• A crescut într-o comunitate romă, marcată de sărăcie și marginalizare, dar a ajuns să studieze actoria la New York University și Royal Academy of Dramatic Art din Londra. Azi, proiectele ei artistice îmbină cinematografia, teatrul politic și autobiografia, pentru a aduce pe scenă și pe ecran povești despre identitate, memorie, stereotipuri și discriminare. Este dramaturgă, regizoare, actriță, iar rolul principal din Gipsy Queen, recenta peliculă a regizorului kurd Hüseyin Tabak, i-a adus patru premii internaționale pentru „Cea mai bună actriță” •

„Știu ce înseamnă să o iei de la zero într-un loc străin”

– Pentru cei care îți cunosc cât de cât viața, filmul regizat de Hüseyin Tabak    pare scris special pentru tine. Așa a fost?

– Deloc. (râde) Încă de la bun început, Hüseyin și-a dorit să facă un film despre experiența de emigrantă în Germania a mamei lui, care era kurdă. Ca să mai separe puțin ficțiunea de realitatea personală, a decis să schimbe povestea și să aleagă o protagonistă romă. Eu am primit vestea castingului prin agenție, ca toți ceilalți actori, printr-un e-mail. Nu-l cunoșteam pe regizor dinainte. Când am văzut titlul, „Gipsy Queen”, nici măcar nu am fost impresionată, mi s-a părut superficial. Descrierea spunea însă că filmul e despre o mamă romă care, pentru a asigura traiul copiilor ei, e gata să facă orice muncă, chiar și să intre în ringul de box. Și, brusc, am simțit că-mi vorbește. Am văzut în rolul ăla foarte multe femei singure și zbuciumul lor, am văzut-o pe mama mea acolo străduindu-se să mă crească. Și, într-un fel ocolit, m-am văzut și pe mine, în anii în care am fost emigrantă la Londra, când munceam spălând vasele la negru într-un restaurant. Știu ce înseamnă să lucrezi fără acte, știu ce înseamnă să te temi că-ți pierzi casa, știu ce înseamnă să o iei de la zero într-un loc străin, să n-ai permis de muncă și așa mai departe. Castingul cerea să știi germană și să fi făcut box. Eu nu știam nici germană, nici box. Știam doar ce înseamnă să te lupți cu viața, așa că i-am spus regizorului din prima că nu știu nici una, nici alta, dar că filmul ăsta e pentru mine.

– Văzând filmul, care e extraordinar, înțelegi câtă furie pentru neajunsurile și nedreptățile de care au parte se adună în viețile acestor oameni și că boxul e una dintre supape. Așa îl vede și personajul tău?

– Chiar cum mă întorc de la un interviu pe care l-am dat împreună cu marele nostru maestru de box, Leonard Doroftei. Și el spunea exact asta, că boxul e sportul oamenilor săraci care au nevoie de el ca să poată refula, să-și recâștige prin el o formă de demnitate. Există o scenă foarte importantă în film, în care eu mă enervez, aflând că fiica mea s-a gândit să întindă mâna pe stradă, pentru că unor berlinezi le-a fost milă și i-au dat într-o zi o bancnotă, și urlu la ea spunând „Noi nu vom mai sta în genunchi, nu vom mai îngenunchea niciodată!”.

„Mama s-ar fi întors și din moarte pentru mine”

– Alina, ai regăsit în lupta asta a per­sonajului zbuciumul și ambițiile din copilăria ta?

– Nu cred că am fost un copil ambițios. Am fost doar un copil care a trebuit să se descurce, să supraviețuiască, să găsească soluții. Am învățat ca să mă salvez din niște situații tragice, nu pentru că aș fi fost conștientă de importanța educației de mică. Din contră, până în clasa a patra, fusesem foarte leneșă și o manipulam pe maică-mea să-mi facă ea temele. Fusese elevă premiantă și și-ar fi dorit să meargă să facă mai mult de opt clase, dar venea dintr-o familie foarte săracă, dintr-un sat de lângă Călărași. Părinții ei n-aveau bani nici de încălțări, darămite să țină un copil în gazdă la oraș. Cred că ce s-a întâmplat cu mine a fost că, văzând-o pe ea cât se chinuie să mă crească, că muncea la curățenie în cinci locuri diferite, văzând-o cât de obosită venea seara acasă, mi-am zis că aș putea să fac și eu ceva. Ea însă nu m-a obligat niciodată să învăț. Mama s-ar fi întors și din moarte pentru mine, dar nu m-ar fi certat niciodată pentru o notă proastă. Nu m-a pus niciodată la muncă, însă mi-a spus cu blândețe că numai dacă o să mă țin de școală pot să o scot la capăt în viața asta.

– Ce ai moștenit de la părinții tăi, Alina? Spiritul ăsta de luptătoare?

– Da, cred că am devenit luptătoare pentru că am văzut-o pe mama luptându-se. Dacă trebuia, pentru mine și fratele meu împingea munții. Mi-a lăsat un model de feminitate foarte curajoasă și puternică, de femeie care se respectă și nu pleacă capul, orice ar fi. Datorită felului ei de-a fi, am înțeles devreme că sunt romă, că asta pentru unii e ceva de rău, că trebuie să știu să mă apăr. Dar și că există mereu pe lume oameni buni, care-mi sunt și-mi vor rămâne mereu prieteni.

– Ali, personajul pe care îl joci, duce lupta asta la alt nivel, fiindcă, încă din copilărie, câștigă câteva campionate de box. Tu unde te-ai oprit?

– Eu am învățat să dau cu pumnul de la 9 ani, când am făcut karate. (râde) Pe la 15 ani, când eram deja în liceu, veneau la noi la școală diverși oameni care-și prezentau cursurile, în căutare de clienți. Unul dintre ei ținea un curs de actorie la Liceul „Ion Creangă”. Altul era Ciprian Apetrei, senpai pe atunci, acum mare antrenor și sensei de karate, care ne-a zis că are o sală chiar lângă liceu. M-am dus la ambele, fiindcă prima lună era gratuită. La karate, când i-am spus că nu mai pot să vin, Ciprian mi-a zis: „Băi, tu crezi că o să te pun să plătești? Vino la karate dacă îți place, dar să te pună naiba să nu faci doișpe antrenamente pe lună!” La teatru, m-a durut că n-am mai avut bani să continui. Țin minte că atunci colega mea de bancă, cu care am trecut prin multe, care-mi știa și umorul, și talentul la imitat profesori, mi-a zis: „N-ai tu treabă, Ali, că tu o să faci meseria asta într-o zi.” Și așa a fost. Nimeni din cursul ăla de actorie de la „Creangă” nu e astăzi actor.

„Dacă țiganca asta nu dă la actorie, e mare proastă”

– La UNATC ce te-a dus? Cum s-a cristalizat până la urmă dorința de-a face teatru?

– Finalul clasei a 12-a m-a prins într-un moment foarte complicat pentru mine. Ai mei n-au mai putut plăti apartamentul în care stăteam și a trebuit să ne mutăm cu toții într-o casă de chirpici, la rudele tatălui, unde stăteam cu toată familia de spoitori. La un moment dat, din cauza unui accident, mama a ajuns în închisoare, iar pentru casa de chirpici în care stăteam cu rudele tatălui au început să vină ordine de evacuare. Tata zicea „Hai să mergem la alte neamuri”, eu nu mai voiam la niciun neam, eram foarte obosită de toată situația. Și, vorbind cu prietena mea, noi, Alinele, despre situația în care eram, fiindcă și ea trăia într-un centru de plasament, mi-a dat ideea să fac și eu la fel. Tata a zis „Bine, dacă vrei tu așa, du-te la centru. Aici ai mereu o ușă deschisă. Din ce mănânc eu, o să-ți dau mereu și ție!”. Cât a lipsit mama, săracul, chiar s-a străduit să aibă grijă de mine, îmi spăla hainele, se mândrea că merg la școală. Am chemat Protecția Copilului. În capul meu era că voi face cerere și mă voi muta cu Alina. Dar, surpriză, m-au dus în altă parte, că eu și Alina nu eram din același sector. La scurt timp după ce am intrat sub Protecția Copilului, casa în care locuisem a fost pusă la pământ de buldozere, iar tata a murit de infarct, așteptând autobuzul. Mă salvasem, practic, singură, fără să știu ce-mi pregătește viața. Ca să revin însă la întrebare, când a trebuit să aleg unde să dau examen, singurul lucru la care mă gândeam e că, dacă nu intru la o facultate de stat, pierd posibilitatea de a mai rămâne sub Protecția Copilului și ajung pe străzi. Fiindcă am avut norocul să mă mediteze un profesor de filosofie gratuit, am învățat ce mi-a predat el și m-am pregătit timp de un an pentru două facultăți: Științe Politice și Comunicare și Relații Publice. Am învățat pe de rost, dintr-o mare disperare, nu știu cât înțelegeam cu adevărat, cert e că am intrat la amândouă. Abia după ce m-am văzut intrată, când am răsuflat ușurată că am unde să stau, mi-am amintit de actorie. Prin liceu, grație lui Tudor Istodor, ajunsesem și eu la Teatrul „Podul” al lui Naum, care pregătea elevi pentru Facultatea de Teatru. Când i-am spus că eu o să dau la altă facultate, Naum a zbierat la mine că nu se poate așa ceva. Eu m-am enervat că știu eu mai bine și asta a fost. Lucram după ore la un Plafar, chiar pe Ștefan cel Mare, unde stătea Naum. M-a văzut într-o zi la muncă și i-a zis șefei mele: „Dacă țiganca asta nu dă la actorie, e mare proastă!”. Mă înjura și mă complimenta în aceeași frază. Acum, când mă gândesc retrospectiv, îmi dau seama că a fost primul om care a crezut cu adevărat în mine. Și nu că nu m-aș fi dus să mă pregătesc cu el, dar exact atunci murise taică-miu, apoi a trebuit să mă pregătesc pentru BAC, apoi au venit cele două examene. Când m-am văzut în sfârșit intrată undeva, mi-a fost foarte rușine să mai merg la el. Nu mai trecusem pe la Podul de luni de zile.

– Și ce-ai făcut?

– M-am pregătit singură, cum m-a dus pe mine capul. Și am intrat în primii zece la UNATC. Iar de acolo, viața a luat altă turnură, au mai venit și urcușuri, nu doar coborâșuri, fiindcă în drumul meu am întâlnit și mulți oameni de bine, diverși mentori, care poate nici n-au stat mult în viața mea, dar au crezut în mine suficient cât să mă ajute să ajung la următoarea etapă.

„Iubeam și pereții, și scările clădirii, atât eram de fericită”

– Una dintre ele a fost chiar faptul că, la finalul facultății, ai ajuns cu o bursă de studii în Statele Unite. A fost visul tău să pleci din țară?

– Intrasem la UNATC, iubeam și pereții, și scările clădirii, atât eram de fericită. Dar în scurt timp, visul ăla frumos s-a transformat în ceva foarte greu de dus pentru mine. Eram foarte complexată, locuiam într-un centru de plasament, simțeam că aparțin altei clase sociale, în timp ce colegii mei erau copii de actori, de cronicari, de muzicieni, făcuseră pian, balet, merseseră la teatru de mici. Eu aveam problemele mele. Într-o zi, o doamnă care venea să le viziteze pe alte fete din centru mi-a zis: „De ce nu încerci la New York?”.    Am râs. Am zis: „Da, bine, măh, sigur!” Dar ea m-a împins să depun candidatura. Exista atunci sistemul Bologna, de trei ani, în care puteai să faci un semestru la o altă universitate din afară. Eu făcusem deja doi ani și jumătate la UNATC. Și am zis: hai să aplic, de ce nu? Eram curioasă, pur și simplu, dacă iau proba, că tot îmi spuneau cei de la facultate că n-o să se aleagă nimic de mine în viața asta. Când am primit scrisoarea de acceptare, am zis: „Ce drăguț!” și am continuat să mă uit la „Sex and the City” și să-mi mănânc cerealele. Le-am răspuns: „Mulțumesc, dar eu niciodată nu o să am banii ăștia!”. Mi-au zis că îmi țin locul rezervat timp de un an. Le-am zis: „Puteți să-l păstrați și zece, că nu ajung”. N-am avut dreptate, pe ultima sută de metri, chiar înainte să se încheie acel an, s-au aliniat multe stele, am reușit să ajung la New York University, și asta mi-a schimbat viața pentru totdeauna.

– Ai descoperit un cu totul alt mod de a face teatru?

– Am descoperit că acolo nu mai eram fata săracă, o romă dintr-un centru de plasament. Nu-mi cunoștea nimeni istoria și nu interesa pe nimeni, fiindcă toți eram veniți din toate colțurile lumii. Nu conta cine ești, ce relații ai, câți bani ai. Singurul lucru care conta era munca. Or, dacă e pe muncă, mi-am zis, atunci asta știu cum se face, asta îmi dă o șansă, la lupta asta mă pricep. La New York, am luat cele mai bune note din toți anii mei de Facultate. Am făcut cinci scurtmetraje cu colegii de la facultatea de Film din New York. Și, fiind­că în fiecare joi aveam de făcut un minispectacol, am descoperit că pot să scriu și să creez eu însămi. Tot acolo, în cadrul unui curs, am început să-mi spun povestea. Am început, adică, să creez din propriile mele amintiri, să folosesc în ce fac propria viață. Întoarsă în țară, am obținut o bursă pentru o idee de spectacol stradal, împotriva discriminării romilor. La finalul lui, eu și Catinca Drăgănescu, cu care lucram, voiam să facem un puzzle din poza unui băiețel care murise în anul acela, 2009 – fusese omorât de asistenta maternală fiindcă era rom. Presa evitase atunci să se aplece asupra subiectului. Mie mi se părea scandalos că se trece întâmplarea cu vederea. Madonna vizitase atunci România și îndrăznise să le spună oamenilor să nu mai fie rasiști cu romii și toată lumea a huiduit-o. România nu era încă un loc bun pentru astfel de discuții. Și mamei îi era foarte teamă de ce o să mi se întâmple pe stradă, la spectacol, dacă până și pe Madonna au huiduit-o. Oamenii însă n-au reacționat rău. Râdeau, se simțeau bine, dar când ajungeam la partea cu poza băiețelului, se suceau dintr-o dată și spuneau că nu e adevărat. Pur și simplu, nu puteau crede că lucrurile chiar se întâmplaseră în felul ăla. Am înțeles atunci că există și interes, și compasiune, și solidaritate în societatea românească, dar ele trebuie cultivate permanent. Trebuie exersate. Dacă eu azi fac ceea ce fac, o artă pusă în slujba luptei anti-discriminare, e și pentru că publicul a răspuns la ceea ce fac. A fost un pariu pe care l-am câștigat, dar l-am câștigat datorită publicului.

– Pare că de atunci activista din tine nu mai poate fi separată de actrița din tine.

– Da, cumva astea au fost începuturile. Tot în vara aia am ajuns la Timișoara, unde am pus în scenă două spectacole bazate pe ce am trăit eu la rudele mele, în curtea de spoitori. Primul se numea „Două săptămâni, maxim o lună, poate șase ani”. Celălalt s-a numit „Slumdog Roma”. La Timișoara, a fost prima oară când am putut zice că sunt romă fără să mă tem de consecințe. A coincis cu o deschidere a societății către asemenea dezbateri, activismul rom era mai prezent atunci decât acum. Dar, în ciuda deschiderii care exista și a implicării unor ONG-uri, au existat jurnaliști care m-au pus, efectiv, față în față cu „Noua Dreaptă” în direct. Eu aveam 22 de ani și trebuia să răspund pentru milioane de romi. Atunci am înțeles că, fără să vreau, am devenit o voce pentru comunitatea asta și că trebuie să iau lucrurile în serios.

– E și ceva vindecător în a-ți asuma povestea de viață, în a o spune mai departe?

– La început, eu nu înțelegeam exact ce fac ca artist. Lucram cumva ghidată de intuiție, mă lăsam dusă. În niciun caz nu plănuiam să pionierez un nou tip de teatru în România, așa cum am făcut-o. Deschiderea și asumarea asta cu care veneam pe scenă îmi aduceau și foarte multă presiune și responsabilitate față de familia mea, care risca să devină o țintă. Spunând povestea mea, o spuneam fără să vreau și pe a mamei mele, care a stat în toți anii ăștia cu teama că va pierde locul de muncă dacă lumea va afla că a fost închisă. Am trecut prin perioade în care îmi șoptea lumea la facultate „Nu mai spune tuturor că ești romă”, apoi am trecut prin perioade în care lumea voia brusc să fie prietenă cu mine, fiindcă era cool și trendy să fii prieten cu cineva din comunitatea de romi. Ce am încercat eu mereu a fost să rămân eu însămi, să nu fac compromisuri, să pun în scenă ce mă interesează și să-mi ofer vindecare mie, până la urmă. Ca să fiu însă sinceră până la capăt, cuvântul ăsta, „vindecare”, de-abia acum începe să capete sens în viața mea. A fost nevoie să trec prin multe ca să încep să-l înțeleg. Spectacolul pe care îl joc azi la „Național”, „Cel mai bun copil din lume”, la care îi invit și pe cititorii voștri, e o altă versiune a poveștii vieții mele. A trecut prin adaptări diferite, s-a jucat la Londra, s-a jucat în Franța, s-a jucat până și în Congo. A crescut și s-a dezvoltat odată cu mine.

„Sunt într-o fază de burnout avansat”

– „Gipsy Queen”, filmul lui Hüseyin Tabak, a obținut șapte premii, patru dintre ele revenindu-ți chiar ție, pentru extraordinara interpretare din film. Cum e să fii acolo, cu trofeul în mână?

– Multă vreme n-am știut și n-am putut să mă bucur de succesele mele. Îmi amintesc că prima recunoaștere importantă pentru mine a venit pentru rolul principal din „Singură la nunta mea”, regizat de Marta Berg­man, cu care am debutat la Cannes. Când s-a întâmplat atunci, parcă nu îndrăzneam să mă bucur. Abia acum încep să fiu mândră și să-mi dau seama de ce debut interesant am avut parte. Tot aici aș vrea să menționez și că primul meu job în actorie, prima mea scenă jucată vreodată, a fost cu Anamaria Marinca. Eram în primul semestru de actorie, chinuită de îndoieli că nu mă regăsesc în mediul ăla. Și o colegă de facultate, care nu se integrase nici ea prea bine, m-a împins peste drum, unde „Castel Film” făcea casting pentru figurație. Atât ne gândeam noi atunci, că poate ne dă și nouă cineva șansa să trecem cu tava prin cadru. Acolo am făcut niște poze pentru baza lor de date, iar pozele alea mi-au oferit ocazia să am primul meu rol în serialul BBC „The Last Enemy”, în care jucau Anamaria Marinca și Benedict Cumberbatch. Era o scenă dramatică, trebuia să mă trezesc din somn și să spun că am visat că cineva foarte drag a murit. Jucam în engleză, eu efectiv nu mai jucasem niciodată, dar m-am lăsat în voia situației și am făcut ce am putut să fac. La final, Anamaria m-a complimentat, mi-a zis că i-am dat foarte mult. Dar eu nu știam ce înseamnă.

– De unde îți vine forța în actorie, Alina?

– Cred că din misiunea de a spune o poveste. Nu știu dacă ce vedeți e forță sau vulnerabilitate, ce știu e că atunci când urc pe scenă la „Național” și spun o poveste care se întâmplă să fie despre mine, ea nu mai e doar despre mine. Ea devine o poveste ca oricare alta, pe care trebuie să o spun cât pot eu de bine, sperând că cei care o vor vedea vor pleca măcar puțin schimbați mai departe.

– Ai avut o viață inimaginabil de grea. N-ai obosit? Nu-ți vine să mai și lași jos armura?

– Ba da, sunt de ceva vreme într-o fază de burnout avansat. E probabil experiența multor artiști și antreprenori independenți, care simt că trebuie să tragă tare și să muncească acum, că nu se știe când va mai veni ceva. La asta se adaugă și responsabilitatea faptului că o am pe mama în grija mea. Tot în grija mea sunt și colaboratorii mei, care depind de mine și de proiectele mele. Ce pot să vă spun e că trăiesc în sfârșit viața pe care am visat-o, dar cu un cost enorm. Aș vrea să nu ajung să plătesc și cu sănătatea, să mă opresc din goana asta până nu o ia totul la vale. Ai în față o persoană recunoscătoare că a primit în viața asta iubire de la alții și s-a vindecat. A venit însă timpul să-mi mai dau și eu iubire, să mai descopăr și alte lucruri despre mine, să aflu și cine sunt eu fără munca mea.

Foto: Jeff Mangione (1), Cornel Brad (1), Oltin Dogaru (1)