Medaliată olimpică, multiplă medaliată mondială și europeană, deținătoarea mai multor recorduri importante, Maria-Magdalena Rusu nu este doar una dintre cele mai mari campioane din ultimul deceniu, ci și una dintre cele mai luminoase prezențe din sportul românesc. Fetița pornită de una singură, de la Baia, din Moldova, spre București, la numai 11 ani, nu doar că a răzbit într-un sport foarte greu, precum canotajul, dar s-a și transformat, ca-n poveste: de unde îi era rușine să spună cum o cheamă în fața clasei, a ajuns o prezență publică inspiratoare, care pune în tot ce face ceva din forța sănătoasă a copilului crescut la sat, la munca câmpului, alături de mama sa. Lotul de canotaj, coordonat de marea noastră campioană Elisabeta Lipă, demonstrează încă o dată că e o școală de caractere.

La câmp, cu mama

– Magda, tocmai am ieșit din sărbătorile de iarnă, care ne duc tot timpul cu gândul la copilărie. Ce amintiri mai ai de atunci?

– Mă bucuram de daruri ca toți copiii, dar mult mai puternică era magia obiceiurilor. Ajunul Crăciunului însemna Colindul, mersul din casă în casă, prin nămeți, împreună cu fratele meu și cu nepotul nostru. Zilele de 31 Decembrie și 1 Ianuarie erau pentru Urat și Sorcovă. Țin minte că odată am mers și cu Ursul. A fost amuzant și, recunosc, și puțin stânjenitor: eram fată, iar rolul „Ursului” nu mi se părea deloc potrivit la vârsta aceea. Sunt tradiții de care mă simt profund legată. În comuna Baia, din județul Suceava, unde m-am născut, prima capitală a Moldovei pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, tradițiile sunt și acum respectate cu sfințenie. De când am venit la București, trăiesc un paradox: aici, copiii vin la colindat înainte de 24 Decembrie, fix când eu sunt prin cantonamente, iar în seara de Ajun, când sunt acasă și îi aștept, nu vine nimeni…

– Cum e să fii copil la țară, în Moldova, la începutul anilor 2000? Simți că te-a întărit, că te-a ajutat în viață?

– Am stat acasă la mama până la vârsta de 11 ani. Până atunci, am trăit o copilărie frumoasă, cu multă muncă, dar și cu multă libertate. Vara, încă de mică, mergeam la câmp cu mama. Iarna, când ningea – și pe atunci ningea cu adevărat! – toți copiii eram pe-afară, la săniuș. Sunt amintiri care nu se uită: aburul mâncării calde, mirosul cozonacilor și-al plăcintelor, bucătăria vie, casa plină. De Crăciun, aveam mereu doi brazi: unul împodobit cu bomboane și altul cu luminițe. Pădurea e chiar în spatele casei, iar pădurarul ne alegea în fiecare an niște brazi frumoși, ajunși la maturitate, așa că în casă mirosea a brad și a sărbătoare. Port parfumul acela cu mine peste tot pe unde merg! Sunt mulți care spun că „Pe vremuri, Crăciunul era mai frumos, era altfel”. Eu cred că mamele noastre făceau Crăciunul altfel: ele dădeau strălucire sărbătorii, cu o anumită noblețe domestică.

Mama m-a avut la 40 de ani, iar sora mea este mai mare decât mine cu 20. Am crescut, într-un fel, cu două mame. Mama avea perspectiva matură, rânduiala și disciplina. Sora mea m-a învățat româna „de manual”, m-a ajutat să-mi corectez accentul, m-a învățat cum să mă îmbrac, cum să mă port. De la mama am învățat lucrurile grele: cum se ține o casă, cum se muncește, cum se construiește o disciplină. Toate acestea m-au ajutat enorm mai târziu. În sportul de performanță, ai nevoie de talent, desigur, dar fără rigoare și fără o educație a efortului nu reziști. Eu am crescut într-o casă în care lucrurile se făceau la timp și se făceau bine.

„Să vii imediat la București!”

– Cum ai ajuns să faci canotaj, la doar 11 ani?

– E interesant: când eram mică, sportul nu îmi prea plăcea. Profesorul de Educație fizică îmi dădea calificative mari, mai ales pentru cumințenie. Eram bine dezvoltată, aveam forță, îmi amintesc că am intrat o dată la „Skandenberg” cu băieții și am câștigat, însă, deși mă străduiam, nu eram deloc talentată la alergat, la rostogoliri, la exercițiile clasice. La un moment dat, câțiva selecționeri pentru canotaj au venit la școala unde învățam. Eram în clasa a IV-a, prea mică pentru criteriile lor de selecție, dar zvonul a prins viață prin comună: „Se caută copii înalți, care să plece la București!”. Mătușa i-a povestit mamei, iar mie atât mi-a trebuit: „Vreau la canotaj!”. Nu știam ce e canotajul, nu știam nimic despre spotul de performanță, pur și simplu simțeam că trebuie să merg la București. Mama, ca orice mamă, a încercat să mă înțeleagă. Cumnatul meu a sunat la Federație și a primit numărul de telefon al doamnei antrenoare Carmen Tudorache, care mi-a cerut niște măsurători făcute de specialiști. M-am prezentat la dispensarul comunei, iar aici e partea aproape amuzantă: doamnele de acolo nu aveau decât o riglă de un metru și jumătate și-au încercat să aproximeze cât aveam peste 1,5 metri. Au „aproximat” că am 176 centimetri înălțime și o anvergură a brațelor de peste 180. Ca să fim înțeleși: astăzi, la 26 de ani, am 1,76 și anvergura de 1,77! Când am spus la București că sunt, la 11 ani, atât de înaltă, își imagina antrenoarea că sunt vreun fenomen: „Să vii imediat la București!”. Iar când m-a văzut: „Păi tu trebuia să fii mai înaltă decât mine!”. Primul impuls a fost să mă trimită acasă. Doar că mama mă mutase deja la București cu tot cu școală și bagaje, așa că am primit un an de probă. Poate m-a păstrat din milă, poate din intuiție: eu una am simțit încrederea primită și am încercat, de-a lungul anilor, să demonstrez că a meritat alegerea.

– Nu a fost un șoc mutarea la București pentru o fetiță venită de la țară? Cum te-ai descurcat de una singură în nebunia vieții de Capitală?

– Paradoxal, primul an nu a fost un șoc. Când am înțeles ce presupune canotajul, am simțit chemarea. La prima mea cursă de 2.000 de metri pe ergometru am scos un rezultat extraordinar pentru o începătoare. Și pe apă lucrurile au mers bine. Al doilea an, după vacanța de vară, întoarcerea în București mi-a dat un sentiment de singurătate. Totuși, în canotaj înveți o lecție dură și frumoasă: o iei de la capăt, iarăși și iarăși, până când rutina se transformă în forță. Greu era și cu școala: aveam teme, aveam de învățat, nu stătea nimeni cu ochii pe mine. Faptul că m-am ținut de școală și am reușit să fac față ambelor „lumi” spune, probabil, ceva și despre mine, și despre educația de acasă.

Primul aur mondial

– Când ai înțeles că sportul acesta dur devine o chestiune de destin pentru tine?

– Am simțit asta după Jocurile Olimpice de la Tokyo, în 2021. Până atunci, trăiam în registrul dorinței: „Vreau să ajung”, „Vreau să fac”… Am avut o creștere la juniori, apoi o perioadă de stagnare. Îmi doream să intru în echipa senioarelor, însă diferența de timpi mi se părea imposibil de atins, dar am încercat în fiecare zi să mă apropii. Am reușit să îmi fac loc între senioare și am plecat în catonament în Italia, iar acolo a venit o creștere bruscă. A contat enorm pentru mine domnul doctor Vasile Oșean. Nu știam ce înseamnă, cu adevărat, să fii sportiv: alimentație, suplimentare, recuperare, kinetoterapie, gestionarea oboselii. El ne vorbea foarte des despre cât de mult trebuie să aibă grijă de el un sportiv. Am absorbit totul pentru că, fiind mult mai mică decât colegele mele, trebuia să vin cu un plus pe altă parte. De multe detalii mi-am dat seama singură, pe modelul „încercare și eroare”. Am învățat, am ascultat, am aplicat!

JO de la Tokyo au fost primul meu vârf major. Îmi doream mult o medalie în barca de 8+1 fete, știam că putem lupta pentru aur. Anul acela a fost, însă, unul extrem: Covidul, amânarea Jocurilor, multă presiune, o monotonie greu de dus. Existau zile când tensiunea plutea deasupra apei! În serii, am confirmat că suntem puternice, recalificarea ne-a dat încredere. Și totuși, în finală, am terminat pe locul 6, după ce în cursa anterioară doborâserăm recordul Mondial! Sincer, nici acum nu știu exact ce s-a întâmplat. Încerc adesea să reconstitui cursa, să înțeleg ce ne-a lipsit sau ce am făcut prea mult. Sunt încă în căutări după atât timp, după toate succesele care au urmat. De multe ori, când nu-mi ies anumite lucruri în antrenamente, mă trezesc că îmi zic: „Poate asta a lipsit atunci, la Tokyo!”. Încerc să recuperez bucăți din acel puzzle ca să înțeleg ce s-a întâmplat. Poate, dacă mai vorbim peste vreun an, doi, o să am un răspuns. În următorul ciclu olimpic am concurat în două probe: și la Europene, și la Mondiale. A fost ca și cum m-aș fi desprins de o frână invizibilă. An după an mi se părea că am atins „cel mai bun an” și totuși, urma un alt „cel mai bun an”. Îmi amintesc primele mele mari momente de la seniori: eram foarte tânără și, uneori, câștigam antrenamente de intensitate fără să înțeleg cum. Apoi a venit aurul de la Europene, o cursă nebună, cu un finiș dus la limită. La final, comentatorii cursei ne-au lăudat pe mine și pe colega mea, Roxana Anghel. Au spus că două fete, la 20 și 19 ani, „nu au frică deloc”, pentru că avuseserăm un finiș cu 50 cadență, ceva incredibil. A fost o lecție: curajul e bun, dar trebuie dublat de experiență. Uneori, limitele se învață la milimetru.

„Barca zburătoare”

– Acum doi ani, la JO de la Paris, medalia de aur nu a mai scăpat bărcii de 8+1. Cât e de greu să faci o barcă de 9 fete să funcționeze ca și când ar fi una singură?

– Pentru Paris, barca de 8+1 a fost, surprinzător, cel mai simplu de construit. Nu pentru că ar fi ușor în sine, ci pentru că eram deja foarte unite. Majoritatea trecuserăm împreună prin experiența de la Tokyo, știam cum respiră fiecare, cum reacționează, ce înseamnă ritmul cel bun. În 8+1 aveam senzația că barca zboară, fără să pui prea mult efort! Îmi aduc aminte că noi, cele din „bărcile scurte”, care concuram și în barca de 8+1, eram mereu primele în antrenamentele de intensitate, cu aproape de 100% procentaj, toate. Ei bine, când intram în 8+1, procentajul era de 120%! Eram deja în zona recordului mondial! Într-adevăr, niciuna n-a zis nimănui că mergem să câștigăm, pentru că nu e ok spiritul ăsta: e o vorbă a celui care a construit Titanicul, că „barca asta nu o scufundă nici Dumnezeu!”. Așa suntem noi: gândul liniștit și încrederea atrag victoria. În finală, deși aveam avantaj mare, ne doream și un record. Puteam și mai mult, dar nici nu o mai auzeam pe cârmăciță, atâta de mare era vibrația tribunei! Mă bucur mult de acel aur, dar și de lecțiile Jocurilor de la Paris, căci tot acolo am terminat pe locul 4 în barca de 4 rame. Cred mult în ideea că o greșeală devine un pas înainte dacă înveți din ea. Ceea ce nu e acceptabil e să repeți aceeași greșeală la nesfârșit…

Mama, Magda și David Popovici

– Cum ai simțit că ți-a schimbat viața aurul de la Paris? Vezi altfel lucrurile? Reușești să te izolezi de zgomotul din jur ca să poți face ce ai de făcut?

– Eu mă simt aceeași. Noi, canotorii, nu trăim în cultul celebrității. Și, sincer, liniștea aceasta ne face bine: avem spațiu să muncim, să respirăm, să rămânem concentrați. Un model foarte important pentru noi este doamna Elisabeta Lipă. De la dânsa am învățat o lecție fundamentală: succesul de ieri nu îți mai dă drepturi azi. Azi trebuie să demonstrezi din nou. Îți e respectată performanța, dar asta nu te așează deasupra celorlalți.

– Cât de mult contează să aveți în apropiere, la lot, un model precum doamna Elisabeta Lipă, cu performanțele sale și cu experiența sa?

– Contează enorm! Are un curaj rar și cred că acest curaj ne ține pe toți în direcția bună. Evident, performanțele dânsei sunt unice, dar eu mă uit la felul în care conduce: direct, ferm, cu o grijă reală pentru sportivi. Într-o ședință recentă, ne-a spus foarte clar ce a făcut pentru noi ca să ajungem unde suntem. Sunt lucruri pe care, ca sportiv, nu le vezi, iar când le afli, rămâi impresionat. E genul de om care, în timp ce vorbește cu o persoană importantă și o suni tu, îți răspunde ție la telefon. Pentru noi, e ca o mamă. I se spune și „Cloșca cu puii de aur”. Îmi e foarte dragă, e mereu prezentă pentru noi. Și nu e doar ea, e toată echipa noastră: antrenorii, doctorul, întregul staff.

– În urma succesului de la Paris, ai fost premiată cu Ordinul Meritul Sportiv Clasa I. La ceremonie, apari într-o fotografie superbă, alături de mama ta și de marele campion de natație, David Popovici. Cum a trăit mama ta acel moment?

– Pentru ea a fost un moment copleșitor. Mi-a spus: „Mi-aș dori ca orice mamă să simtă ceea ce simt eu acum!”. Sunt cuvinte care îți rămân în inimă. Mama era atunci la București, cu niște probleme de sănătate. Știam că merg la Președinție, dar nu îmi era clar dacă o pot lua cu mine. Doamna Cătălina Galer, consilieră a domnului președinte Klaus Iohannis, s-a luptat să o includă pe listă, deși protocolul era unul strict. A făcut, efectiv, imposibilul! I-am spus mamei: „Vrei să vii cu mine la Cotroceni?”. „Vin, dar nu pot sta mult în picioare”. În realitate, a stat în picioare tot timpul, era atât de mândră, că uitase de boală! S-a nimerit ca la ceremonie să stau chiar lângă David Popovici, a vorbit cu mine aproape tot timpul. Mi-a plăcut de el, e un băiat cu o educație foarte frumoasă, foarte matur pentru vârsta lui. Numai bine, dacă tot m-a ținut de vorbă, l-am întrebat: „Nu vrei să faci o poză și cu mama?”. E un om special, implicat, luminos. Și, da, e un motiv de mândrie pentru România. Mă mândresc și eu că sunt româncă prin el, la fel cum sunt mândră și de mine. Mă bucur enorm de toți oamenii frumoși pe care îi avem în țara asta. Îmi amintesc că atunci când David a câștigat prima probă la Jocurile Olimpice, am simțit și noi un impuls: „Acum e rândul nostru!”.

– Cum e o zi din viața unui canotor de mare performanță? E loc și de sentimente într-un program atât de greu și într-un stres atât de mare?

– Ziua începe devreme: 6:30-7:00, urmează un antrenament de 3-4 ore, foarte solicitant. Apoi masa, odihna și, după-amiaza, antrenamentul de forță. În vârf de pregătire, ajungem la 13 antrenamente pe săptămână: două pe zi, iar „liberul” e o singură după-amiază, sâmbăta sau duminica. Avem cantonamente lungi, în Italia, uneori o lună, alteori două sau trei. Pauza mai mare e, de regulă, la final de an, cam o lună. Pare simplu când povestești, dar e dur, pentru că trebuie să fii performant zi de zi: să scoți timpi buni, să treci testele și selecțiile. Viața personală: există, dar e fragilă și se sprijină mult pe înțelegere. Prietenul meu a făcut rugby și, pentru că a fost sportiv, înțelege ritmul meu. Vine des la baza din Siliștea Snagovului, pentru că pe mine naveta mă costă o oră de odihnă, iar o oră, la nivelul acesta, contează enorm. Ne adaptăm, ne respectăm, și asta face o mică diferență.

Două într-o barcă

– Anul trecut, ai intrat și în barca de dublu rame, o barcă prestigioasă, cu ti­tlul olimpic la Tokyo. Cum a fost trecerea alături de marea campioană Simona Radiș? E loc de două personalități atât de puternice într-o singură barcă?

– La început a fost dificil, pentru că barca dublu rame împarte totul la doi: și efortul, și responsabilitatea, și greșeala. În selecții, funcționează un principiu clar: cea mai bună ramă dreaptă va face echipă cu cea mai bună ramă stângă. Așa am ajuns noi împreună. Îmi doream această barcă de foarte mult timp. A existat un moment în care câștigasem selecția, dar antrenorul a redistribuit sportivele pentru a obține rezultate în mai multe bărci. Anul trecut, mi-am dorit să ajung acolo cu orice preț, iar universul mi-a întors dorința. Adaptarea a cerut răbdare. Simona e ștrocul, ea dictează ritmul, iar eu trebuie să mă așez perfect după mișcarea ei. Cum e mai înaltă, are lovituri mai ample, iar eu trebuie să compensez prin atenție și precizie. Când uneia îi e rău în timpul efortului, parcă o ia barca într-o parte. Când eu nu mai puteam, trebuia să o lase ea mai ușor, când ea nu mai putea, trebuia să o las eu mai ușor. La fiecare antrenament de intensitate înțelegeam câte ceva în plus, până am ajuns să ne sincronizăm foarte bine. Ce mi-a plăcut la Simona e că, oricât îi era de greu, rămânea lucidă: vorbea, analiza, ținea direcția, mereu era atentă la orice reacție a bărcii, iar asta spune multe despre cât de valoroasă este. Eu, când obosesc, nu mai pot vorbi. Ea reușea să facă totul. În timp, am învățat una de la cealaltă. Ea a lăsat de la ea, eu am lăsat de la mine, și abia atunci a apărut sincronul. Iar sincronul, în canotaj, e o formă de artă.

– Ce gânduri de viitor are o fată plină de optimism ca tine?

– Mă gândesc, desigur, în perspectivă, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Dar mă gândesc și mai mult la anul acesta. Îmi doresc să concurez cum n-am făcut-o niciodată: cu o încredere atât de mare, încât frica să nu mai aibă loc. Îmi doresc ca oamenii să mă vadă și să rămână cu un „wow”: „Uite cum vâslește Magdalena Rusu!”. E un lucru pe care îl vizualizez – și cred că vizualizarea e primul pas ca realitatea să se așeze pe direcția corectă.

Sigur, fiecare sportiv are fricile lui. La Mondialul din 2025, m-am temut din cauza spatelui. Nu credeam că îmi voi reveni, iar în ziua finalei, la dublu rame, m-am simțit incredibil, poate cel mai bine din toată existența mea compe­tițională. Viața are uneori felul ei de a te contrazice. În sportul de performanță, te doare mereu câte ceva. Trebuie să fii frate cu durerea, pentru a ajunge ­campion.