• În ultimele două decenii, în toate bisericile ortodoxe din România s-a încetățenit o datină, la cumpăna dintre ani: la miezul nopții, preoții dau binecuvântarea pentru liturghie. Când tot universul petrece, bisericile noastre sunt pline. Rostul acestei rânduieli este să chemăm binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră, o binecuvântare care să se întindă și asupra noului an. Părintele Andrei Coroian, călăuza noastră pe drumul spiritual, crede, însă, că această binecuvântare are un rost mai adânc, pe care-l putem trăi mai des decât la cumpăna dintre ani •

„E nevoie să sfințim timpul”

– Părinte Andrei Coroian, de ce a împământenit biserica acest obicei, ca la cumpăna dintre ani, să mergem la liturghie?

– Pentru că e nevoie să sfinţim totul, mai ales timpul. Noi suntem rupţi din Împărăţia lui Dumnezeu, care e sfântă, deci, aici, pe pământ, mântuirea începe printr-o renaştere spirituală, o resfinţire a noastră. De aceea noi la botez renaştem, ne sfinţim prin Mântuitorul Iisus, care e Sfântul Sfinţilor, e Dumnezeu Întrupat. El ne aduce această sfinţenie pe pământ, sfinţeşte timpul şi spaţiul în care a trăit. Noi mergem la Ierusalim ca să sărutăm sfintele locuri unde au călcat sfintele Sale picioare. Acolo e o sfinţenie pe care nu o simţim nicăieri în lume.

– Adică Naşterea Sa pe pământ, pe care o trăim de Crăciun, chiar înainte de noul an, reprezintă o sfinţire nu numai a locului în care El a fost, ci şi a timpului în care a trăit?

– Bineînţeles! Dacă Ecleziastul zice: Nimic nou sub soare, Sf. Damaschin îi răspunde: Iată ceva nou sub soare, venirea Fiului lui Dumnezeu în lume. Iisus e noutatea absolută, Cel Veşnic Nou, El sfinţeşte şi timpul, cu El noi am intrat în era creştină, era în care ne sfinţim prin botez. Noi nu ştim cât vom trăi pe pământ, de aceea, fiecare zi o trăim ca pe o aşteptare a întâlnirii cu Cel în numele căruia ne-am botezat, cu Sfântul Sfinţilor, cu Iisus Hristos.

Prin Iisus Hristos s-a sfinţit timpul şi spaţiul, atunci când a venit pe pământ. El a întemeiat Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ prin biserică, asta înseamnă întemeierea unei veşnicii, pe care o trăim prin timpul liturgic, care este un timp în afara timpului. În biserică, nu trăim în timp şi spaţiu, liturghia nu se măsoară cu timpul efemer, chiar dacă se încadrează în acest timp efemer şi ţine în fiecare zi vreo două ore. Când intri în liturghie și spui – Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, deja ai ieşit din timp, nu mai ştii cum trece o oră sau o jumătate de oră.

– Dumneavoastră simţiţi asta la liturghie?

– Eu cred că e firesc ca oricine să simtă asta, preot sau simplu credincios, pentru că de asta ne este dată biserica, de asta ne e dat timpul liturgic, ca să trăim cumva veşnicia în timpul efemer, să trăim Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Noi trăim prin slujbele bisericii timpul liturgic, care nu întâmplător e legat de Domnul nostru Iisus Hristos, într-un an bisericesc se repetă întreaga Lui viaţă petrecută pe pământ. Dar viața Domnului Iisus Hristos nu a fost o sfinţire a timpului doar de acum 2000 de ani, când El a trăit istoric pe pământ, ci este şi o sfinţire a timpului din 2025. Noi trăim Naşterea Domnului ca şi cum ar fi acum, astăzi, la fel și Botezul Lui sau Învierea. Toate le trăim ca şi cum ar fi acum, le trăim actualizat.

Minunata rugăciune dintre ani

– Înseamnă că, pentru biserică, nici nu are atâta importanţă venirea unui nou an. Cel mai important este să trăim în veşnicie prin rugăciune.

– Da, toate slujbele bisericii sunt create pentru asta. Cele 7 Laude sunt date anume ca să sfinţească ciclul unei zile. Prin aceasta, noi şi intrăm în veşnicie, că orice timp pe care îl petreci în rugăciune este un timp în care intri în lumea lui Dumnezeu. Tot ce spunem în biserică, toate rugăciunile, sunt ale vieţii de dincolo. Prin asta ne străduim să convertim timpul profan în care trăim. Biserica s-a integrat în timpul acesta efemer, iar slujbele, liturghia, cele 7 Laude, pomenirea sfinților din fiecare zi – toate sfinţesc timpul efemer şi ne încadrează în „timpul” lui Dumnezeu, care este veşnicia. De aceea și hotărârea sinodului bisericii noastre, când s-au sărbătorit 2000 de ani de creștinătate, ca toți preoții ortodocși să facă liturghie la miezul nopții la cumpăna dintre ani. Noi, la mănăstire la Nicula, făceam liturghia în noaptea dintre ani și înainte de această inițiativă. Veneau mii de oameni la ea. După ce am plecat stareț la Mânăstirea Cristorel, am continuat această rânduială și îmi amintesc cu ce bucurie veneau oamenii în acel loc izolat, nu era drum de mașină, aduceam apă cu butoaiele de la 3 km şi căram mâncare în spate. Și totuși, oamenii veneau acolo, veneau pe jos sau cu căruţele, cu ce puteau, se bucurau că pot fi la slujbă, că făceam rugăciunea asta minunată între ani. Prin aceste rugăciuni şi acatiste oamenii intrau, practic, în comuniunea aceasta liturgică și știau că trecerea dintre ani este o trecere în rugăciune și că trebuie să o facă în rugăciune. Asta au încercat Mitropolitul Bartolomeu și Preafericitul Teoctist și toți cei de atunci: ca toată suflarea românească să fie în rugăciune la cumpăna dintre ani, pe cât să poate. Sigur, nu merg toți la biserică, dar cât se poate de mulţi să fie într-o stare de rugăciune, oamenii să conștientizeze că a trecut un an, că începe unul nou și că Dumnezeu ne-a iertat neputințele, slăbiciunile, păcatele și ne-a binecuvântat să facem lucruri bune, lucruri noi, ca să începem un nou an.

– Anul nou trebuie să înceapă cu Dumnezeu?

– Da! Anul nou începe cu Dumnezeu! Ăsta e rostul noului an: reîmbisericirea oamenilor.    Biserica începe anul la 1 Septembrie, după anul vechi evreiesc şi vechile calendare, dar a adoptat și Anul Nou civil, într-un mod foarte înţelept şi duhovnicesc. Anul Nou civil, de la 1 Ianuarie, este, de fapt, anul roman: la 1 Ianuarie se schimbau funcţiile, se adunau dările, taxele, se schimbau demnitarii din structura Imperiului Roman.

„În copilăria mea, în ciuda comunismului, încă aveam viață bisericească”

– Cum trăiau părinții și bunicii dumneavoastră, țăranii de la granița dintre Cluj și Maramureș, venirea noului an?

– În copilăria mea, petrecută într-un sat de munte, care nu a avut curent electric până târziu, încă era totul viu, pentru că încă aveam viață bisericească, moștenită din moşi-strămoşi. Lucrurile se trăiau într-un mod dumnezeiesc, cumva. Deși pătrunsese comunismul și adusese revelionul, care era o invenție comunistă, încă se păstra rânduiala sfințeniei în sat. Oamenii trăiau cu frică de Dumnezeu, se străduiau să împlinească poruncile lui Dumnezeu și făceau la sfârșit de an, exact cum se făcea la biserică, un fel de dare de seamă, cu tot ce s-a făcut bine și, după aceea, cu ceea ce urma să facem anul viitor. Se străduiau să vadă: ce am făcut bun anul ăsta, ce n-am făcut bun, ce aș putea să îmbunătățesc. Oamenii se gândeau, totuși, că dau răspuns în fața lui Dumnezeu, era în sat o conștiință a prezenței lui Dumnezeu.

Toate acestea încă mai existau, pentru că părinții și, mai ales, bunicii mei, au trăit în perioada în care nu se făcuse încă ateizarea României. Chiar părinții noștri, care au acum 85-90 de ani, au prins religia în școală, în perioada interbelică, şi după aceea, după 1948, când a venit învățătura asta ateistă a comuniștilor, oamenii n-au crezut niciodată în ea, cel puțin oamenii de la ţară. Bine, îi ascultau pe comuniști, se supuneau, că le luaseră pământul şi erau dependenţi de ei, dar sufletește nu asculta nimeni de ei. Duhovnicește, lumea mergea la biserică, se ruga, își vedea de rânduiala ei duhovnicească.

„Eu tot timpul sunt ieşit din timp”

– Părinte, sfinția voastră cum reușiți să ieșiți din timp, pentru a fi mereu lângă Dumnezeu?

– Eu tot timpul sunt ieşit din timp. Să nu râdeți de mine, dar eu asta trăiesc. Eu stau în biserică zece ore sau mai mult, şi le spun oamenilor: când intrați în biserică, lăsați-vă mintea la poartă, nu intrați cu mintea, intrați cu un suflet nevinovat și cu o inimă nevinovată de copil, ca să vă lăsați pătrunşi de Duhul Lui Dumnezeu, să primiți niște revelații în ­inimă.

Nu trebuie să trăim după timpul profan. Eu tot timpul mă străduiesc să trăiesc în timpul lui Dumnezeu, așa m-am străduit de când sunt în mânăstire, de 30 şi ceva de ani. O, şi dacă aș putea să trăiesc doar în rugăciune… Le spun oamenilor: în biserică să intri doar să te uneşti cu rugăciunea, ea să intre în tine, tu să intri în rugăciune, să nu vezi, să nu auzi nimic, să fii ca Sfântul Ioan, episcopul cel minunat, care a viețuit în Munţii Sihlei şi trăia doar cu sfânta împărtăşanie – venea la slujbe şi nu îl vedea nimeni. Asta ar fi ideal, să te uneşti în Duhul Sfânt cu toate slujbele, cu liturghia, cu cele 7 Laude, să nu te vadă nimeni, dar tu să fii unit cu toţi.

„Părinte, dacă stau 20 de minute la liturghie, toată ziua se sfinţeşte”

– Noi trăim în lume, și cititorii noștri sunt oamenii acestei lumi, care la biserică ajung doar duminica. Cum ar putea să facă să-și sfințească timpul, să nu fie doar creștini de duminică? Până la urmă, ceea ce ne macină, cred că cu oricine vorbiți, este stresul. Adică, am ajuns să trăim după ceas.

– Principalul este ca, fiecare, oriunde ai fi, să încerci puțin, puțin măcar, cât poți, să-I dăruiești un pic de timp lui Dumnezeu, seara, dimineața măcar, sau când mai poți, când îți aminteşti să mai zici un „Tatăl nostru”. Noi nu dăruim cele opt ore divinității, așa cum zice dogmatica empirică a părintelui Romanidis, dar măcar cât putem să dăruim. Important e să ai un pic de contact cu divinitatea, să-i dăruiești timp divinității. Mai ales cei de la orașe, că în orașe sunt biserici, sunt catedrale în care se fac liturghii zilnice, slujbe zilnice, măcar puțin, 5-10 minute să intre, dacă pot, în biserică. Dacă ar face asta, altfel și-ar începe ziua de muncă.

Eu îmi amintesc că la Cluj, acum 16 ani, când slujeam la catedrala din Cluj, erau mulți oameni importanți, cu funcții importante (era un domn care era şef la Garda Financiară, la Finanţe, unul era procuror-şef la Curtea de Apel),    care veneau la catedrală. Eu începeam utrenia la șapte, când eram de rând, și vedeam că ei la șapte și un sfert veneau în biserică, stăteau un sfert de oră, după care, la șapte și jumătate, plecau spre serviciu. Și unul dintre ei, cu care am vorbit mult, îmi zicea: „Părinte, dacă stau 20 de minute la liturghie, altfel abordez totul, toată ziua se sfinţeşte, totul e altfel”. Şi aşa e firesc, până la urmă.

În biserică este singurul loc în care este Duhul lui Dumnezeu în mod deplin, e    acolo pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintei lui Dumnezeu Biserici, pentru unirea tuturor. Duhul lui Dumnezeu nu ține cont numai de nevoințele personale, egoiste, ale fiecaruia, ci cuprinde întreaga lume. Și noi, măcar din când în când, trebuie să avem asta în ­inimă.

– Aţi spus un lucru important: că timpul se sfințește, când îl dăruiești lui Dumnezeu. Cum faci asta?

– Te trezești dimineața, faci trei închinăciuni și spui – „Slavă Ție, Doamne! Slavă Ție, Doam­ne! Slavă Ție, Doamne! Mulțumescu-Ţi Ție, Doamne!” – pentru noaptea care a trecut. Mulțumeşti și te rogi cât poți. Poți să te rogi şi cu rugăciunea personală, e foarte bine, poate cu atât mai bine. Dacă te rogi în locul în care ești, prin rugăciune intri în comuniune, de fapt, cu toți. Dacă rugăciunea e locul comuniunii cu toți, rugându-te, eşti în biserică. Că poţi să fii în afara bisericii fizic şi să fii mai mult în biserică decât cei care sunt fizic în biserică. Sunt atâţia care trăiesc cu sufletul în biserică, se roagă în locul în care sunt, se străduiesc să fie cu mintea la Dumnezeu, şi sunt alţii care pot să fie în biserică, dar să fie cu mintea nu știu unde.

E celebru acel caz, cu Sfântul Vasile Blajinul şi cu țarul Ivan cel Groaznic. Ţarul mergea la biserică duminica, iar Sfântul Vasile Blajinul, nebunul pentru Hristos, era singurul care avea îndrăzneala să îl mustre. La un moment dat, într-o duminică, Sfântul Vasile a stat pe afară şi se ruga, era cu mintea în inimă şi la Dumnezeu, iar ţarul Ivan a stat în biserică la slujbă. Când a ieşit şi l-a văzut pe Sfântul Vasile a prins curaj şi a zis: „Vasile, nu ai fost astăzi la biserică, la slujbă!” Iar Sfântul Vasile i-a răspuns cu îndrăzneală: „Ba tu nu ai fost!” „Cum, eu nu am fost? Am fost în biserică.” „Ai fost cu trupul, dar cu mintea ai fost pe Dealul Viilor” – că nu ştiu ce voia să facă ţarul acolo, un castel, nu ştiu ce. Așa că poţi să fii cu mintea în biserică, la rugăciune, cu mintea la Athos, cu mintea la Frăsinei, cu mintea la Cozia, cu mintea la Cernica, cu mintea la mânăstiri bune, Tismana, Sihăstria, Putna, şi să trăieşti cu duhul acolo. Te rogi şi te gândeşti cum se roagă cei din mânăstire şi eşti cu gândul la Dumnezeu şi la rugăciune.

– Ce se întâmplă când reuşeşti să îţi sfinţeşti timpul, părinte?

– Dacă îţi sfinţeşti timpul, îţi sfinţeşti viaţa, că timpul şi spaţiul au fost făcute pentru viaţă, pentru noi. Omul e coroana creaţiei lui Dumnezeu şi toate sunt făcute pentru el, şi timpul, şi spaţiul, până când omul va intra în comuniunea veşnică cu Dumnezeu, unde timpul şi spaţiul nu se mai socotesc. Dar până atunci, le folosim cum zice Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae: ceea ce a descoperit Einstein în secolul XX, că timpul şi spaţiul au fost create deodată, Scriptura spune asta cu 3.500 de ani în urmă. Dumnezeu le-a făcut deodată, nu le-a făcut despărţite, cum credeau anticii, care credeau că a fost spaţiu şi nu a fost timp sau că a fost timp şi nu era spaţiu. În realitate, s-au făcut deodată, complementar, spre binele ­omului.

– Suntem în pragul noului an, un an care pentru foarte mulți români înseamnă o perioadă de griji, de teamă și de dureri. Cum scăpăm de ele, părinte, cum să ne păstrăm curați pentru credință și rugăciune?

– În rugăciune trebuie să fii în foc şi să nu arzi, să fii sub bombardament şi să treacă bombele peste tine, ca picurii de ploaie. Tot la Dumnezeu ajungem, până la urmă. Vrând nevrând, poate necazul ne va învăța să ne rugăm cu adevărat, să ne rugăm existențial, și nu formal, să ne rugăm din toată ființa. Atunci când ești în necaz, te rogi cu adevărat – asta ştie tot omul, nu trebuie să o spun eu.

Tot omul, când e strâns cu ușa, se roagă cu adevărat. Zice în Pateric de un    părinte care, când întindea mâinile la rugăciune, degetele i se făceau ca nişte flăcări spre cer. Și i-a spus ucenicul: „Cine v-a învăţat să vă rugaţi aşa?”. „Dracii, necazurile și ispitele”. Să ne rugăm unii pentru alții. Sfântul Siluan ne-a descoperit, în secolul XX că, rugân­du-te pentru alții, te rogi pentru tine.