• Luna trecută, pe 28 Noiembrie, zeci de mii de pelerini au urcat la mormântul Sfântul Ardealului de la Mânăstirea Prislop. A fost prima zi când părintele Arsenie Boca a fost prăznuit ca sfânt, după o așteptare care a pornit chiar de la moartea sa, petrecută la Sinaia, pe 28 Noiembrie 1989 •

Aș putea spune că, deși nu l-am întâlnit niciodată, îl cunosc foarte bine. Și că, într-un fel tainic, viața mea în Hristos stă în palmele sale, și-mi este, din cea lume, și părinte, și povățuitor. Veți înțelege astfel de ce nu puteam lipsi de la primul său praznic de la Mânăstirea Prislop, la care urma să fie proclamată trecerea sa în rândul sfinților. Ziua trecerii sale la Domnul avea să devină hramul de căpătâi al lavrei pe care el a rectitorit-o în mijlocul secolului XX, și de unde a fost alungat ca un tâlhar la drumul mare de ticăloșii care puseseră mâna pe frâiele țării.

Drumul de ceață și rugăciune

Pornit de acasă din crugul nopții, cu mult înainte ca întunericul să se fi risipit, înaintez spre Prislop printr-un tărâm de cețuri. Mă apropii de Silvașul de Jos, sunt oprit, mi se spune că sunt atât de mulți pelerini, încât drumul e cu totul blocat. Sunt ceasurile șase ale dimineții, mă înspăimântă gândul celor aproape zece kilometri care mă despart de mormântul Sfântului Ardealului. Polițista care m-a tras pe dreapta îmi spune că îmi va opri un autocar cu pelerini. Doar ele pot ajunge până la Prislop. Urc grăbit și mă trezesc înconjurat de femei învelite cu baticuri negre. E liniște. Cu capetele plecate, ținând în mâini mici ceasloave de călătorie, bătrânele murmură rugăciuni. Dacă un înger ar călători cu mine, ar simți, cred, mireasmă de mir și busuioc. Înaintăm încet, mai mult stăm decât mergem. „Foooc are să iasă din dealurile Silvașului!”, le spunea părintele Arsenie pelerinilor care se nevoiau să ajungă până la el în anii aceia de început de dictatură comunistă. Ochiul său străpungea prin vremuri, ajungând, sunt convins, până astăzi, când ne-a putut vedea urcând încet, prin ceață, spre mânăstirea în care avea să-și doarmă somnul de veci. Zeci de mii de suflete venite să i se închine la prima sa zi de prăznuire în rând cu sfinții.

Puțină istorie

Când părintele Arsenie Boca ajungea la Mânăstirea Prislop, în toamna lui 1948, trimis de Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, călca pe un loc sfințit de veacuri de rugăciune. Începuturile așezării monahale se pierd în negura istoriei, dar știm din tradiție că pe aici a trecut Sfântul Nicodim de la Tismana, de care se leagă drumul prin vremuri al Mânăstirii Prislop. Pe un tetraevangheliar pe care el l-a copiat de mână stă scris: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în anul 6913” (de la facerea lumii, n.n.). Asta înseamnă că întemeietorul Tismanei a stat, potrivit tradiției, la Prislop, în jurul anilor 1404-1405, răstimp în care va fi întemeiat și mânăstirea. Ce s-a întâmplat după aceea hrisoavele nu ne spun. Dar știm că o altă tradiție istorisește cum doamna Zamfira, fiica voievodului muntean Moise Vodă, s-a tămăduit miraculos de o boală după ce „o solie dumnezeiască i s-a arătat în vis și i-a zis că dacă va bea din izvorul Prislopului se va însănătoși.” Drept mulțămită adusă lui Dumnezeu, domnița de peste munți a ridicat în acel veac XVI biserica din piatră care a rezistat până astăzi. Două veacuri mai târziu, mânăstirea Zamfirei avea să treacă prin prigoana Curții de la Viena, care, aflând că monahii de aici, uniți cu Roma, au revenit la ortodoxie, a decis distrugerea ei – „Generalul Bucow fu aspru în rezolvarea chestiunii și porunci oficialilor comitatului în 5 Iunie 1752 ca mânăstirea să fie arsă și distrusă”. Însă furia lui Bucow nu a putut strica biserica de piatră. Prin râvna unor călugări greco-catolici, viața monahală s-a reînfiripat la Prislop, iar la începutul secolului XX încă se mai putea citi pe piatra de marmură roșie a mormântului Zamfirei, așezat în sfântul locaș – „Saphira, a principelui Moise vestită fată, în acest pământ și-a așezat jalnicul trup. Pământul valah nu vede sub cerul său nimic mai ales ca ea, dacă neamul i-ai cerceta.” La acest mormânt va fi privit și părintele Arsenie Boca în toamna lui 1949, când a poposit aici. Biserica greco-catolică fusese desființată de comuniști, el era chemat să ducă mai departe rugăciunile unui loc iubit de Dumnezeu, dar bântuit de vrajba oamenilor, uneori chiar în numele credinței. Sfântul Ardealului avea să se roage la Prislop până în primăvara anului 1959, când va fi alungat din mânăstire. Mai puțin de unsprezece ani, întrerupți de două întemnițări, dintre care una de un an la Canal.

În acest scurt răstimp, avea să-și pună pecetea de minuni și de har pe tot locul. Nu doar prin lumina care ieșea din inima sa dăruită lui Dumnezeu, o lumină care s-a amestecat în iarba și pădurile Silvașului, ci și prin brațele sale harnice și ochiul său de artist. Părintele Arsenie a reînnoit cu totul mânăstirea, iar zidirile sale au dăinuit până astăzi. Sub această cupolă de lumină, părintele și-a așezat mormântul său, pentru ca Prislopul să fie viu în veci. Spre el curgem acum, zeci de mii de pelerini, un singur trup care se strecoară leneș pe drumul îngust ca sfoara. Chiar când se crăpa de ziuă, am putut vedea cetatea albă a mânăstirii lucind în ceața joasă, de parcă ar fi fost din alt tărâm. Trupul uriaș al credincioșilor s-a încolăcit apoi în jurul bisericii domniței Zamfira și, din zeci de mii de inimi, a început să respire a rugăciune. Trec printre pelerini. Mulți țin în palme cărți de rugăciuni, se retrag zâmbind atunci când încerc să vorbesc cu ei. Scufundat într-o lume a tăcerii, încerc să o trec cu vorba.

„Părintele Arsenie m-a vindecat de unele boli, iar pe celelalte m-a ajutat să le duc”

Mă privește pe deasupra ochelarilor, senin, doar după ce și-a terminat de citit rugăciunile. Liviu Ardelean e un bărbat falnic, venit din Țara Codrului, îmbrăcat cu straiele ținutului său, ca un voievod maramureșean de demult. La mormântul părintelui Arsenie Boca ajunge de douăzeci și cinci de ani, o viață de om. În răstimp, a văzut cu ochii lui cum, de la un parastas la celălalt, șuvoiul de pelerini a crescut de la an la an, ca un râu de munte îmbogățit de ploile primăverii. Pe atunci era liniște, puteai să stai la locul de veci al părintelui de unul singur, să vorbești cu Sfântul Ardealului netulburat de nimeni. „Eu, când merg să mă rog la mormântul lui, mă simt ca atunci când am fost la Ierusalim și am pășit pe Calea Crucii și pe Golgotha. Pe mine părintele Arsenie m-a și vindecat de unele boli, iar pe celelalte m-a ajutat să le duc. Să știți că puterea de a răbda bolile poate fi mai prețioasă decât o vindecare. Eu așa mă rog – «Dacă Dumnezeu mi-a dat boala, să-mi dea și puterea de a o duce!» Eu am destule boli, dar să știți că mi le-am cerut de la Domnul ca să nu rătăcesc pe cale. Pentru că, atunci când toate-ți merg bine, pe Dumnezeu Îl uiți. Știți cum spunea părintele, «Rugați-vă să vă plătiți aici păcatele, nu dincolo». Eu prefer să-mi plătesc aici păcatele și să mi le duc eu, nu familia și copiii. Așa că îi mulțumesc acum lui Dumnezeu pentru toate, și pentru boli, și pentru copii, care-mi sunt sănătoși toți, la casele lor. Și îi mai mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să nu țin mânie pe nimeni toată viața mea și nici rău nu am dorit nimănui. Am șaizeci și cinci de ani și-s fericit, fericit, fericit!”

Dragostea Moldovei pentru Sfântul Ardealului

Oana Damaschin vine tocmai de la Iași. Și-mi spune că, deși are acolo atâția sfinți, „pe draga Parasacheva, pe Paisie și Cleopa de la Neamț”, totuși, de opt ani de zile ia calea Prislopului. Și când o întreb mirat cum de bate un pelerin atâta cale până în Țara Hațegului, când o are pe Sfânta Parascheva la doi pași, îmi spune, simplu, că o cheamă Sfântul Arsenie. „Și când ne cheamă, noi venim! Ne bucurăm că avem un ostaș care să apere țara asta. Un ostaș văzut, că mulți îl văd, fie în vis, fie în realitate. El ne-a trezit pe mulți. Așa se întâmplă – când poporul e adormit, se naște câte un sfânt ca părintele Arsenie Boca ca să ne trezească. Vedeți dealurile acestea pline? Așa era și când era el aici, la Prislop.” Și când spune asta își aruncă ochii pe pădurile dimprejur și-și aranjează baticul ca să o pot fotografia. Nu e singură. Au venit din Moldova un grup. A venit pentru întâia dat la Sfântul Ardealului în Septembrie, acum s-a întors pentru hramul lui. Cu toate că-i bolnavă, a plecat de acasă de ieri seară, a călătorit toată noaptea și, de la patru dimineața e aici, la Prislop, în frig și ceață. „Mi-s cu insulina după mini, da Sfântul Arsănie m-o ajutat, m-o întărit. Îmi dă o putere, o forță nevăzută, care mă întărește. Ni rugăm și noi pentru copii, pentru sănătate și pentru țara asta, sî hii liniște șî pace, să nu hii război, sî ieșim și noi la liman, că numa rugăciunile sfinților, cum o fost și părintili Arsănie ni mai pot scoate. Cî ne-am înglodat până-n gât, parcă mergem din rău în mai rău. Ne-am înglodat în păcatele noastre șî-n mârșăviile pi cari le fac conducătorii noștri. Ei sî îmbuibeză pi zăce generații șî nouă ni pune biru-n gât! Am văzut di tăte în viața mea, dar așa ca acum… Am vinit la sfântul în Septembrie ș-acu iară vin din nou. Cî el ni adună la dânsul. Sâmți că trebuie sî ti duci când vra el sî ni adune! Ai o chemare, ca atunci când faci un lucru și știi că îi bun. O dragoste!”

Țara Făgărașului în Țara Hațegului

Tot ce a săvârșit părintele Arsenie în viață a pornit de la Sâmbăta de Sus. Din satul acela de la poalele Făgărașului pleacă toate firele care alcătuiesc destinul lui și al nostru, al celor care-l iubim. Fără făgărășenii care l-au căutat și i-au răspândit vestea, chiar și după ce a plecat dintre ei, poate că Sfântul Ardealului nu ar fi fost astăzi al întregii țări. Aurica Nistor are 72 de ani și a fost la părintele, la Drăgănescu, prin anii ’70. Era bolnavă rău și s-a vindecat după ce a fost să-l vadă. „Era blând părintele, chiar blând, blând, nu cum spun unii. Familia mea o fost tare apropiată de dânsul. Chiar tata o pățit o minune, când o venit odată, de-o vorbit cu părintele. Îl ajuta aici, la Prislop, la zidărie și odată, la plecare, părintele Arsenie o zis cătră tata – «Ai să vezi o minune!» Ei când or venit or lăsat mașina la intrarea în mânăstire, dar tata a uitat să-i tragă frâna. Ș-apăi, când or ieșit, n-or mai găsit mașina. E, o plecat singură la vale în râu, dar n-o pățit nimic. Așa o mers printre copaci, de parcă cineva ar fi condus-o! Nu s-o zgâriat deloc, deloc… Or tras-o din râpă ș-apăi or plecat mai departe. Așa că noi ne rugăm mereu părintelui și întotdeauna ne răspunde! Simt o ușurare sufletească de fiecare dată. Tare m-o ajutat părintele pe mine în viață…”

Elena Văcar e din Lisa și e venită aici pentru că, încă din copilărie, părinții o luau de mână și o duceau la Sâmbăta. Era prea mică, nu-și mai aduce aminte de acele întâlniri, doar de poveștile părinților. Dar ce-și aduce aminte limpede, de parcă ar fi fost ieri, sunt cele două drumuri făcute la Drăgănescu. „M-am dus la el ca orișice fată nemăritată ca să-l întreb de sortit. Nu mergeai ca la un om obișnuit, știam că-mi știe toate gândurile. Mi-a zis atunci că oricine se apropie de mine, imediat îi găsăsc vină. Și cum mi-a zis el, așa o fost în viață. El ne vorbea adesea în pilde, multe din ce mi-o zis atunci le-am înțeles abia mai apoi. Noi făgărășenii sfânt l-am considerat de când o fost la Sâmbăta, că a adus multă lume la credință, așa că suntem legați de el. Am venit aici să-i mulțumin lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care ni l-o dat și pentru purtarea lui de grijă. Ne-am rugat părintelui să ne sporească umilința și răbdarea și credința, că nu avem destulă.”

Cinstirea unui proscris

„Cuvioase Părinte Arsenie, mărturisitorul dreptei credințe, povățuitor înțelept al credincioșilor pe cărarea împărăției și de minuni făcătorule, cel ce în vremuri grele ai strălucit, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.” Cântarea protopsalților din slujba care se săvârșește în cinstea Sfântului Ardealului răsună pe deasupra mânăstirii și se pierde apoi în pădurile dimprejur. Îmi e greu să mă obișnuiesc cu ea. Am așteptat atât de mult această canonizare, încât începusem să mă obișnuiesc cu gândul că nu se va întâmpla niciodată sau, cel puțin, nu în timpul vieții mele. Părintele Arsenie Boca avea să rămână un proscris etern, cinstit și denigrat, iubit și disprețuit, citit și, totodată, greu de înțeles, chiar și pentru ucenici. O soartă pe care au mai avut-o și alți mari sfinți sau sfinte ale bisericii, a căror lucrare a fost îndeajuns de adâncă și în atât de multe suflete, încât au împărțit biserica în ucenici și sceptici. Dar acum părintele Arsenie e sfânt așezat spre cinstire în toate bisericile și îmi e anevoie să mă deprind că nu a rămas doar în colțul cu icoane al casei mele, ci s-a mutat la locul în care ar fi trebuit să fie dintotdeauna – în fața catapetesmei. La altarul de aici, de la Prislop, unde acum slujește mai mult de jumătate din tot Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, părintele Arsenie a săvârșit ultimele sale slujbe. De când a fost alungat din mânăstire, prin adresa Episcopiei Aradului, din 14 mai 1959, Sfântul Ardealului nu s-a mai putut apropia de altarul niciunei biserici ortodoxe, decât ca simplu mirean. Nu l-a condamnat niciun tribunal bisericesc, nu au reușit să demonstreze că ar fi încălcat vreo pravilă a sfinților părinți. Nimic, doar un refuz tăcut. Iar părintele s-a supus. Alți duhovnici, precum părintele Ioan Iovan sau Gheorghe Calciu Dumitreasa, nu au ținut cont de opreliștile nedrepte, dar părintele Arsenie a ascultat și, cu o smerenie deplină, s-a coborât în rândul mirenilor, pe care i-a mai povățuit doar ca un simplu pictor plin de har, care îmbrăca în fresce profetice smerita biserică a satului Drăgănescu. S-a lăsat călcat în picioare cu o blândețe de miel. Iar acum, când peste toată mânăstirea răsună rugăciunile ÎPS Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, ucenicul său, care s-a luptat toată viața pentru canonizarea sa, acum îmi dau seama că Dumnezeu are întotdeauna ultimul cuvânt. Chiar dacă pentru acest cuvânt trebuie să așteptăm o viață. Iar acest cuvânt dumnezeiesc e chiar dragostea lui Iisus. O iubire care acum se revarsă din mormântul Prislopului, în pofida celor care încă îl denigrează.

Foto: Sofian și Cristian Curte