În momente de mare emoție, obișnuința e să se facă exces de cuvinte care, oricum, prin folosirea repetată, riscă să sune tocit. Dar chiar și cu acest risc, adevărul trebuie rostit: țara noastră a pierdut, prin moartea lui Mircea Lucescu, un mare român. Ca fotbalist, ca antrenor, Mircea Lucescu a fost printre cei mai buni din istoria sportului. A fost mai mult decât un campion cu pieptul încărcat de medalii, a fost un lider al generației lui. Numai asta, și i-ar fi fost îndeajuns pentru o viață bună și pentru o posteritate mai mult decât respectabilă. Ca tânăr antrenor, nu s-a mulțumit cu confortul rezultatelor – nici la Corvinul, la începuturi, nici la Națională, în anii ’80, nici la Dinamo: peste tot a ținut să creeze școală, să aibă o „semnătură” a lui. Tânărul Lucescu a făcut, la finalul mult-contestatei epoci fotbalistice ceaușiste, o echipă capabilă să bată în serie Steaua, care de-acum câștigase Cupa Campionilor, și apoi, să ofere Naționalei noastre entuziaste, de la Mondialul Italia ’90, jumătate din formația care bătea URSS-ul și era egala Argentinei lui Diego Maradona! Nu s-a mulțumit nici cu asta: a îmbrățișat din primul moment șansa de a antrena în cel mai tare campionat din lume, Il Calcio italian. Când a plecat de acolo, a făcut-o de la cea mai spectaculoasă echipă a momentului, Internazionale Milano. Nu s-a oprit nici atunci, deși, în lumea mică, exclusivistă, a fotbalului italian, unde avea deja relații fantastice, ar fi putut trăi o viață bună, la fel ca în România de după ’89.
„Acasă n-am avut nici bibliotecă, n-am avut nimic. Am avut doi părinți nemaipomeniți, dar cu posibilități limitate. La 5 ani, am învățat alfabetul împreună cu tata, care, fiind analfabet, fusese obligat de Partidul Comunist să facă 4 clase. Și le-a făcut! Când am ajuns pe clasa a II-a, el terminase ciclul primar. Când mă gândesc la toate astea, conștientizez că marea mea calitate a fost curiozitatea. Totdeauna am vrut să știu mai mult decât știam la un moment dat”, mărturisea Mircea Lucescu, în interviul acordat revistei noastre, anul trecut. Curiozitatea l-a împins mai departe. „Exploratorul” Lucescu a pus pe harta marii performanțe țări precum Turcia sau Ucraina și echipe azi respectate în fotbalul mare precum Galatasaray și Beșiktaș Istanbul sau Shakhtar Donetsk. Invitația de acum câțiva ani, de a antrena naționala Turciei, e cel mai limpede exemplu al respectului pe care Mircea Lucescu și l-a câștigat dincolo de hotarele României.
Dar nimic din toate astea n-ar avea aura excelenței, dacă Mircea Lucescu nu ar fi fost și un om pe măsura marelui profesionist pe care lumea întreagă îl plânge azi. Și dacă omul Mircea Lucescu nu ar fi fost și un mare român, dincolo de anvergura sa internațională. Peste tot pe unde a fost, Mircea Lucescu a adus români pe lângă el – și în Italia, și în Turcia, și în Ucraina. Peste tot pe unde a fost, a încercat să promoveze România. „Brescia romena”, trupa construită în jurul lui Gică Hagi, Neluțu Sabău și Florin Răducioiu, e și azi unul dintre cele mai solide branduri românești într-o țară de top! Peste tot pe unde a fost, a încercat să ajute, cu maximă discreție, comunitățile românești. Ajutorul dat românilor din Turcia, prin intervențiile pentru câștigarea bisericii brâncovenești de la Istanbul (episod prezentat pe larg în revista Formula AS) rămâne definitoriu pentru înțelegerea omului căruia doar genii precum Pep Guardiola și Sir Alex Ferguson îl depășesc ca număr de trofee. Încăpățânatul, neînduplecatul, orgoliosul Mircea Lucescu a fost, înainte de toate, un mare – și discret – patriot. Plecarea sa – atât de imprevizibilă, la nici două săptămâni de când a condus ultimul său meci la Națională – e un ultim gest dureros al unui luptător care a făcut din profesie – destin.
Țara întreagă îți e îndatorată, domnule Lucescu!
