Fereastra cu vedere spre port

– Ai câștigat „Gala HOP”, a tânărului actor, o recunoaștere importantă a talentului tău, dar numele ți-e încă prea puțin cunoscut. Prin urmare, încep interviul acesta cu „Cine ești?”.

– Am 27 de ani și m-am născut și am crescut la Constanța, într-un bloc turn cu opt etaje, într-un cartier de la periferia orașului, lângă valea portului. De la etajul trei, vedeam marea lipită de linia orizontului, clădiri și brațe de macarale ce se reliefează pe întregul fundal albastru. Vedeam vapoarele intrând și plecând din port, cum sunt încărcate cu containere. Un univers vizual care mereu mă fascina. La fel și sunetul trenurilor: sunetul locomotivei, roțile care frânau la intrarea în port, uneori se întâmpla să se oprească un tren și să stea acolo ore întregi. Îl priveam de la fereastră și mă gândeam cum trebuie să se simtă un om într-o locomotivă, la ora 11 noaptea, în fața portului, cu zeci de containere în spate. Cumva, empatizam cu toată imaginea de ansamblu. Inclusiv vântul e atât de versatil, altfel îl simți în centrul orașului, altfel pe plajă și altfel la marginea portului, la etajul al treilea.

Iar cine sunt e greu de spus. Totuși, cred că un bun început în creionarea noastră, ca oameni, stă în poveștile pe care le-am trăit aievea sau le-am creat. Cred că atenția mea pentru tot ce înseamnă teatru a pornit încă de atunci, de la emoția pe care o simțeam privind portul de la balcon. În altă ordine de idei, m-aș descrie ca o persoană energică, empatică, solară, ambițioasă, care încearcă să își asculte instinctul cât mai des. În ultimii ani, din punct de vedere fizic, casa mea s-a împărțit în trei locuri: Constanța, București, Deva. Dar casa mea de suflet se află în amintirile copilăriei mele: în gustul acru al corcodușelor, în mirosul de ­cafea și în imaginea portului.

– Cum ai descoperit teatrul și ce anume te-a făcut să alegi viața pe scenă?

– Au fost mai mulți factori la mijloc. Primul contact pe care l-am avut cu scena a fost undeva prin clasa a IV-a, iar un moment care mi-a rămas întipărit în minte s-a petrecut în timpul unui concurs de teatru. Jucam un rol de pisică, pe atunci eram destul de mic și flexibil și reușeam să mă contorsionez în așa fel încât să încap într-un pătuț de animale. Dar cel mai mult mă impresiona atmosferă de dinainte de spectacol: emoțiile, frământările. Îmi repetam textul iar și iar, îl terminam și îl luam de la capăt. Stăteam în culise și tot repetam, mă plimbam, mă așezam, mă ridicam, ca apoi iar să mă așez. Nu aveam deloc stare. Îmi verificam recuzita, îmi reluam traseele în minte. Îmi doream să iasă bine. Dar în ziua despre care vorbesc s-a întâmplat ceva diferit. Cu prilejul unui concurs, ne-am mutat din sala de festivități a liceului, într-un teatru profesionist, cu reflectoare, cabine, culise. Nu aș vrea să poetizez în vreun fel experiența pe care am trăit-o, dar atunci s-a petrecut în mine o schimbare: mi-a plăcut mult ce trăiam. Iar acea schimbare a contribuit într-un mod consistent la decizia de a fi actor, deși avusesem și alte profesii în cap. Până în clasa a XI-a am vrut să mă fac medic. Îmi plăcea foarte mult anatomia. În clasa a IX-a, în schimb, m-am reîndrăgostit de literatură, datorită unui profesor care vorbea despre romane și poezie nu ca pe un comentariu de 800 de cuvinte pe care trebuie să îl scrii la bac, cuvânt cu cuvânt. Îl interesa ca tu să descoperi sensul lecturii. Și ca să faci asta, trebuia să dezvolți un soi de empatie, să descifrezi textul prin filtrul propriilor tale emoții. A fost primul profesor pe care l-am văzut făcându-și meseria din pură pasiune. Asta m-a surprins și mi-a plăcut teribil. Atunci, am ales să merg la Școala Popu­lară de Arte. Recitam poezii, făceam exerciții de dicție, interpretam monoloage, iar o dată la câteva luni exista un recital. Acolo am învățat multe lucruri, inclusiv aspecte ce țin de conduita profesională. El m-a învățat că dacă vrei să demonstrezi ceva, o faci prin propriile puteri, dar cu decență, fără tam-tam.

Pușca lui Cehov

– Cât din meseria de actor e talent nativ, cât e „școală” și cât e „furat” de la maeștri?

– Talentul te ajută, dar nu de fiecare dată; să furi ceva te poate ajuta în construcția unui rol, dar trebuie să-l faci să fie al tău, altfel e o simplă imi­tație. Dar dintre toate cele trei menționate, școala este cea mai importantă. Și când spun „școala”, nu mă refer la a termina o facultate, ci la un mod de a te raporta la ceea ce faci. Munca actorului cu sine însuși este o școală continuă. Nu se oprește când termini facultatea, nu se oprește cu încheierea unei stagiuni. Ține de tine să îți creezi propriile contexte prin care să te provoci, mai ales atunci când ele nu ți se oferă. Implicarea mereu activă și disciplina sunt cele care vor conta la sfârșit. Modul în care ajungi să te raportezi la pasiunea și la munca ta, conștientizând faptul că ceea ce faci, indiferent dacă este bine sau rău, contează, că ar putea să însemne ceva. În privința maeștrilor, prima persoană care îmi apare în minte este profesorul meu de actorie de la Școala Populară de Arte, Radu Popescu.

– Dacă te-ai privi pe tine, Aurelian Culea, ca pe un personaj dintr-o piesă, cum i-ai aprecia „prestația” de până acum?

– Cu suișuri și coborâșuri. L-aș privi cu îngăduință, recunoștință și foarte multă curiozitate, întrebându-mă constant când urmează să pună mâna pe pușca lui Cehov. L-aș aprecia pentru curajul cu care își urmărește visul, pentru dorința și voința cu care lucrează neîncetat la împlinirea lui. Evident, e mai ușor atunci când ești spectator: îl privești și îți spui „În ­locul lui aș fi făcut așa”. Totuși, la un moment dat, dacă ar exista această dedublare eu-spectator, m-aș transforma mai degrabă într-un antrenor de box, care să încurajeze personajul Aurelian, dintr-un colț al ­ringului.

„Aplauzele nu mint”

– Ai vreun rol „cel mai drag”?

– Fiecare rol jucat a contribuit la construcția mea, atât ca om, cât și ca artist. Mă gândesc la primul an de facultate, semestrul al II-lea, în care l-am jucat pe AA, personajul din „Emigranții” de Sławomir Mrożek. Nu a fost deloc ușor, chiar dacă tema examenului consta în 30 de pagini de text, dar a fost pentru prima oară când am simțit că lucrez cu adevărat la construcția unui personaj. Deși la început l-am disprețuit total, a ajuns să îmi fie tare drag. La fel cum îmi sunt dragi multe alte personaje pe care le-am jucat. Totuși, cred că aprecierea față de un rol sau modul în care ajungi să-l prețuiești țin foarte mult și de climatul repetițiilor, de conexiunile pe care reușești să le creezi cu colegii de scenă. Iar asta se întâmplă pentru că ne construim reciproc, atât în viață, cât și pe ­scenă.

– Cu ce anume rămâi la finalul unei piese? Ce stare duci cu tine acasă, când se sting reflectoarele?

– Câteodată se întâmplă să fie reprezentații foarte bune, în care ți-ai îndeplinit sarcinile, ai jucat și ai dus la capăt temele, ai simțit publicul cu tine, iar ei te-au simțit la rândul lor. Ai simțit cum crești un pic mai mult în acest spectacol atât tu, cât și personajul, iar după o astfel de seară, simți că plutești. Mai este și mâine o zi, dar prezentul capătă un soi de consistență pe care-ți dorești să o ai cu tine tot timpul. Alteori, se întâmplă ca o reprezentație să fie mai slabă. Atunci îți dorești să te evapori instant, să nu dai cu ochii de nimeni, dar tocmai aceste momente trebuie tratate cu o oarecare maturitate, căci atunci încep să apară întrebări precum: „Ce n-a mers?” sau „De ce n-a mers?”. Niciodată nu e ceva constant, dar un lucru e sigur: aplauzele nu mint.

– Ce înseamnă pentru tine câștigarea Galei HOP?

– Nu pot spune decât că mă bucură enorm. Sunt bucuros și recunoscător pentru fiecare emoție trăită, pentru îndrumarea și încrederea oferită, pentru întâlniri, pentru toți oamenii pe care i-am cunoscut. Mă bucură, dar mă și responsabilizează în același timp: să nu renunț la mine, să nu renunț să cresc, să mă dezvolt, să mă implic activ. A fost una dintre cele mai frumoase experiențe și am simțit că am învățat enorm de mult în acea perioadă.

– Ce te bucură și de ce te temi în viață?

– Sunt câteva lucruri care mă bucură, sau mai degrabă care mă liniștesc: să văd un spectacol bun, un film bun, o ieșire cu colegii, o carte bună, cumpărături la magazin pentru că am văzut nu știu ce rețetă de mâncare pe internet. Îmi doresc să mă mențin activ, să încerc lucruri noi. În vara asta, de exemplu, a fost pentru prima oară când am făcut caiac-canoe și m-am dat cu parapanta. În ce privește teama, cred că orbitează în jurul sindromului ăstuia al impostorului: că ceea ce fac nu ar fi îndeajuns de bine. Nu e ceva care să mă copleșească, ci mai degrabă ceva care să îmi reamintească faptul că există întotdeauna un potențial latent spre bine.

– În ce piese joci acum și unde te pot vedea spectatorii?

– Sunt angajat al Teatrului de Artă din Deva, iar în prezent joc și într-un spectacol la București, la Teatrul Național, la Sala Mică: „Muscă, paie și bătaie”, în regia Liei Bugnar. Vă aștept la spectacol!

– Îți mulțumim și-ți dorim succes pe mai departe!