Apar frecvent statistici care arată avansul economic al României în raport cu diverse repere – fie anul 1989, fie state vecine, cu un start mai bun în drumul spre capitalism și spre integrarea în structurile economice europene. Indiscutabil, aceste grafice surprind dezvoltarea reală a țării, care arată mult mai bine, din toate punctele de vedere, față de începutul anilor 2000. Cine s-a obișnuit prea mult cu „peisajul” nu trebuie decât să facă o vizită într-o țară non-UE – Serbia sau Albania, ca să-și amintească unde eram în urmă cu 10-15 ani… Este însă justă și observația celor care spun că, la cât de bine arată statisticile, ar trebui să simțim mult mai concret, fiecare dintre noi, această dezvoltare a țării. (De ce nu o simte mai bine omul de rând, cel care are de plătit, acum, la început de an, impozitele locale mărite consistent?) Răspunsul pe care ți-l vor oferi, pe ton savant, experții în orice – o specie care proliferează pe la televiziuni și pe rețelele sociale – e că bunăstarea nu e distribuită egal între contribuabili. Există întregi categorii de „speciali”, iar efectul principal al statutului lor e că – justificat sau nu, pe merit sau nu – primesc mai mult decât alții din ceea ce produce România prosperă a ultimilor ani. Al doilea răspuns ar fi că, deși se produce mai mult, se și fură mai mult. Prima generație de politicieni ajunsă la putere după ’90 s-a îmbogățit din demantelarea a ce mai rămăsese din industria comunistă. Generația următoare a dat tunul cu privatizările strategice – cele mai stabile companii controlate de stat au fost cedate în schimbul unor comisioane grase. Noilor generații de politicieni le-a rămas să se înfrupte din bugetul tot mai mare produs de România. Cum fondurile europene erau mai greu de sifonat, s-au înființat tot felul de programe finanțate de stat, unde condițiile erau mai laxe, iar profiturile rețelelor clientelare mai generoase. Programul „Anghel Saligny” a lăsat în urmă o Românie puternic schimbată, mai ales în zona rurală. Întrebarea e dacă nu se putea face mult mai mult sau mult mai bine cu banii cheltuiți. Pentru că, fără banii sifonați, sigur am fi dus-o fiecare un pic mai ușor…
La fel se pune problema nu doar când vorbim despre programele de investiții, ci și despre alte domenii-cheie. Deși subfinanțată, Educația a primit tot mai mulți bani în ultimii ani. A oferit mai multă calitate? E Sănătatea cu mult schimbată după investițiile consistente în domeniu și după ce salariile medicilor au crescut considerabil? În fine, ajungem acolo unde doare mai tare în ultima vreme: la Justiție. Ce a primit societatea în schimbul privilegiilor acordate magistraților? A stat Justiția de pază ca bunăstarea României să nu fie risipită? Dimpotrivă, prin privilegiile oferite, clasa politică a reușit să reducă la tăcere Justiția, care a ajuns să conceapă scheme tot mai complexe de scăpare a marilor corupți, cei care mai erau anchetați. Fără să ofere nimic la schimb, liderii sistemului de Justiție țin zilele acestea cu dinții de niște beneficii pe care statul nu și le mai poate permite. S-a ajuns până acolo că magistrații chemați de președintele Nicușor Dan la discuții pe seama problemelor din sistem să fie recuperați în secret de prin benzinării, unde se ascundeau de teama șefilor! Am plătit pentru un sistem de Justiție modern și eficient – și, da, recompensat pe măsură – și ce-am primit în schimb? Să nu ne mai mirăm, deci, de diferența care „nu pușcă” când ne uităm la statisticile cu banii produși de România și când ne căutăm în portofel, ca să plătim impozitele, zilele astea.
