„E un act de curaj pentru cineva să fie ministru al Educației astăzi”, constata zilele trecute, cu calmul său imperturbabil, președintele Nicușor Dan. România nu are ministru al Educației de la finele anului trecut și nimeni nu se înghesuie să îl scape de interimat pe premierul Ilie Bolojan, care are și așa destule pe cap. De-abia dacă au fost vehiculate vreo două nume, dintre care unul al unui rector de mare universitate care, ulterior, se plângea că i s-au furat bunuri de valoare dintr-o vilă care – surpriză! – nu apare în declarația sa de avere. Numai informațiile astea și e destul ca să avem în față tabloul dramatic al învățământului românesc la început de 2026.
Nici pentru postul de la Cultură nu s-ar înghesui lumea, dacă ministrul Andras Demeter, tot mai contestat în ultima vreme, ar urma sfatul protestatarilor săi și ar demisiona. După ce că administrează un buget de doar 0,08% din PIB, ministrul UDMR s-a gândit să înceapă reforma prin normarea timpului de muncă pentru artiști, idee care a atras reacții vehemente din partea actorilor. E în conflict și cu muzeografii de la Muzeul Național de Istorie, care îl acuză că face afirmații nefondate legate de instituție, fără a se informa în prealabil și fără a o vizita, ca să se confrunte cu situația dramatică a patrimoniului național, despre care crede că a fost „luat cu forța” de prin țară.
Situația nu e deloc roz nici în sănătate, unde lipsa de personal și calitatea acestuia dau tot mai mari bătăi de cap. Problema exodului în Occident a tinerelor valori medicale românești se știe de ani de zile. Și, în vreme ce state precum Italia sau Franța își rezolvă propriile probleme sistemice cu personal educat în România, pe banii statului român (iar formarea unui medic înseamnă ani de zile de educație finanțată public!) autoritățile de la noi dau din colț în colț. Varianta vehiculată recent de premierul Ilie Bolojan, ca cei care termină rezidențiatul să rămână să muncească automat, măcar câțiva ani, în sistemul medical național, a stârnit, evident, discuții aprinse. Fără a fi respinsă de șefii din universitățile de profil sau de asociațiile profesionale, ideea se lovește de realitatea crudă: unde îi obligi să muncească pe tinerii medici după ce-și termină formarea? Poți să le promiți o competiție reală pe posturi? Le poți oferi condiții decente de practică în orașele mici sau la sate? Ai dotări, ai infrastructură pusă la punct pentru asta, ai pachete de motivare a lor, ca să muncească în zone mai puțin ofertante?
Educație, Cultură, Sănătate: trei dintre pilonii pe care ar trebui să se așeze orice proiect de țară sunt șubrezi și, în condițiile unui deficit bugetar uriaș, soluțiile propuse din zona ministerială sunt cel puțin neinspirate. În condițiile în care marea parte a clasei politice, de la putere și din opoziție, se opune oricărui fel de reformă reală, să încerci să schimbi ceva a devenit un act de curaj în România. Dar să o faci cu idei pripite, ostilizându-ți tocmai lumea tânără și educată care (încă) votează platformele reformiste, e curată sinucidere. O explicație pentru care niciun profesionist serios nu se înhamă să-și asume riscul de a prelua Ministerul Educației…
