Ne-am convins de mult că social-democrații noștri sunt vopsiți, ne-am lămurit, între timp, și că liberalii noștri nu sunt tocmai liberali. La rândul lui, USR-ul, care promitea o înnoire a clasei politice, a băltit câțiva ani într-o supă ideologică până să se fărâmițeze într-o mulțime de sateliți, de la stânga extremă până la libertarianism. Într-o măsură mai mare sau mai mică, cele trei partide din coaliție care (încă) guvernează România au scuza că exercitarea puterii politice le-a forțat, uneori, la poziționări sau legiferări în afara doctrinei pe care o predică sau pe care, unele, și-au trecut-o, țanțoș, în denumire. Nu pot invoca, însă, aceeași scuză vocalele noastre partide din opoziție, care demonstrează din plin, în aceste zile, faptul că nu au nimic de-a face cu eticheta cu care s-au împopoțonat încă de la apariția lor pe scena publică, aceea de comunități „suveraniste”. Cât timp au țipat de voie împotriva „colonialismului” la care ne-au supus Uniunea Europeană, corporațiile și Emmanuel Macron, a fost totul ok: procentele în sondaje au crescut frumos, iar locurile în parlamentul național și în cel „colonial”, de la Bruxelles, s-au înmulțit.
Când a fost invadată Ucraina de către Rusia, unii „suveraniști” au fugit imediat să ia lumină la ambasada Moscovei din București, deconspirându-se imediat. Alții fac neîntrerupt de atunci o caraghioasă echilibristică logică: ba că Ucraina e un stat-artificial, ba că nu respectă drepturile românilor de acolo, deci, nu merită ajutorul nostru, ba că problema ruso-ucraineană nu ne privește, ba că riscăm, Doamne, ferește!, să fim atrași în conflict. În fine, propovăduiesc „Pacea”, mai ceva ca Nicolae Ceaușescu în anii lui de glorie. Multă gălăgie, când discuția pe dreptul internațional – cât mai contează el de vreo 4 ani încoace – e dacă războiul de la granițele noastre pune sau nu pune în discuție suveranitatea unei națiuni, conceptul atât de drag lor. Ei bine, nu, pentru ei suveranismul funcționează numai pe relația Bruxelles sau Paris – București, nu și pe relația Moscova – Kiev.
În fine, ca nu cumva excepția să întărească vreo regulă doar de ei știută, avem de-a face în ultimele zile cu o ofensivă de anexare a unei insule care, de bună voie și nesilită de nimeni, alege să facă parte, cu gradul ei de „suveranitate” bine negociată, dintr-o țară membră a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice (NATO). Vorbim, desigur, despre Groenlanda. Tac mâlc „suveraniștii” noștri, își găsesc motive vrute și nevrute să protesteze din toți rărunchii, fără să scoată vreun cuvințel despre tema majoră prin care ei înșiși s-au definit politic, și anume, dreptul suveran al unei comunități de a-și decide singură soarta! Dacă, Doamne, ferește!, vreun vecin de-ai noștri s-ar trezi să pretindă o bucată din România, tot așa de sonor ar tăcea?! Când unii i-au numit „suzeraniști” și i-au bănuit că ar fi primii care ar pupa ghiulul celui mai puternic, de la Est sau de la Vest, după cum ar bate vântul la momentul respectiv, s-au supărat nevoie mare. Realitatea probează încă o dată că nu sunt cu nimic mai presus decât „sistemul” cu care luptă – și din care, iarăși dovedit, mulți dintre ei au făcut sau fac parte. Nici PSD-iștii nu mor de grija celor săraci și bolnavi, nici PNL-iștii de grija antreprenorilor și a drepturilor și libertăților, dar nici partidelor „suveraniste” de la noi nu le pasă decât, cel mult, de propria suveranitate asupra beneficiilor din care au început să se înfrupte odată intrate în politică.
