Puțini regizori români au reușit să împartă publicul atât de radical ca Radu Jude. Detestate de unii și adorate de alții, filmele lui au deschis un teritoriu cinematografic complet nou: o lume a experimentelor, a arhivelor scotocite și a adevărurilor incomode. I-au adus un „Urs de Aur” și doi „Urși de Argint” la Berlin, dar mai ales respectul cinefililor care îl urmăresc cu consecvență. După retrospectivele cinematografice din Paris și Marsilia, toamna aceasta, „Dracula”, cel mai nou și mai dezlănțuit film al lui, a ajuns și în România. De vorbă cu un cineast mereu în mijlocul actualității, gata să desfacă realitatea și să ne-o așeze în față, în toată splendoarea și oribilitatea ei.

„M-am format prin cinefilie, văzând filme oriunde se putea”

– Ai spus-o nu o dată: tânărul Radu Jude, dornic să învețe secretele cinematografiei, a fost de trei ori respins la admitere la UNATC. Te-a ambiționat asta, te-a întristat sau te-a făcut să cauți soluții alternative?

– Nu sunt ambițios din fire, deci nu am fost deloc ambiționat, dar pasiunea a fost mai mare decât delăsarea. Oricum, la cinema, ca și la alte arte, se poate ajunge pe foarte multe căi, nu există o singură modalitate de-a o face. Și cred că a fost adevărat întotdeauna, într-un fel sau altul, sigur, depinde cum definim ce înseamnă cinema și excludem tragediile din discuție. În perioadele când S.M. Eisenstein nu putea face filme, de pildă, preda și scria despre cinema – lucruri foarte interesante, dar nu asta e important, ci sentimentul foarte puternic pe care ți-l dau scrierile lui ca făcând parte din practica lui cinematografică. Într-un fel, că filma, că monta, că desena, că scria despre El Greco, Piranesi sau Joyce, Eisenstein făcea cinema. Cred că perspectiva asta e mai sănătoasă și încerc s-o urmez.

– Pe tine ce te atrăgea atât de tare către cinema? Ai fost un copil hrănit cu filme? Era în tine o nevoie de a te povesti în imagini?

– Generația noastră nu a avut acces în perioada de formare nici la multe filme, nici la aparate de filmat, deci formarea nu s-a produs în acest fel. E interesant că, într-adevăr, cineaștii din generația mea din Occident au început prin a filma câte ceva în copilărie, dar nu e deloc cazul nostru. E drept că cei mai tineri, cei născuți după Revoluție, au avut în general acces la filme de tot felul – fie la televizor, fie pe internet, nu doar la cinema –, și, de la un punct încolo, și la camere video. E un alt fel de formare și asta se vede și în felul în care se raportează la cinema. Pentru mine, e încă foarte important, pur și simplu, că pot face un film. Pentru mulți dintre tineri, asta nu mai contează atât de mult, pentru că un film e oricând posibil. Nu mi-e clar ce e mai important pentru ei. Ca să revin, eu m-am format prin cinefilie, începând cu perioada liceului, în anii ’90, văzând filme oriunde se putea: la cinematecă, la televizor, la cinema.

„Am lucrat cam douăzeci de ani alte lucruri decât aș fi vrut”

– Ți-ai antrenat însă felul de-a face film în anii de muncă pe platou ca asistent de regie și ca autor al unor clipuri publicitare, experiență pe care o și revizitezi, în cheie diferită, în „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” și în „Opt ilustrate din lumea ideală”. Crezi că tot atunci s-au născut și felul critic de a privi realitatea și dorința de a face un cinema care să exprime asta?

– Îmi e greu să răspund, adevărul e că nu știu. În primul rând, habar n-am dacă văd critic realitatea, mi se pare că mai degrabă încerc să o descriu, atât cât pot și cu instrumentele cinemaului, desigur. Iar cum s-au născut sau au evoluat aceste direcții, în ceea ce privește munca mea, îmi e și mai greu să identific. Am lucrat cam douăzeci de ani alte lucruri decât aș fi vrut. Aș fi vrut să fac doar cinema, dar era imposibil să trăiești doar din asta, și atunci am făcut mulți ani de asistență, apoi emisiuni de televiziune, telenovele, clipuri muzicale, teleshopping, reclame, orice și în orice condiții – adică, în general, dure. De câțiva ani fac doar filme și predau sau coordonez diverse ateliere de cinema, pe unde sunt chemat, ceea ce e destul de epuizant, dar oferă și modalități de a cunoaște alte perspective despre cinema – și am deja o vârstă unde asta devine crucial. Cât despre perspectiva critică, cred că una din posibilele funcții ale cinemaului e, cum spunea Buñuel, de a se ocupa de ceea ce nu merge bine, de a descrie problemele, de a ne oferi o descriere aparte a lumii. De aceea, sunt mereu uimit când apar acuze legate de faptul că filmele mele se concentrează pe lucrurile care nu merg. Mie mi se pare că e normal așa, mai ales că pentru restul există publicitatea, televiziunea, filmele pur comerciale sau cele ­turistice.

„Mi se pare un clișeu periculos ideea că artiștii nu au nevoie de teorie”

– O parte dintre filmele tale au scos din arhive episoade foarte incomode ale istoriei noastre: sclavia romilor, eroizarea fascismului interbelic sau vina românească în uciderea atâtor evrei. O istorie neoficială, care a deranjat „oamenii de bine” și i-a făcut să te acuze că nu ești „bun român”. Ce te-a împins spre zonele astea? Simțeai o nevoie de „reparație”?

– Mai degrabă a fost un interes apărut în adolescență, deci, imediat după Revoluție, de a înțelege un pic trecutul nostru, ascuns până atunci de propaganda din perioada dictaturii comuniste. Am descoperit cu toții lucruri șocante nu doar despre închisorile comuniste, ci și despre fascismul românesc, despre antisemitism, despre rasism, clasism, sclavie. Țin minte și acum ce șoc a fost să citesc cartea lui Z. Ornea despre angajamentul fascist al unora ca Eliade, Noica sau Cioran… Dar filmele mele legate de istorie sunt de fapt despre prezent, mai bine zis, despre relația dintre prezent și acest trecut încă viu, cum o arată realitatea de zi cu zi, și nu doar alegerile anulate de anul trecut. Filmele mele există, îmi place să cred, pentru că oferă o abordare a acestor teme dintr-un unghi nou și cu un instrumentar, cel cinematografic, care nu e la dispoziția istoricului profesionist sau a filozofului istoriei. E poate foarte puțin ce încerc să ofer, dar e din această perspectivă, a ceea ce doar cinemaul poate să facă. Îmi place foarte mult acest citat din Rivette: „Cinemaul este, în mod fundamental, o artă descriptivă și didactică: cele două sunt legate. Doar un hazard al istoriei a făcut ca narațiunea să-i devină aparent consubstanțială. Vocația lui veritabilă este eseul: adică punerea în ordine descriptivă a realității, revelarea relațiilor, legăturilor și concordanțelor diverselor fenomene. Pe scurt, o artă a concordanței timpurilor și a spațiilor”.

– Faci nu un film la trei ani, ca alții, ci câte două pe an. Or, finanțarea, în lumea cinemaului e o chestiune teribil de spinoasă, se știe. Cum reușești să le produci?

– Adaptându-mă la bugete diferite, la tehnologii diferite, ieftine… Și „Dracula”, și „Kontinental ’25”, de pildă, s-au filmat cu un smartphone. Dacă adunăm bugetele ultimelor mele patru filme de lung-metraj (două filme de ficțiune, două filme-eseu), obținem un buget mediu al unui film de ficțiune românesc. În plus, am lucrat cu producători competenți, cum sunt Ada Solomon și Alex Teodorescu, dar esențială este disponibilitatea mea de a mă adapta la ce bugete avem. Nu spun nici că e ceva bun, nici că e ceva rău, mai degrabă e o nevoie de a explora realitățile românești – și nu numai – în momentul în care ele ni se oferă. Pentru că societatea românească e într-o dinamică aparte, și cinemaul trebuie, sau măcar poate, să capteze, să fixeze ceva din această transformare care, cel puțin în parte, ne otrăvește viețile. În plus, eu accept fel de fel de propuneri și colaborări, tocmai am terminat un film scurt, de montaj, realizat cu materiale din arhiva Muzeului de Cinema din Torino, care l-a și comandat, mai fac un mic film comandat de Centrul Pompidou, cu ocazia retrospectivei mele, și sunt în montaj cu un film de lung-metraj realizat majoritar în Franța, la propunerea unui important producător, Saïd Ben Saïd. Sunt, deci, ca un pictor italian de mâna a doua, din secolul 15, care acceptă orice comandă, iar atunci când nu există comenzi și le dă singur.

– Din puținul pe care îl cunosc despre tine, știu că ești un mare cititor, mereu la curent cu ce zice critica, „un teoretician ratat”, cum spune Victor Morozov. Nu te și încurcă reflexivitatea asta permanentă? Nu simți că-ți taie din creativitate?

– Ah, nu sunt deloc un mare cititor, mi-aș dori să fiu. E drept că am nevoie de teorie, de critică, de istorie, poate tocmai pentru că nu sunt creativ. Și nu mă încurcă absolut deloc, din contră, orice te poate ajuta în facerea unui film, chiar orice. Mi se pare un clișeu periculos ideea că artiștii nu au nevoie de teorie. Sigur, nu au nevoie doar de teorie, dar asta e altceva. La fel cum nu îmi plac așa-zisele opoziții între „creatori” și „critici” – Godard demonstra deja, prin anii ’50-’60, că a face critică de film poate fi o altă formă de creație cinematografică și că se poate face critică de film realizând, pur și simplu, filme.

„Le datorez copiilor mei câteva filme”

– Doar din cărți și idei se nasc filmele tale sau te hrănesc și întâmplările banale?

– Absolut totul îmi hrănește filmele: viața în întregime, tot ceea ce mi se întâmplă, tot ceea ce observ. De fapt, mai toate filmele mele s-au născut din experiențe și observații foarte personale, foarte intime, mai mult sau mai puțin banale, doar că eu includ aici și visele, și fantasmele, și dorințele, și cărțile, și filmele văzute, totul. Pentru mine, descoperirea lui M. Blecher când aveam 18 ani a fost nu doar o experiență livrescă, ci și o importantă experiență de viață, și dau exemplul ăsta doar pentru că am făcut un film, „Inimi cicatrizate”, pornind de la opera lui. Altfel, le datorez copiilor mei câteva filme. Nu aș fi avut ideea din „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, dacă nu mi-aș fi scos băiatul cel mare, care atunci avea vreo 8 ani, la un reenactment militar de Noaptea muzeelor. N-aș fi făcut scurt-metrajul „Plastic semiotic”, dacă n-aș fi vrut să mă „răzbun” pe jucăriile sparte ale băiatului meu mai mic, iritat de bucățile mici risipite pe jos și care mi-au intrat în talpă ani de zile.

– Luna trecută a avut loc și în România lansarea oficială a lui „Dracula” – un film imposibil de rezumat, care amuză, intrigă, șochează, pune laolaltă referințe culte și umor de revistă, așază primul roman românesc cu vampiri lângă inteligența artificială și „Povestea poveștilor” lui Creangă lângă critica adusă capitalismului. De fapt, despre ce ți-ai dorit să fie „Dracula”, atunci când ai pornit la drum?

– Am hotărât să fac acest film întâi din motive pragmatice, apoi am început să mă uit la filme cu vampiri și mi-am dat seama că nu-mi plac prea mult. Dar, evident, există ceva în ele la care mulți oameni rezonează profund. Altfel, de ce ar persista mitul ăsta? Atunci m-am gândit că, poate, filmul în sine ar putea fi Dracula. Nu un film despre Dracula, ci Dracula ca o figură care suge viața. Filmul ca vampir. Această idee a început să ghideze totul. Există anumite teme în film care contează pentru mine și idei care intră într-un raport anume cu istoria filmului. Una dintre ele este povestea, ideea de poveste, de narațiune. Eu văd filmul ăsta ca fiind despre actul de a povesti, dar nu în sensul în care oamenii îl înțeleg adesea astăzi. Când spun „poveste”, se referă de obicei la o narațiune bine construită, la o dramaturgie bine închegată. Ceea ce am încercat să fac aici este puțin diferit: este mai puțină dramaturgie clasică, dar sunt multe povești sau fragmente de povești, scurte sau lungi. Mă gândeam la începuturile cinematografiei – Méliès, de exemplu, când cineaștilor nu le păsa prea mult de structura dramatică, de evoluția personajelor. Ei se concentrau pe a spune ceva, pe a arăta ceva, pe a crea o anumită plăcere estetică prin imagini. Plăcerea de a spune povești, plăcerea de a arăta lucruri, chiar și plăcerea de a spune povești stupide. Istoria filmului este plină de povești stupide, dar fermecătoare sau amuzante. Am vrut să continui această tradiție – a lui Cervantes, a lui Rabelais, a avangardelor istorice, inclusiv a celor cu origini românești: dadaismul, letrismul, Ionesco etc.

– În spatele refuzului tău de a rămâne captiv într-un stil și al efectului de „ciornă” al multora dintre filme intuim, de fapt, o atitudine politică și estetică. De ce-ți lași filmele neșlefuite, Radu?

– Cred că sunt principalul vinovat pentru această neînțelegere, am vorbit foarte mult despre cum filmele mele sunt ca niște schițe. Dar dacă, într-adevăr, există în ideea de schiță în cinema ceva care mă atrage, asta are de-a face cu potențialitățile care există într-un proiect sau altul și pe care prefer să nu le distrug ca să ofer o formă clasică, de exemplu. Dar asta nu înseamnă deloc că filmele mele nu sunt finisate, așa cum o schiță de Caragiale sau Cehov nu îmi pare a fi mai puțin șlefuită decât un roman de Flaubert, ca să ne referim la unii dintre cei mai mari.

„Lucrez încontinuu, deci nu prea am cum să mă bucur de vreun succes”

– Ultimii ani ți-au adus o adevărată recunoaștere internațională. Ești unul dintre cei mai tineri cineaști care au avut integrala filmografiei proiectată la Centre Pompidou, la Paris. La retrospectiva filmelor tale din Franța a fost prezent și marele filosof Jacques Ranciere. Ți s-a dedicat o monografie în limba engleză, ai premii în festivaluri, ești respectat printre cinefili, iar oamenii te primesc ca pe un rockstar, în străinătate. Ce-ți stârnește toată canonizarea asta timpurie? Te bucură sau te sperie?

– Știm că absolut totul e destinat morții și că vom dispărea cu toții foarte, foarte curând, deci nu mă îmbăt nici eu cu apă rece. Altfel, sigur, mă bucură într-o anumită măsură orice recunoaștere a filmelor pe care le fac, în primul rând, pentru că asta implică recunoașterea muncii și a talentului colaboratorilor mei. Ei/ele o merită cu asupra de măsură! În rest, nu mă gândesc prea mult la asta, așa cum nu mă gândesc prea mult la eșecuri, care sunt și ele foarte numeroase, chiar dacă invizibile poate pentru ceilalți. Fiecare film pe care l-am făcut, fără excepție, s-a izbit de refuzuri: sau la finanțare, sau la distribuție… Actori care refuză să joace, festivaluri care resping filmele odată terminate, producători care refuză proiectele, distribuitori care nu vor filmele, platforme sau televiziuni care nu le cumpără – am parte constant de așa ceva, nu doar de succese, mai mici sau mai mari. Dar asta e bine, mă ține sănătos. De aceea, pentru mine, singurul criteriu al succesului este faptul de a reuși să fac filmul. Oricât aș fi de dezamăgit de ce fac (și sunt întotdeauna), există un moment care mă face fericit: atunci când, într-o proiecție tehnică, văd filmul terminat. E unicul moment în care mă simt împlinit și cumva mirat că am reușit să duc un film la bun sfârșit. În plus, lucrez încontinuu, deci nu prea am cum să mă bucur de vreun succes, nici să mă supăr dacă filmul nu merge bine. Realmente, nu mai am energie pentru așa ceva, așa cum nu am energie și timp să mă consum în discuții interminabile pe rețelele sociale. Toate resursele interioare le dedic filmelor la care lucrez în prezent și proiectelor pe care încerc să le fac în următoarea perioadă.

– Cum lucrezi, Radu? Ești un agitat sau un calculat? Poți scrie oriunde, cu familia și copiii alături, sau ai nevoie de liniște? Ești „obsedat” de idei sau un regizor lucid? Unde se termină viața și unde începe filmul?

– Pentru mine, filmul face parte din viață, nu pot să separ lucrurile, e un continuum. Lucrez de fapt tot timpul. Și încerc să lucrez oriunde, în liniște sau în zgomot, acasă sau în tren, în camere de hotel sau în cafenele. Partea interesantă e că de la un punct încolo, ideile (atâtea câte sunt) încep să facă un fel de sistem, sau mai bine zis să-și răspundă una alteia, încât am sentimentul că fac cinema mai mult decât filme individuale sau că aceste filme se integrează într-un flux în care tot ce intră, tot ce apare devine potențial relevant. Nu lucram propriu-zis la un scenariu, când am văzut clipurile Ilincăi Manolache de pe Instagram, în care a creat un avatar digital, pe Bobiță, pe care l-am folosit apoi împreună într-un film. Am dat din întâmplare într-un anticariat peste „Jurnalul” lui Emil Dorian, care mi-a folosit ca bază pentru un alt film, iar vreo două idei din „Dracula” mi-au fost oferite de un domn italian, critic literar, cu care am intrat în vorbă în aeroportul din Cluj. Ca cineast, e important să ai mereu ochii deschiși. Poate chiar și atunci când mori, cum își dorea Marguerite Yourcenar.