există, așa cum nu mai există iubirea și bunătatea pe care ar trebui să le avem unii pentru alții.

În lumea muzicală, simt că-mi este mai greu acum decât la început, când nu știam încotro e drumul meu. Acum, nu mai știu încotro merge lumea, există un element deloc natural, care este tot mai pregnant și în lumea folclorului: inteligența artificială. A apărut un folclor digital, care nu exista acum zece ani. Sunt atâtea elemente de noutate la care trebuie să mă adaptez, cu care trebuie să mă obișnuiesc. Folclorul și muzica populară, pentru mine, înseamnă libertate, dar ceea ce se întâmplă azi duce, de fapt, la îngrădirea acestei libertăți. Multe piese care ni se par a fi folclorice sunt adesea creații digitale. Elementul spiritual se pierde, și de-asta nu știu cât de mult îmi voi mai găsi locul în muzică. Cu toate acestea, chiar dacă mă ascultă doar câteva persoane, pentru mine bucuria de a cânta rămâne aceeași.

– Oare cântecul popular, așa cum l-ai moștenit de la Lucreția Ciobanu și de la bătrânii de la care ai apucat să culegi cântece autentice, și-a pierdut din autenticitatea originară și din fior, odată interpretat pe scenă?

– Da, arta spectacolului a suferit o transformare. În spectacole, totul trebuie să fie aproape egal cu perfecțiunea. Ori, în folclor, nu știu dacă trebuie atinsă perfecțiunea. Folclorul autentic era trăirea simplă a românului. El își cânta dorurile și supărările sau bucuria, într-o zi de lucru la câmp, la secerat, sau cu oile, pe cărările muntelui. Frumusețea cântecelor ar trebui să se nască natural. Aceste spectacole stilizate excesiv, pline de lumini, nu mai reprezintă cu adevărat folclorul. Toate astea au început încă de pe vremea comunismului, când s-au format acele orchestre mărețe, iar muzica populară a căpătat o altă valență, a trecut de la nivelul de cântec de sat, la cel cântat pe marile scene. Așa au apărut „artiștii” de muzică populară, o sintagmă incorectă.

Verșul clopotelor din Poiana Sibiului

– Ai lansat recent un cântec mai puțin obișnuit, „Verșul clopotelor”. Spun mai puțin obișnuit, pentru că poate sunt puțini cei care să știe ce înseamnă un „verș”.

– Verșul nu e tocmai un cântec, ci un bocet, o tânguire care se cântă în Ardeal, la moartea cuiva, pe un text prin care bătrânii satului, de obicei femeile, spun povestea celui care s-a stins. „Verșul clopotelor” e neobișnuit tocmai pentru că nu e vorba de moartea cuiva, ci de clopotele bisericii din Poiana Sibiului, care în August 1916, în ajun de Sfânta Marie, au fost topite și transformate în muniție pentru războiul care tocmai începuse. Povestea am descoperit-o acum vreo 25 de ani, într-o carte a doctorului Eugeniu Dobrotă, un pasionat culegător de folclor din Poiana Sibiului. La vremea aceea, n-aș fi înțeles cu adevărat cântecul, nu l-aș fi simțit în toată profunzimea lui, dar mama m-a sfătuit să scot o piesă nouă și mi-am amintit acele versuri. Unii poienari știau povestea clopotelor, știau versurile, dar nu și cântecul. M-am trezit fredonând o melodie și mi-am dat repede seama că se potrivește exact. Așa s-a născut „Verșul clopotelor”.

În lucrarea sa, profesorul Eugeniu Dobrotă scria: „Duminecă, în ziua de 14 August 1916 (Ajunul de Sântă Mărie) au fost recvirate pentru armată două clopote din Poiană (Poiana Sibiului), unul de la biserica «din vadu» (cea nouă) și altul de la biserica «din deal» (cea veche). Înainte de a fi luate, oamenii au mai tras o dată clopotele, ca să le mai audă glasurile răsunând, apoi, pe cel din deal l-au coborât cu funia, iar pe cel de la vadu l-au aruncat din turn. Acesta a căzut cu gura jos și s’a aşezat pe pământ, fără să se întâmple ceva. Amândouă clopotele au fost așezate în vadu (în piaţă), iar fetele le-au împodobit cu cununi de flori și au cântat verșul de mai jos, pe care ele l-au făcut. Toată lumea plângea. După acestea, clopotele au fost fotografiate, împreună cu toți oamenii dimprejur, și suite într-o căruță, împreună cu alte două clopote, unul din comuna Jina și altul din comuna Rod, și pornite spre satul Miercurea, la gară. Toţi poienarii au petrecut clopotele până «în deal», iar de acolo, numai de fete, până «pe purcel». În tot drumul, fetele au mers pe urma căruţei cântând versul căruia așa i-a rămas numele, «verșul clopotelor», până în ziua de azi”.

„O, puternice de sus/ Ce zile grele am ajuns/ După ale noastre fapte/ Dumnezeu acum ne bate/ Mai întâi am petrecut/ Tinerimea, cu dor mult./ Și acuma cu jele/ Petrecem clopotele./ Oare cum vom aștepta,/ Oameni buni, Dumineca?/ Clopotele nu răsună,/ Cum s-avem inima bună/? Veniți toți să lăcrămăm,/ Lacrămi multe să vărsăm,/ Din inimă să oftăm:/ Clopote nu mai avem!/ Și voi, bătrâni, suspinați,/ Plângeți toți și lăcrămați,/ Căci când moartea ne-a răpi/ Clopote-n sat n-or mai fi!/ Mult am așteptat să vie/ Ziua de Sântă Mărie,/ Și acum ne-am întristat:/ Clopotele le-au luat./ Ziua bună ne luăm/ Că acum ne depărtăm,/ Mai mult nu le mai vedem./ Rămas bun, clopotelor,/ Că noi rămânem cu dor”.

Din considerente de ritm, am adaptat puțin versurile, pentru a se potrivi mai bine vremurilor actuale și a reflecta problemele cu care și poienarii, ca de altfel întreaga țară, se confruntă azi. Sper ca acest verș al clopotelor să fie primit de cei care mă ascultă, cu același drag cu care eu îl trimit spre ei.

Colindele, liturghia laică a românilor

– Mi-ai spus că dragul de un costum popular te-a făcut, în copilărie, să urci pe scenă. Povestește-ne puțin despre portul acesta de iarnă, care se îmbracă la cântatul colindelor.

– Costumele me­le au simboluri înscrise în ele. Cu toate că sunt simple, în alb-negru, au numeroase povești. Ia are pe mânecă frunza de viță, care e un element de continuitate în arta tradițională și marchează o legătură între cei ce au fost și cei ce sunt. Eu regăsesc și o legătură cu ortodoxia, pentru că vedem frunza de viță și în multe icoane, simbol al fertilității, al belșugului, al vitalității și al vieții eterne, dar și al rămânerii în spiritualitatea românească și în credința noastră străbună. Broboada albă de pe cap, prinsă într-un mod aparte, e din Jina, vestitul sat al ciobanilor sibieni. O purtau femeile căsătorite, ajunse la 40 de ani, cum sunt și eu, și reprezenta trecerea femeii într-o etapă de maturitate și de putere în familia pe care o învăluia cu dragostea ei.

– Ne bate Crăciunul la ușă. Te numeri și tu printre colindători?

– După ce am renunțat multă vreme la scenă, anul trecut am revenit pe ea, colindând în fața publicului, scoțând la lumină cinci colinde din zona Mărginimii și a Văii Hârtibaciului. Le-am ales și adaptat, ca să poată fi cântate de o femeie. În zona Sibiului, colindele sunt cântate de copii, de oameni mai în vârstă, de flăcăi, mai puțin de femei. Dar acestea au fost create în vreme de război, când femeile rămăseseră singure, de aceea și au un accent nostalgic. Acasă, în familie, sărbătorim cu mare drag Crăciunul, cu vizite la părinți, mulțumind lui Dumnezeu că o mai am și pe bunica, de a cărei prezență ne bucurăm de fiecare dată, ca și de poves­tioarele ei. Sărbătorile au parfumul lor de mere coapte și cozonac, dar au și mireasmă de colinde curate, din­tr-acelea bune de stat pe loc, de ascultat și de reflectat la ceea ce am fost, la ceea ce suntem și la ce vom face. Îmi place să cred că liturghia laică a românului va râmâne colinda.

Foto: Mihaela Noroc (1), Arhiva personală