– Interviu cu dr. neuro-psiholog ANGELA MARCU –

• Majoritatea copiilor utilizează în exces rețelele sociale. Cum pot gestiona părinții cel mai bine această situație •

Riscul depresiei

– Cum își pot da seama părinții când copilul devine dependent de internet sau de calculator?

– În primul rând, văzând că acesta și-a pierdut controlul. Cu alte cuvinte, copilul nu mai reușește să controleze cât timp și la ce oră joacă jocuri pe calculator. El face asta în detri­men­tul altor lucruri, cum ar fi școa­la, prietenii, hobby-urile. Cel mai important semnal de alarmă este perpetuarea comporta­men­tului, în pofida consecințelor negative.

– De exemplu?

– Își riscă parcursul școlar. La asta se adaugă izolarea socială, ne­glijarea sănătății prin alimentație proastă, dereglarea ciclului veghe-somn (noaptea devine zi), dar și conflictele per­sistente.

– Unele dintre ele par să facă parte constant din viața cotidiană a adolescenților.

– Când vorbesc despre conflicte nu mă refer la certuri ocazionale. Dacă ne-am lua după aceas­tă definiție, probabil că toți părinții ar avea un copil care suferă de o dependență. Nu, este vorba despre conflicte serioase, care duc, în cazul unora din­tre membrii familiei, la apariția unor proble­me, poate chiar și la simptome depresive.

Discuții nuanțate

– Cum ar trebui să gestioneze părinții această situație?

– Modul în care ar trebui să re­acționeze părinții în asemenea situații de­pinde foarte mult de vârsta copilului. În majoritatea cazurilor este utilă, indiferent de vârstă, o discuție bazată pe respect și pe un interes autentic.

– Cum se poate desfășura, concret, o asemenea discuție?

– Este de înțeles că părinții au anumite resentimente față de jocurile pe calculator sau rețelele sociale, atunci când au impre­sia că acestea stau la originea tuturor pro­ble­melor copilului lor. Totuși, părinții nu ar trebui să comită greșeala de a descon­si­dera aceste medii fără discernământ. E impor­tant să poată purta cu copilul discuții nuanțate pe această temă, adică să nu abordeze doar as­pectele negative, ci să vadă și care sunt avantajele pentru copil. Altfel, acesta se simte neînțeles și se închide în sine.

– Cum să procedeze părinții?

– Putem spune, de exemplu: e adevărat că nu pot înțelege ce plăcere găsești în jocurile cu îm­puș­cături. Însă văd că ele sunt foarte importante pentru tine, că te întâlnești online cu amicii tăi, că aveți propriile voastre obiective. Totuși, m-ar interesa să înțeleg ce te determină să sacrifici atât de mult din timpul tău liber pentru acest joc. Părinții ar trebui să încerce să-și lase deoparte vi­ziunea negativă și să intre într-un dialog cu copiii lor. Când acesta nu mai există, ei nu mai pot exercita nicio influență. Atunci s-a ajuns, probabil, în punctul în care ar trebui luat în considerare un tratament medical, sau cel puțin o consiliere de specialitate.

– Consilierea este de folos dacă copiii nu participă de bunăvoie la ea?

– Ca terapeut, încerc, desigur, să creez în cadrul discuției o atmosferă în care copilul – cel mai adesea e vorba despre adolescenți de circa 14 ani – să se poată deschide. Încerc, de asemenea, să creez un cadru care să-i permită să-și exprime îndoielile privind propriul comporta­ment față de telefon sau de jocuri.

Suprasaturație digitală

– Și funcționează?

– De multe ori, da – adolescenții nu ar trebui subestimați. Într-un studiu recent, mult peste jumătate dintre ei au fost de acord cu afirmația că se simt bine când își petrec timpul fără te­lefon și inter­net. Asta arată că mulți ado­lescenți re­simt un fel de supra­sa­tu­rație digi­tală. Dar cum­pă­nesc foarte bi­ne îna­inte de a decide față de cine să expri­me acest lucru.

– Preferă să nu le spună părinților?

– Exact, pentru că, în de­finitiv, părinții sunt cei care pun la dispoziție tehnologia, adi­că, în esență, „substan­ța” de care sunt dependenți. Dacă adolescenții ar recunoaște în fața părinților că au o problemă de dependență, consecința ar putea fi confiscarea de către aceștia a calculato­rului sau a telefonului inteligent.

Gânduri de sinucidere

– Ar fi greșit din partea părinților?

– La această întrebare nu există un răspuns univoc. În majoritatea cazurilor, un asemenea pas este însoțit de o escaladare serioasă a tensiunilor, iar atunci trebuie să punem în balanță: Câți ani are copilul? Cât de mari sunt riscurile ca el să aibă reacții agresive? Cât de motivați sunt părinții să meargă până la capăt?. Dar da, confiscarea dis­pozitivelor este o posibilitate. Copilul care suferă de dependență nu va resimți în acest caz simpto­me fizice de sevraj, dar se va confrunta cu simpto­me psihice. În primul rând, multe nevoi care până atunci erau satisfăcute prin intermediul mediilor digitale rămân brusc neîmplinite. Asta poate duce, de exemplu, la o agravare accentuată a unei simp­to­matologii depresive asociate obiceiurilor de con­sum. Atunci când au existat gânduri de sinu­cidere, ne-am confruntat de mai multe ori cu situația în care părinții să vrea să ia dis­pozitivele, iar copiii să spună: dacă faceți asta, mă arunc pe fereastră.

– Confiscarea dispozitivelor trebuie, așadar, cumpănită cu grijă în fiecare caz…

– Da. Există, desigur, copii care-și do­resc cu adevărat să moară într-o aseme­nea situație, pentru că sunt complet dispe­rați că li se ia tot ce le-a mai rămas – colțul lor de rai, contactul cu prietenii. Alții fo­losesc amenințarea cu sinuciderea mai de­grabă ca pe un mijloc de presiune. Ei nu vor să moa­ră, ci să-și determine părinții să le îna­poieze dispozitivele. O astfel de de­cizie trebuie bine cumpănită și comunicată cu calm. Altfel, interdicțiile de utilizare de­cre­tate la nervi duc la noi escaladări.

– Într-un asemenea punct, este nece­sar ajutorul specializat?

– Da, atunci ar trebui luat în consi­derare un tratament ambulatoriu sau chiar internarea. În funcție de cât de dramatică este situația unui minor, părinții pot solicita inclusiv un tratament împotriva voinței copilului. Experții stabilesc apoi dacă se justifică o măsură atât de drastică.

– Dacă situația nu este încă atât de drama­tică, sunt utile regulile cu privire la timpul pe­trecut în fața ecranelor?

– Sincer, dacă în cazul adolescenților aflați în perioada de afirmare a independenței au apărut deja simptome de dependență, asemenea reguli de obicei nu mai sunt eficiente.   

– Dar dacă copilul nu acceptă?

– Atunci părinții se pot adresa unor centre de consiliere. Acolo se discută despre stilul parental, despre rolul de model, dar și despre comporta­mente de co-dependență. Mulți își spun: știu că băiatul meu mănâncă noaptea și că nu este vorba despre mâncarea pe care o gătim noi. El preferă pizza congelată și băuturi energizante, așa că i le cumpăr și i le pun la dispoziție. Părinții își asumă să ducă povara pe care ar trebui să o poarte copiii. Îi scutesc de la școală, le fac temele. În disperarea lor încearcă orice, pentru a debloca situația, și su­feră mult. Dar uneori, lucrurile trebuie să rămână stagnante, pentru ca în atitudinea adolescentului să se schimbe ceva. Pentru părinți este vorba și despre grija față de sine. E ca în avion: mai întâi trebuie să-ți pui ție masca de oxi­gen, și abia apoi i-o poți pune co­pilului. Altfel, cla­chezi și nu mai poți ajuta pe nimeni.

La plimbare cu câinele

– Cum pot părinții să-și ajute copiii eficient?

– De pildă, oferindu-le ceva po­zitiv, imediat după jocul pe calcu­la­tor: să se joace împreună, să mă­nânce o înghețată în oraș, să scoată la plimbare câinii de la un adăpost de animale, să prepare un smoothie în bucătărie. Desigur că asta nece­sită timp și energie, dar în acest fel, relația dintre părinte și copil se întărește, problemele sunt puse deoparte pentru o vreme și se creează cadrul pen­tru a purta, într-un alt moment, o discuție critică.

– Cum pot reuși părinții să facă acest lucru fără să pară forțat?

– Ei pot spune: „Văd că stai la computer în timp ce noi luăm cina”, iar într-o a doua etapă să-și exprime propriile nevoi: „Mi-e dor de tine, m-ar interesa să aflu cum ți-a fost ziua, mi-ar plăcea să petrecem puțin timp împre­ună”. La acestea putem adăuga o rugăminte: „Te rog să vii la ma­să la ora 19. Poți să-ți orga­nizezi timpul astfel încât să fie în ordine pentru tine?” Este un me­saj complet diferit de: „În­chide tâmpenia aia și treci la masă”.

– Este vina părinților când copilul devine dependent de mediile digitale?

– Mulți părinți care ajung la noi au sentimente puternice de vinovăție. Unii cred că ar fi trebuit să fie mai puțin stricți în privința mediilor digitale. Alții cred că ar fi trebuit să fie și mai stricți. Adevărul este că părinții exercită o influență, dar nu se poate spune clar care compor­ta­ment educațional ar fi fost cel corect. Toți copiii sunt diferiți, toate familiile sunt diferite. Iar pe lân­gă familie, există mulți alți fac­tori care influen­țează comportamentul dependent.

Ce pot face părinții împotriva dependenței de ecrane

1. Să intervină:

Părinții ar trebui să reglementeze și să supra­vegheze felul în care copiii utilizează mediile digitale: cât timp stau în fața ecranelor și ce fel de conținut accesează. Aplicațiile pentru familie, care permit un astfel de con­trol, pot constitui un spri­jin mai ales în cazul co­piilor mai mici. Este im­portant ca și copiii să fie implicați în stabilirea acestor reguli. În plus, au nevoie de o anumită mar­jă de libertate, pentru a putea experimenta și lua propriile decizii.

2. Să creeze alternative

Părinții ar trebui să creeze situații în care să trăiască experiențe comune alături de odraslele lor și să încurajeze copiii să ia parte, în timpul liber, la activități în lumea reală, care să-i distreze și să-i facă să se simtă capabili de reușită.

3. Să țină sub control gradul în care utilizează ei înșiși mediile digitale

Părinții sunt modele și ar trebui să fie conștienți de acest lucru. Cine se lasă distras în permanență de telefon nu e credibil când le explică altora că acest comportament ar putea fi dăunător.

4. Să stabilească intervale fără telefon

În familie se poate conveni, de pildă, ca telefoanele să fie puse deoparte în timpul meselor, când stăm în pat și după ora 22.00. Mamele și tații ar trebui să respecte și ei aceste reguli.

5. Să mențină dialogul

Dacă părinții au impresia că pruncul lor manifestă apucături digitale problematice, ar trebui să abordeze subiectul cu empatie, să nu se lase derutați de reacții defensive de tip agresiv și să îi ofere copilului spațiu, pentru a-și exprima propriile sentimente.

6. Să aștepte momentul potrivit

În fond, de la ce vârstă ar trebui copiii să aibă un telefon inteligent? În această privință nu există o recomandare clară. Unii specialiști ne recomandă să așteptăm cel puțin până la a 13-a aniversare, alții propun vârsta de 14 ani.