• În lunca Dunării, la câțiva pași de București, Crăciunul era ținut cu alai de colindători, cu colaci copți pe vatră și veselie în toate casele. Vremurile acelea au fost luate de vântul timpului și s-au așternut în amintiri. Într-o dimineață de Decembrie, am plecat spre Oltenița să le răscolesc printre cei care încă le poartă în inimă •

Amintiri pe Maidan

Cartierul se cheamă și astăzi „Maidan”, exact așa cum i se zicea în urmă cu zeci de ani, când aici nu era decât un câmp gol. Chiar aici, pe unde mă plimb acum pe străzi asfaltate cu trotuare largi și stâlpi de electricitate și canalizare, s-au așezat, cu vremea, țărani venind din toate satele dimprejur: Căscioarele, Chirnogi, Sultana, Mânăstirea… Și-au durat căsuțe amestecând pământul cu soare, așa cum învățaseră din străbuni, au luat lutul moale, l-au frământat cu picioarele, iar apoi l-au ars la soarele fierbinte care se ridica în fiecare dimineață din lunca Dunării. E mult de atunci, toate acestea s-au întâmplat imediat după război. Țăranii aceia harnici și tari în fața necazurilor sunt de acum sub crucile din cimitir. Le trăiesc însă copiii, trecuți și ei de șaptezeci de ani. I-am întâlnit duminica, la biserică, într-un sfânt locaș de lemn, ridicat chiar în inima „Maidanului” de părintele Titus Dumitrică, un preot harnic și inimos. Câteva credincioase s-au strâns cerc în jurul meu și au primit să depene povestea Olteniței de odinioară, în așteptarea Crăciunului. O poveste care este, de fapt, povestea tuturor satelor Bărăganului. Doamna Elisabeta Macău a crescut aici de mică, încă își aduce aminte de vremurile când „Maidanul” era un loc gol, iar tatăl ei a primit pe el un loc de casă. „Văd parcă și acum cum tăticu a împrejmuit curtea și apoi ne-a ridicat casa. Aici am crescut de la patru ani, colț cu Strada Bisericii. Oltenița de atunci era fantastic de frumoasă, mi-o aduc aminte bine, cu liniștea ei desăvârșită, cu piețele și micile ei magazine în care erau de toate. Erau vremuri de o bucurie și o fericire aparte, v-o spun eu, care am venit aici de la trei ani. În cartier erau numai case cu oameni veniți din satele dimprejur, cartier de oameni harnici, care continuau să muncească la câmp, deși se mutaseră la oraș. Aveam grădini și cine era harnic nu avea cum să sufere de foame. Nimeni nu cumpăra, ca acum, de la supermarket, de cade căruțul pe noi de plin.”

Deși nu le vezi, apele Dunării curg foarte aproape. În urmă cu mai bine de jumătate de veac, la câțiva ani o dată, Dunărea se năpustea afară din matca ei adâncă. „Spărgea digul și ne inunda. Atunci fugeam toți la calea ferată, ne suiam în tren și ne opream tocmai la Valea lui Soare, unde era deal mult. Și dacă venea apa, dărâma casele din tot cartierul… Iar făceau părinții noștri, săracii, chirpici, iar le ridicau… Două rânduri de case au căzut aici, pe Maidan, iar ăsta în care stăm este al treilea!” Dar deși s-au ridicat din sărăcie și lipsuri, au știut mereu că sunt, de fapt, oameni bogați. Nu pentru că aveau de toate, ci pentru că știau să se bucure de toate. De toate și, mai ales, de Dumnezeu, de biserică și de toate praznicele ei. Iar la loc de cinste a stat mereu Crăciunul, praznicul-lumină al întunericului iernii, care crește în putere tocmai când soarele dispare, înghițit de negurile iernii. Un praznic care, odinioară, era îngropat în zăpezi și ger. De ele își amintesc până astăzi.

Omătul cât casa

Iarna aceea din ’53 avea să le rămână în minte pentru totdeauna. Ca ea nu a mai fost niciuna, deși pe atunci toate iernile veneau cu zăpadă mul­tă, care cădea înainte de Crăciun și îngheța bocnă de Bobotează. Pe atunci, gerul era atât de aspru, încât Dunărea făcea pod de gheață, așa că bărbații se puteau sui în căruțe și să treacă până-n Bulgaria, să-și vândă roadele verii la un preț mai bun. Dar în iarna aceea din ’53 a nins din cale-afară. Atât de mult, încât omătul a acoperit drumul, apoi gardurile, iar la urmă de tot, casele. Dacă cineva ar fi trecut în zbor peste satele din lunca Dunării nu ar mai fi văzut decât urmele șterse de viscol ale vârfurilor acoperișurilor și, din loc în loc, stâlpii de pe marginea șoselei, ițindu-se din marea de zăpadă, ca o amintire că acolo, sub omăt, trăiesc oameni. De trăit au trăit, pentru că erau învățați cu greul. Au săpat zeci de metri de tuneluri pe sub zăpadă, cât să ajungă la grajduri și la apă.

Elena Ruse s-a născut și a copilărit la Mitreni, un sat de lângă Oltenița, și-și aduce și acum aminte de flacăra plăpândă a lumânării cu care mama își lumina drumul sub vălătucii de nea. „Ne era și frică să intrăm în tunelurile alea, o lăsam doar pe mama. Așa de mari au fost zăpezile atunci, că tăticu’ nici nu a mai putut veni acasă de la București, unde lucra. A așteptat o săptămână până a geruit zăpada, să poată călca pe deasupra, iar când a înghețat, a venit pe jos până acasă, cale de zeci de kilometri, aținându-se după stâlpii de la calea ferată care ieșeau puțin de sub omăt. În anii când a fost așa de mare zăpada, îmi amintesc că mămica nici nu ne lăsa să mergem cu colindul, că nu răzbeam. Plângeam când nu ne lăsa.”

Zăpezi ca în ’53 au căzut rar. De obicei, Crăciunul venea cu omăt cât un stat de copil, pe care-l luau în piept colindătorii în crugul nopții. Așa era rânduiala. Dar până să vină Ajunul, colindul se cerea pregătit ca un mare praznic. Doamna Elena Ruse își aduce aminte că prin sat colindau și bărbații, iar la ei în casă tatăl era cel care le învăța colindele. Printre ele, și unul straniu, „Jianul”, născut în Oltenia și răspândit în toată lunca Dunării. Un colind care cântă isprăvile lui Iancu, haiducul din neamul boieresc al Jienilor de Romanați, un om avut care a luptat din dragoste pentru sărmani. Iar sărmanii nu l-au uitat și-i colindau faptele de vitejie și milostenie în Ajunul Nașterii lui Iisus.

Gătirile

„La poaleee deee, codruu verdeee / La poaleee de codruu verdeee”. Doamna Elena fredonează încetișor „Jianul”, apoi își pleacă ochii în poale și-mi spune șoptit: „Nu mi-l mai amintesc, dar e foarte frumos, l-am și scris, dar l-am pierdut. Însă îmi amintesc limpede cum ni-l cânta tata, când se apropia Ajunul. Amândoi părinții erau credincioși, îmi amintesc că ne luau la biserică, am cântat și la cor, sus, în cafas, că aveam un dascăl tare iscusit. Iar când începea Postul Crăciunului, toată casa, și părinți, și copii, țineam postul. Toți laolaltă, nu se gătea de dulce nici măcar când tăiam porcul. În apropierea Ajunului, tata nu putea să se culce până nu ne cânta colindele. Chiar dacă era tare obosit, nu-l lăsam până nu ne povestea din război, că fusese pe front, iar apoi ne învăța colinde. Cânta tare frumos, Steaua, Jianul… așa le-am învățat. Datinile Crăciunului erau o frumusețe, când se apropia Ajunul era mare bucurie în casă. Acolo, la Mitreni, am petrecut cei mai frumoși ani ai vieții”.

Pregătirea de Crăciun era un univers de miresme. Mirosea toată curtea a pâine proaspătă, de la cuptorul de lut în care mama doamnei Florica Albulesei se apuca să coacă, pe lângă pâine, un soi de turtițe pe care le făcea doar acum, în Postul Nașterii. Erau simple, nedospite, doar apă, făină, sare și ulei, dar te îmbătau cu miresmele lor care se răspândeau prin curte, ajungeau până în casă și îi ridicau din pat pe copii. „Și nu era doar mireasma turtițelor. Ea se amesteca totdeauna cu cea de cozonaci, mama cocea pe vatră câte șapte-opt și tot atâtea pâini, ca să avem toate sărbătorile. Și mai erau miresmele din casă. Mama lipea casa în fiecare an, înainte de Ajun, cu lut. Apoi dădea cu var pe pereți și așeza din nou toată mobila. Așa de frumos mirosea în casă a lut și a var proaspăt, de nu vă dădeați seama! Bunica ne lua apoi și ne ducea la biserică. Ea era căpiternița satului, sau femeia bisericii, cum i se mai zicea. Era credincioasă, blândă, vorbea mereu frumos și se ruga mereu. Era doar acasă sau la biserică, ea făcea prescurile și colivele de la toate pomenile. De la ea și de la mama am deprins toate.”

Lumina din noaptea Crăciunului

Vuiau satele în miezul nopții. Erau atâtea cete de colindători încât le auzeai glasurile pe orice uliță ai fi stat, de parcă întunericul prindea viață. Asta își amintesc toți cei cu care am stat de vorbă și care au prins Crăciunuri care încă-și trăgeau seva din tradițiile păstrate de dinainte de război. Chiar și când comuniștii puseseră stăpânire pe țară, încercând să distrugă tot ce era vechi, copiii se trezeau la ceasul trei, în puterea nopții, și plecau la colindat. Asta era datina satelor din lunca Dunării. Cei mai mărișori încă de la miez de noapte, cei mai mititei, la ceasul al treilea, ca să mai prindă puțin somn. De oprit, nu se mai opreau nici unii, nici alții, până când geana zorilor alunga umbra nopții de peste sat. Doamna Elena Ruse își amintește că erau atât de multe cete de colindători, încât „mămica nu dormea toată noaptea ca să-i primească. Noi, fetele, ne strângeam de cu seară la câte una dintre noi și acolo gazda ne primea în Ajun cu colivă. La ora trei dimineața, în ziua de Crăciun, ne trezeam și plecam toate să colindăm. Totdeauna ne trimetea și câte un băiat mai mare, să ne apere de câini, că eram mici prin anii 50, să tot fi avut cinci-șase ani când am început să umblăm cu colindul. Și aveam o bătrânică tare credincioasă, care făcea prescuri la biserică, tare bună la suflet. Nu era nici ea sănătoasă, mergea greu de tot pe uliță, dar se străduia în noaptea colindelor și se scula, cu toată neputința ei, în puterea nopții, și nu se lăsa până nu ne făcea bobârnaci, un fel de colaci cu miere presărați cu nucă. Cocea la ei toată noptea, iar când noi ne duceam la ea să o colindăm, ne aștepta cu ei calzi. Era o bucurie mare pentru noi. Deși erau vremuri grele, eram tare fericiți.”   

Datinile acestea străvechi, care își aveau rădăcinile în satele din lunca Dunării, dinainte de creștinare, în culturile străvechi ale dacilor, se păstrau cu sfințenie și în Oltenița, pentru că locuitorii Maidanului păstrau toate rânduielile satelor din care veniseră. Doamna Elisabeta Macău își aduce aminte că fiecare Crăciun venea pe Maidan însoțit cu colinde.    „Aveam o straiță cu care porneam totdeauna la colindat. Era țesută de mămica din pânză simplă. Și ca să mă veselească, mama îmi cosea și câte un trandafir pe etamina ei. Și-mi mai aduc aminte că ne strângeam șapte-opt fete și luam tot cartierul în șir, la pas, toate străzile acestea dimprejurul bisericii. De primit primeam nuci, mere și, care cum putea să facă, ne dădeau și covrigi. În simplitatea aceea, Crăciunul era de o veselie și de o bunătate pline de frumusețe. Am avut o copilărie minunată, cu zăpadă și mers la bunici, în sat la Spanțov, unde ne ascundeam după soba proaspăt văruită și mai făceam câte un Crăciun și la mamaia. Mamaia, care rămăsese văduvă de război, era mititică, slăbuțică, îmbrăcată numai în alb. A trăit nouăzeci și doi de ani și a fost tare credincioasă, de la ea am deprins și eu rugăciunea, îmi aduc și acum aminte cum se punea în genunchi de se ruga. Îmi zicea doar atât – «Dacă nu poți să faci ce fac eu, doar uită-te la mine! Va veni o vreme când o să faci și tu!». Nici nu se pomenea să nu țin Postul Crăciunului dacă mergeam la ea. Trăia simplu, trebuia să-i scot apă de la drum, că nu avea în curte, o căram în două cobilițe pe umăr.    Tare am iubit-o, mergeam la ea singură, cu rata. Mi-ați înfipt cuțitul în inimă că m-ați rugat să depăn amintirile cu ea. Am fost tare fericiți pe atunci, că aveam timp și nu era lumea așa de zbuciumată ca acum. Îmi amintesc că-i zicea tata mamei – «Hai, Marie, mai fă și tu un teanc de scovergi, să ne ascundem la umbra lui până oi pleca la muncă!» Și mai eram fericiți pentru că ne ajutam unii pe alții. Casele pe care le vedeți nu le ridicam niciodată singuri, ci împreună, tot cartierul. Era o armonie între noi, în care eu am rămas și nu-mi vine să cred cum suntem acum…”.

O lumină care se stinge

„Acum las poarta deschisă, dar dacă mai vin o ceată două de colindători… Astăzi mai avem copilași care vin să colinde, care mai știu de Dumnezeu, dar mai mulți sunt din cei care nu mai știu să vină la biserică”. Peste Mitreniul copilăriei s-au abătut comunismul, cu toată fervoarea lui atee, apoi a venit, poate că la fel de puternică, nebunia sărbătorilor de supermarket. Pe ulițele Olteniței și ale caselor din Maidan, colindătorii sunt din ce în ce mai rari. Ceva, parcă un duh mut, reușește să fure bucuria Crăciunului. Elena Ruse e sigură că „tehnologia asta, cu tablete, telefoane și tot felul de porcării a alungat bucuria Crăciunului. Să ne ajute Dumnezeu să fie pace, că s-au răzvrătit toți, nu știu ce vrea lumea asta. Ce scrie la carte o să se întâmple… Se vede din zi cu zi cum, din ce în ce, lumea se îndepărtează de Dumnezeu. E dureros că nu mai poți să-i convingi nici pe ai tăi, în casă. Chiar dacă te ascultă puțin, apoi se dau în altă vorbă, nu ne dau atenție. Am cărți multe de rugăciuni, mai iau câte una și o pun prin casă, doar, doar or lua-o în mână să o citească. Nu avem altă cale decât să ne rugăm să-i întoarcă la credință, că zilele sunt grele și nu-și dau seama ce înseamnă să te rogi și El să-ți dea sănătate. Că suntem neputincioși în fața Lui”.

„Acum e un Crăciun mai frumos pe dinafară, dar fără liniște și fără timp, toată lumea e înciufată în telefoane”, spune și doamna Elisabeta Macău. „Se mănâncă răzvrătit, fără timp la masă, de se răcește mâncarea până se strâng toți. E o altfel de viață, aș putea spune o mare rătăcire de la credință și de la dragostea lăuntrică față de familie și față de casă. Eu simt ca pe o povară societatea de astăzi și-mi este milă de cei care au copii, că e cel mai frumos lucru să fii părinte, dar și cel mai greu, mai ales acum când lumea s-a răzvrătit. Dar trebuie să iei viața așa cum ți-a dat-o Dumnezeu și dacă ai în tine spiritul acelei copilării frumoase, să ai nădejde! Dacă ar fi să aduc ceva înapoi din vremurile acelea, aș aduce starea aia de odinioară, păsul de părinți, pacea, liniștea de atunci și iubirea adevărată, dragostea aia simplă care te lua, te strângea la piept de ziceai că ai totul pe lumea asta. Nu-ți mai trebuia nimic! Strângerea aia de mână și încurajarea bătrânilor de odinioară – «Lasă, tată, c-or veni și vremuri mai bune!». Ș-au venit! Întotdeauna!”.