ANDRA OCNARU

Cutiuța muzicală

Crăciunul e un abur magic. Și, ca orice abur magic, îl poți întâlni în amintirile copilăriei: în hârtia creponată a cadourilor, în colindele cântate pe ulițele acoperite de zăpadă sau în vocea blândă a bunicii care povestește iernile de altădată. Poți să-l găsești acolo unde îți tremură sufletul de bucurie: în lumina caldă a unei lumânări, în nerăbdarea unui copil care deschide un cadou. Sau în tăcerea primei nopți de Decembrie, în care începe brusc să ningă. Crăciunul e un abur magic. Și, ca orice abur magic, îl poți afla printre geamurile luminate ale magazinelor, în vitrinele care strălucesc ca niște oglinzi fermecate, într-o cafenea, în timp ce aștepți să ți se pregătească o ciocolată caldă. Poate într-o librărie mică, atunci când dai peste vreo carte fermecată despre Moș Crăciun. În liniștea unei camere luminate de lumini mici, în ordinea firească a unor pregătiri mărunte. Sau, din contră, te poate lua prin surprindere, la o plimbare prin pădure, într-o zi în care e frig și bate vântul și de undeva, de foarte departe, miroase a foc de lemne.

Mi s-a întâmplat să întâlnesc Crăciunul în toate locurile și stările astea. Chiar și între cozonacii ușor arși, care miroseau a rom și a unt topit. Sau în mirosul unei coji de mandarină lăsate pe masă, uitată între poveștile de seară. Azi dimineață, de exemplu, m-am întâlnit cu Crăciunul la piață. Era în râsetele unor copii care alergau printre tarabe cu crenguțe de brad în mâini. În râsul lor, parcă erau toate secretele lumii. Sau seara trecută, când am ieșit să mă plimb în parc și am simțit Crăciunul în pașii grăbiți ai oamenilor care, pentru câteva clipe, își încetineau mersul, ca să admire un pod împodobit de sărbătoare, plin de luminițe și globuri. Un abur fin, aproape imposibil de prins, care te face să simți cum Crăciunul există peste tot, cuprinde totul în jur și acoperă totul cu magia lui. Întocmai ca dragostea.

Tot seara trecută, după ce am împodobit bradul, am scos dintr-un sertar o cutiuță muzicală veche, cu lemn lucios și mici zgârieturi. An de an, în preajma Crăciunului, învârt cheița, cheița scârțâie și în cameră se strecoară o melodie fragilă, aproape șoptită, o ușă de abur pe care o deschid și intru. Într-o clipă, sunt din nou fetița cu obraji îmbujorați de frig, care aleargă spre casă printre fulgi de zăpadă, târând după ea o sanie de lemn și cântând săniuța fuge, nimeni n-o ajunge, are dor de ducă, parcă-ar fi nălucă. Învârt iar de cheiță, ca să stau cât mai mult în iarna copilăriei, în Crăciunurile ei nesfârșite, pline de zăpadă și luminițe colorate la ferestre, toți împreună, toți fericiți, toți legați de un fir magic de credință și bucurie. Melodia atinge fiecare colțișor de memorie, îmi umple inima de liniște și dor. Mă văd mică, mergând cu zeci de copii la colindat, ne batem cu zăpadă, cântăm și chiuim, alunecăm pe gheață, ne văicărim și râdem, mâncăm covrigi și mere, stăm pe sănii și ne uităm în sus la fulgii care dansează în lumina felinarelor din stradă. Ne strigă mamele, ne împrăștiem care încotro, suntem veseli și cuminți, suntem cei mai fericiți copii din lume și ne trăim cea mai frumoasă viață. Și iar învârt de cheiță, cât să stau lângă bradul din copilărie, între mama și tata, să stau, pur și simplu, cu ei în tăcerea nopții, în care totul devine posibil și timpul stă în loc.

Cutiuța muzicală se închide, sunetul se stinge și el, dar starea rămâne. Crăciunul e ca un abur magic: se strecoară pe sub uși, se agață de haine, se simte în gesturi mici, în mirosuri, în râsete și tăceri, trece prin tine, se lipește de amintiri, te învăluie când nu te aștepți. Te face să zâmbești din senin, fără motiv, ca un copil.

TEODOR BACONSCHI

A te copilări cu Dumnezeu

Nașterea Domnului a fost insistent reprezentată de maeștrii artei europene: poate doar Bunavestire să-i stea alături, ca frecvență. Putem înțelege de ce această opțiune tematică s-a intensificat în zorii Renașterii. Crăciunul (Nativitatea) e sărbătoarea întrupării Fiului lui Dumnezeu ca om deplin, respectiv, momentul în care mântuirea promisă lui Moise și profeților capătă corp și chip, spre bucuria fiecăruia și speranța tuturor. Nu doar că distanța absolută dintre Creator și făptura lui dispare în ieslea din Bethleem, dar și înțelepciunile lumii se adună sub steaua călăuzitoare a celor trei Magi. Istoria sacră avea să continue, chiar de la uciderea pruncilor, într-o cheie tragică, dură, brutală, dar iată că, pentru câteva zile, nu există decât pace și liniște, bucurie și calm, speranță și lumină. Ilustrând acele momente inaugurale și singulare, Giotto, Duccio di Buoninsegna, Simone Martini, Fra Angelico, Masaccio n-au făcut decât să deschidă calea lui Botticelli, Leonardo, Michelangelo, Rafael, așa cum i-au inspirat pe nordicii somptuoși de soiul unor Jan van Eyck, Rogier van der Weyden, Hans Memling, Durer ori Schongauer și i-au prevestit pe Caravaggio, Zurbaran, Rembrandt, sau pe deja modernii William Blake sau Gustave Doré. Fie că le-am văzut personal, în marile muzee, sau le-am zărit în numeroasele lor reproduceri, simțim că acest imaginar estetic al Nativității face parte intimă din sensibilitatea oricărui european, din orice generație. Cred că, în pofida comercializării Crăciunului și a secularizării generatoare de nihilismul contemporan, arta și memoria ei vizuală ne ajută să rămânem în contact viu cu taina fondatoare a creștinismului.

Se spune că sărbătoarea Nașterii (mai pregnantă în Occidentul latin, decât în Răsăritul ortodox, dedicat mai cu seamă Învierii) ne-ar readuce mental și sufletește în timpurile mitice ale propriei copilării, când o seară de iarnă, bradul, oricât de modestele cadouri, familia reunită și colindele (pe care ateismul oficial al dictaturii comuniste nu le-a amuțit niciodată) colaborau la un tablou încărcat cu emoții. Copilul e prea fraged pentru a distinge „conceptual” între un timp sacru și altul profan, dar și îndeajuns de intuitiv și inocent, pentru a participa entuziast la ieșirea din banalitatea cotidiană: de aceea, nu putem pierde amintirea copilăriei anual ritmate de pregătirile, savorile și parfumurile Crăciunului. Nu poți uita decât cele cărora le-ai rămas exterior, nu și cele care ți-au intrat în rânduiala intimă, ca parte din țesătura ființei tale.

N-aș vrea să stric bucuria nimănui, însă nu pot evita gândul apăsător că noi ne-am cam stricat Crăciunul, pentru cel puțin o generație. În 1989, Crăciunul a fost plin de sânge. Sângele unui cuplu dictatorial (erijat în țap ispășitor) și sângele „pruncilor” masacrați de acel Irod peltic, ultimul stalinist din lagărul socialist. Am cam rămas datori adevărului. Am îngropat totul în uitare convenabilă, dar nu mai puțin vinovată. Ducem pe umeri povara acestui dureros echivoc istoric și până când nu ne vom lămuri pe deplin, mi-e teamă că nu vom mai trăi zile de Crăciun firești, ca să nu mai spun că, din păcate, Nașterea Domnului în anul de grație 2025 este lovită de războiul ruso-ucrainean, cu tragic răsunet în toată casa noastră europeană. Sigur că sfințenia nopții, când Hristos se naște trebuie apărată și protejată cu tot ce ne stă la îndemână, în ordinea noastră mai bună. Chiar și prin obstinația de a repeta criticile stereotipe la adresa excesului de consum care ecranează aura Sărbătoritului… Ceva mai sfânt și mai îmbucurător nu vom cunoaște nici noi, nici urmașii noștri. Atâta vreme cât Nașterea Pruncului dumnezeiesc va fi liber celebrată în locuințele creștinilor de pretutideni, vom putea crede că și neamul omenesc mai are căpătâi și viitor. Nu uităm faptul că, atunci când „a crescut mare”, Iisus Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea.” (Luca, 18, 16-17). A te copilări cu Dumnezeu, iată cea mai bună descriere a raiului…

MATEI FLORIAN

Crăciun fericit

Poate că unii dintre noi vom fi obosiți. Vor fi iarăși femei care vor petrece prea mult timp în picioare, în bucătărie, împletind sarmale sau tocând cubulețe legumele pentru salata boeuf, până când singurul lucru pe care și-l vor mai dori de la Crăciun va fi doar puțină odihnă. Mulți dintre noi se vor plimba cu căruciorul printre rafturile de hipermarket și nu, nu vor cânta colindele care se vor auzi non-stop din difuzoare, ci doar vor calcula la nesfârșit costurile fiecărui produs în parte. Vor fi, cu siguranță, adolescenți care se vor închide în camere, cu căștile pe urechi și ecranul computerului în față, gândindu-se că nici anul ăsta Moș Crăciun nu va avea buget pentru lucrurile pe care și le doresc cu adevărat. Și destui alții care nu vor avea nici măcar căștile cu care să-și arate răzvrătirea. Și, da, copiii vor intra și anul ăsta încălțați pe covoarele proaspăt frecate cu peria și vor țipa prea tare, fără să înțeleagă niciodată cât suntem de obosiți. Noi, bărbații serioși ai marilor orașe, vom avea telefoane de dat, întâlniri de stabilit, termene de respectat, pentru că, nu-i așa?, o carieră de succes nu-și permite momente de pauză. Vom fi nervoși, vom cere să fim înțeleși și vom zâmbi de prea multe ori forțat, de complezență. Iar în tot timpul ăsta, ca o incantație frenetică, luminițele, reclamele și cântecele din jur ne vor aminti că de Crăciun trebuie să fim mai buni, să credem în minuni și așa mai departe. Doar că viața asta de zi cu zi are obiceiul să ne toace mărunt-mărunt, ca pe legumele din salata boeuf. Mulți dintre noi vom fi împovărați de griji, de costuri, de dureri ascunse sau de singurătate. Pentru că suntem oameni, nu eroi din filme, iar realitatea pe care o trăim e de prea multe ori o zgură care se tot așază în straturi în fiecare dintre noi. Trebuie să fim iarăși copii, ni se spune, să privim lumea cu ochii lor. Dar ce nu ni se spune e cum să facem asta. Cum să ne întoarcem acolo, în locul acela limpede și pur al bucuriei. Cumpără, ne spun reclamele, fără să ne mai spună că există o luptă crâncenă pentru mulți dintre noi ca să ne putem permite lucrurile care sunt de vânzare, lucrurile care ne vor face, măcar în teorie, fericiți. Că lupta asta, de fapt, ne sleiește de puteri în fiecare an și ajunge să ne apese și mai tare. Că până și covrigii și, mai ales, nucile (dacă nu ai în grădină un nuc din care să crească) au, la rândul lor, un preț care trebuie plătit cu bani. Că banii ăștia în jurul cărora ne trăim viața ne îndepărtează la ani lumină de esența bucuriei unui copil. Suntem oameni, suntem de multe ori slabi și obosiți, și e normal să fim așa. Dar cu toate astea, an după an, ne facem cumva timp să cumpărăm un brad, să așezăm globuri, beteală și luminițe în el și să-l facem să lumineze. Cumva, an după an, reușim să ne strângem în jurul mesei și să împărțim din mâncarea aceea care ne spune că e iarăși sărbătoare. Că, de Crăciun, ne întâlnim din nou unii cu alții ca să împărțim un cadou, un zâmbet sau măcar câteva urări senine la telefon. Că, an după an, de Crăciun vom cânta sau măcar vom asculta acea veste minunată, care spune că astăzi s-a născut Cel Făr’ de Început, cum au spus proorocii. Și, poate, unii dintre noi vor simți asta cu tot sufletul, măcar pentru câteva clipe. Atât, și va fi de ajuns. Cum iarăși va fi de ajuns dacă, într-un fel sau altul, atunci când vom fi împreună la masa de Crăciun, ne vom aminti că dincolo de toată zgura, despre asta va fi mereu vorba. Că lucrul ăsta – a fi împreună – este minunea obosită a vieții noastre de adulți. Dar o minune e o minune oricând și oricum ar fi ea.

Eu, unul, mă întâlnesc cu Crăciunul când, după ce am cântat colinde cu toți ai mei, deschid fereastra, las frigul de iarnă să-mi umple pieptul, mă uit după stele, le văd cum sclipesc ca lumânările micuțe aprinse în brad, mă întorc la ai mei, îi văd zâmbind, ne urăm Crăciun fericit și ne strângem în brațe.                   

IOAN MARCHIȘ

Lumina care coboară din cer

Unde mă întâlnesc cu Crăciunul? Unde altundeva decât acasă, înconjurat de familie, de cei dragi, maturi și prunci, copii și nepoți, prilej bun de a mă întoarce în timp la primii mei ani, când am învățat ce înseamnă și cum se trăiește o sărbătoare. Dintotdeauna, în Maramureș, Crăciunul a fost o Sărbătoare a sărbătorilor, cea mai importantă pentru toată suflarea satelor. Copil fiind,    am trăit aceste zile sfinte, cu adevărat luminate, în mai multe locuri, fie la Bârsana, unde m-am născut, fie la Hărnicești, de unde se trăgea tatăl meu, în casa bunicilor.

Încă de prin Noiembrie, când începea postul, noi, copiii, ne adunam seară de seară, la câte o troiță din sat, una care ne plăcea mai mult, și repetam colinzile (așa le spunem, nu colinde), până ne umplea frigul bine de tot și trebuia să ne ducem acasă. Erau colinzi foarte frumoase, multe dintre ele nu aveau un substrat religios, erau texte simple, uneori umoristice, dar era greu să le interpretezi, pentru că păstrau așa-numita „săritură de șase note”, cum ziceau bătrânii. Aveau ceva straniu, sălbatic aproape în ele, semănau cumva cu incantațiile Greciei antice.

Apoi venea și seara mult așteptată, de Ajun al Crăciunului, când porneam la colindat. Pentru colindă primeam în traistă mere, nuci, covrigi. Nu se dădeau bani pe atunci. Vremea noastră de colindat, zisă „a pruncilor”, se încheia cam când    se termina și slujba la biserică. Atunci ne reîntorceam acasă, pentru că începeau colindatul cetele de flăcăi mai mari și tinerii buni de însurat. Iar după miezul nopții, venea rândul celor însurați, al familiilor. Noaptea Crăciunului era cu adevărat magică, se auzeau colinzile peste sat, ca un murmur continuu, la o casă, la alta, pe o uliță, pe alta, peste tot, își răspundeau de pe un deal pe altul, într-o simfonie care se ridica până la stele. Și ele păreau parcă mai vii ca altădată.    Era cu adevărat o atmosferă sacră, a așteptării Pruncului Sfânt, aducător de lumină, precum Soarele. Multe dintre colinzile    vechi de atunci vorbeau despre această dualitate a lumii, transmisă ca întuneric și lumină, bine și rău, urât și frumos… Răul trebuia eliberat, ca să poată veni binele.    Nu poate exista unul fără altul. Răul, întunericul,    avea dreptul la un asemenea moment de eliberare, în care-și făcea de cap, după care se retrăgea pentru a face loc sacrului. Așa s-au născut toate obiceiurile păgâne cu draci, mascați, brondoși, diavoli care sunt nelipsite și acum în nordul țării în perioada Crăciunului. Creștinismul s-a așezat peste aceste mitologii străvechi așa cum se așează textele într-un palimpsest. Mama-zeiță, Păzitoarea seminței, este Maica Sfântă a Pruncului atât de așteptat. Acestea erau atributele sărbătorii de Crăciun în satul arhaic, care s-au cam pierdut astăzi în decoruri artificiale.

În zilele de acum, din păcate, se trăiește din inerție, într-o tradiție tot mai îndepărtată de sacru. E o criză a formei care nu mai are conținut, ne exprimăm în coaja lucrurilor, a fragmentelor fără sens, uitând sau nebăgând de seamă că sacrul se găsește în esența lucrurilor, nu în aparențele superficiale. Mai există doar câteva locuri în Maramureș, adevărate oaze, rare, din păcate, în care s-au mai păstrat datele sărbătorii autentice. Dar… în rest, aproape peste tot asistăm la o deturnare a sărbătorii care a devenit un fel de Cântarea României, ce slujește pentru propaganda oamenilor politici și a unor interese politice mascate. Repet: tradiția autentică ține de sacru! Or, noi asistăm acum la o alterare a folclorului, care începe de la cele mai simple și nevinovate în aparență aspecte: vestimentația,    textele și melodiile cântecelor și colindelor, obiceiuri inventate și adaptate, fără niciun substrat arhetipal.

Eu și ai mei, familia mea, credem în ritmurile străvechi, atavice, pe care încercăm să le păstrăm nealterate. Eu sunt fecior de morar și am moștenit bucuria simplității și a lucrurilor clare, neamestecate, autentice. Nu facem curcan de Crăciun, ca la americani, dar ne încărcăm cu energia dată de bucuria de a fi toți împreună și de a cânta o colindă sub lumina care coboară din cer în noaptea de Crăciun. Ne încărcăm și noi de această lumină, încercăm s-o deslușim în toate tainele și înțelesurile ei și-abia atunci putem simți cu adevărat taina și sfințenia acestui moment unic al Nașterii Mântuitorului nostru.