• Primăvara, cultul morților e la mare cinste în Basarabia. Nici într-un alt anotimp nu se fac atåtea pomeniri ale celor duși pe lumea de dincolo. E aproape ciudat cum oamenii, în loc să se bucure de flori și de fluturi, se gåndesc la cei dispăruți. În iureșul naturii care se trezește la o nouă viață, absența lor pare, mai mult decât altădată, un lucru nedrept și dureros. Țara de peste Prut e un loc în care granițele dintre lumea de aici și aceea de dincolo sunt mereu trecute, un loc în care morților nu li se zice „morți”, ci li se spune „cei duși”, ca și cum tocmai ar fi plecat până pe deal, la holdă, ca și cum ar fi pe o potecă apropiată care i-ar putea aduce înapoi •

Satul de cruci

Sâmbătă, pe 8 „Marta”, în cimitirul din satul Giur­giulești, raionul Cahul, e zi mare: „Se deșchide cerul”. N-a răsărit încă soarele, dar în lumina roșiatică a dimi­neții femeile grăbesc, deja, pe ulițele pus­tii. E zi de po­me­nire, și morții lor nu au voie să aștepte. Ajunse în ci­mitir, se risipesc ca niște fire de apă, fiecare spre cru­cea ei. Mai întâi își lasă jos „culiocul”, în care au adus de-acasă pomenile, sărută cru­­cea, oftează din greu și mur­mură câte o rugăciune scur­tă, mai degrabă un salut pen­tru cei la care au venit. Apoi adună vreascurile și frun­­zele uscate suflate de vânt pe mor­minte, fac focuri la care să vină și să se în­căl­zească cei duși, topesc tămâie și, în cu­rând, fuioare de fum al­bicios, înțepător și par­fu­mat se înal­ță printre pomi. Văzut de de­parte, locul acesta ar putea pă­rea un sat tihnit, surprins în momentul când tocmai s-a în­tors toată fami­lia acasă. Se face dintr-o dată li­niște și, pentru câteva mo­mente, nu se mai aud decât păsările, dez­lăn­țuite într-o cântare ce par­că ar vrea să facă mai repede soarele să ră­sară ca să alunge întunericul. Și ca și cum doar atâta ar fi așteptat, ca la un semnal, fe­meile îngenunchea­te, cele mai multe cu capul re­ze­mat de cruce, încep „jălania” pe mai multe voci, ca într-un cor antic. Cântecul lor aco­peră cântecul păsă­rilor, crește în intensitate, apoi se subțiază și înceti­nește ca vuietul unor valuri ce trec mai aproape sau mai departe peste colțul acesta de lume, cufundat într-un ritual ancestral. La început, am crezut că plâng, dar nu e așa, ele povestesc doar, e-adevărat, cu o voce mai înecată și mai tremurată, ca și cum s-ar abține de la plâns, le povestesc morților despre ceea ce au trăit în săptămâna care tocmai a ­tre­cut.

Una îi spune crucii la care a venit că a găsit om cu plug care să-i are grădina, alta povestește despre dru­mul pe care l-a făcut la Vulcănești, la fata mai mică, măritată acolo, o femeie mai retrasă cântă încetișor și mângâie lemnul crucii, urmărindu-i cu degete tremu­rate conturul asprit de ploi. Alta toarnă pe mormânt apă și vin, „ca să să lumineze” și sufletul celui îngropat acolo. Lângă o cruce albastră, o mamă îi spune fiului ei dus dincolo că tocmai i-au venit frații studenți acasă, ca s-o ajute la săpat via. În alt colț, o bătrână mărunțică îi cere semne tatălui ei mutat la cele veșnice de hăt, multă vreme, ca să știe pentru când să se pregătească și ea. Mă plimb pe cărările dintre cruci, și de peste tot aud poveștile spuse de femei cu glas moale, nicidecum bocete sau strigăte ascuțite, așa cum am văzut pe la noi. E ca și cum aș asista, fără să vreau, la o discuție între oameni pe care nu-i știu, sunt un in­trus în lumea aceea dintre morminte, nu cunosc pe nimeni acolo, nici între cei morți, nici între cei vii, și mă hotărăsc să aștept, la o margine de cimitir, să se lumineze mai bine de ziuă.

Invitație la nuntă

O lumină caldă s-a revărsat de-acum peste cimitir, focurile s-au stins, ici și colo doar mai fu­me­gă câte-un tăciune rămas nears. Printre mor­minte, femeile trec de la o cruce la alta, își dau una alteia binețe și apoi fac schimb de colaci, mere roșii, biscuiți și bomboane. „Să fie de sufle­tul celor duși!” „Să fie!” Și câte o gură bună de vin e lăsată apoi să cadă pe pământul însetat, pe care lasă urme întunecate. Una dintre femei leagă un ștergar mai mare de brațele unei cruci, se apleacă, sărută crucea și murmură niște vorbe pe care, de unde stau, nu le pot auzi. Trece apoi la altă cruce și gesturile se repetă. Apoi la alta și la alta. Și-n tot acest timp, „vorbește” cu crucile lân­gă care stă. Mă vede că o urmăresc, vine la mine și-mi spune întinzându-mi un colac rotund: „Să fie de sufletul celor duși, și noi să-i putem pomeni până ne-o veni rândul la cruce!”.

O întreb cum o cheamă și pentru cine a venit în ci­mi­tir. Îmi spune că-i zice Tania lui Vanea lui Petruș Bostan și că de mai bine de opt ani vine în cimitir sâm­bătă de sâmbătă, ca să vorbească cu fiul ei, „petrecut prea devreme” dintre noi, „taman când se pregătea să-și termine școala și să-mi aducă noră”. Mă duce la cruce s-o văd, și îmi arată chipul băiatului, într-un portret decolorat de ploi.

Povestea care urmează e spusă cu voce albă, seacă, fără patimă, ca și cum durerea adunată de atâția ani ar fi șters orice urmă de emoție. Sâmbătă de sâmbătă, timp de opt ani, mâinile ei s-au sprijinit de crucea asta, ca și cum ar fi mângâiat mâinile băiatului ei de depar­te. Nicio clipă nu l-a lăsat singur în cimitir. Ar putea spune și cu ochii închiși câți pași are de acasă până aici, și câți de la poarta cimitirului până la groapa cu liliac, unde o așteaptă băiatul ei. Genunchii i-au lăsat două gropi întărite în lutul galben dinaintea mormântului. Se văd, ca și cum ar fi două cuibare. „Cum omu’, așa și crucea”, îmi spune, după ce-și șter­ge oarecum rușina­tă ochii, „adicătelea crucile-s alcă­tuite ca omu’, au creștet, trup, picioare și brațe. Și de asta noi, când venim aici, ne uităm la cruce ca și cum am avea în față omul pentru care e ridi­ca­tă. Vorbim cu ele, ca cu acela. Care va să zică, venim aici și ne spunem toate câte le avem, ne plân­gem la dânsele tot năcazul. Spre-o pildă, eu am venit astăzi să îi chem pe mama și pe băiatul meu la nunta unei nepoate. Am venit de dimineață și i-am tămâiat. Le-am spus ce-am avut de spus și apoi le-am legat ștergarele, așa cum se face la noi când chemi vecinii la nuntă. Îi legi omului un ștergar de braț, semn că e invitat, și șervetu’ ăla îi rămâne lui, ca să-și aducă aminte de nuntă. Și tot așa trebuie să faci și cu cei de aici, din cimitir, le legi ștergaru’ de brațul crucilor și-i cinstești ca pe vii. Așa i-am chemat și eu, să fie cu noi diseară, când ne adunăm la casa miresei. Așa e datul aici, așa facem. Iar când o să se termine nunta, tinerii, mirii, o să ia toate florile pe care le-au primit și o să le pună la mormântul unui tânăr soldat mort în război, departe de țară și de ai lui. Nu este blestem mai mare decât să mori printre străini. Orice petrecere ai în casă, botez, nuntă, cununie, cumetrie, trebuie să vii și să-i chemi și pe ei, pe cei duși. Unii au să vină, alții n-au să poată, cine știe de ce, ca oamenii, și-atunci vii și le lași legată de cruce câte-o boccea, în care pui mân­ca­re din aceea făcută pentru petrecerea la care îi chemi. Ca să se bucure și ei de aburul mâncărilor de-aca­să. Că și ei poftesc, și ei doresc, ca noi. Și eu cred că dacă ei pot să mai dorească înseamnă că nu sunt de tot plecați din lumea asta. Nu-i așa?”

Sufletul ca suflarea

Poartă basma albastră, de stofă groasă, și-o rochie cu floricele, tot albastre. Șorțul negru, legat dinainte, o face parcă și mai subțirică. E numai o mână de femeie, dar se mișcă sprinten, dintr-un capăt în altul al cimi­ti­ru­lui. „Stă de vorbă” cu mai multe cruci, la care se opreș­te câte puțin. Poartă în mână o cutie de metal, în care are tămâie fumegândă, și-o sticlă de vin din care varsă câte puțin lângă fiecare cruce. O cheamă Acu­lina, și lumea îi spune „mamarea Culina lui Ara­ba­giu”. Ceva mai devreme, am auzit-o cerându-i unei fe­mei „sem­nele”. „Semnele morții?”, o întreb. „Da, sem­nele morții”, îmi răspunde și-mi întinde sticla de vin, ca să beau în cinstea morților ei. Iar ceea ce urmează este mai mult decât m-aș fi așteptat. Este o adevărată călă­torie în lumea de dincolo. Aflu că moartea nu vine nicio­dată fără să trimită dinainte semne, că moartea face ce face un grădinar în grădina lui, adică mai taie din ierburi, ca să poată crește și altele, le mai scur­tează pe unele, ca să nu țină umbră altora, „le mai ră­riește pe-acolo pi uni sunt pria diesî”. Și semnele? Care sunt? „Mai întâi e pa­sărea, pasărea la care-i zice a morții și care are strâgăt greu, mămică, greu de tot. Pasărea asta vine la casă cu doauă, tri zile îna­intea mor­ții; apoi e mâța și câne­le, care nu mai mănâncă, fără numai scurmă în blid. Astea două îs blestemate să ducă sufletul dintr-o lume în al­ta. Grinzile căsii gem și poc­nesc, oglinzile își întu­ne­­­că apele, de nu te mai vezi în ele, decât așa, ca-ntr-o cea­ță.” Povestea bă­trânei creș­te și alunecă precum un bul­găre de ză­padă, nici măcar nu îndrăz­nesc să tușesc ca să n-o de­ranjez cumva. Vreau să-mi spună tot ce știe. Și știe lucruri pe care nu le-am mai auzit nicăieri. Aflu de la ea că nici umbra nu mai apare la omul ce se pregă­tește de moarte. Ori­cât ar fi de mare lumina în care stă, umbra i se face tot mai subțire, până se pierde de tot. Și mai aflu că există și alte semne, care țin de omul care va pleca. El e acela care le simte, numai că, din păcate, nu le mai poate explica. Parcă s-a rupt ceva între el și ceilalți oameni, între el și lumea în care a trăit. „Să vezi, că unul zice că i se scurtează limba, altul simte cum i se ascute pri­virea, de vede și dincolo de păreți și de ziduri, alții aud muzici și voci care-i chea­mă. Vezi matale, că moartea îl cumpănește pe ăla de urmează să plece, îl face să nu mai știe unde e, îi țintește privirile-n tavane, ca și cum acolo ar afla ceva. Iară dacă îl face pe om de să vede el pe el acolo, țintuit în pat, de undeva de sus, apoi ăla-i semnu’ clar că nu mai e mult, că sufletu’ face deja probe să iasă de tot. Că sufletu-i ca o suflare. De-i rece afară, numai vezi cum țâșnește ca o ceață la unii, ori ca o umbră la alții, ca un abure albicios care se împrăștie peste lucrurile din casă, de par toate ninse cu un puf ușor. Și dacă e cineva lângă omul de moare, de mila celui ce îl vede, sufletul se oprește într-o gânganie, într-un flu­tu­re, o pasăre cu cântat duios, ori chiar într-o mus­că ce trece pe-acolo. Stă o vreme și abia apoi plea­că la ale lui. De-aceea, primăvara, când toa­te învie la un loc, poate și el, sărmanul, ținân­du-se de ele, să ajungă mai ușor acasă.”

Ulilica

Sunt pe o uliță a satului, care coboară spre Prut. Uliță largă, lutoasă, în care ploile au săpat șan­țuri adânci. Lutul galben, întărit acum, a for­mat adevărate canioane pe care le ocolesc tre­când când pe o parte, când pe alta a uliței, pe lân­­gă garduri înalte din lemn. În sat e forfotă mare. Toți se pregătesc de „Ulilică”, un obicei vechi, cu care începe întotdeauna Postul Mare. Un obicei al Moșilor de primăvară. E tot un fel de pomenire a morților, dar mai stranie și mai veche decât altele. Dacă sâmbăta, în cimitir, au fost numai fe­mei, la Ulilică vor participa și băr­bații. De fapt, ei vor fi actorii principali. Adună toată ziua vreas­­curi, crengi, curpeni de vie și fac grămezi mari pe uliți, la răspântii. Înainte de a se face seară, vor aprinde fo­cu­rile și tot satul va fi luminat de o lu­mină roșie-por­to­calie, o lumină care le va îndulci chi­pu­rile și va îm­blânzi locurile. Femeile vor aduce bu­ca­te, bărbații vor în­china patruzeci de pahare de vin, du­pă cum zice tra­di­ția, și asta le va deschide darul po­ves­­tirii. Dar până sea­ra mai e mult, eu trec de pe o uli­ță pe alta, și oame­nii pe care-i întâlnesc și care mă chea­mă la Uli­lica lor, că așa e datina, îmi povestesc că pe vremuri, Uli­lica începea cu „roata”. O roată mare de lemn, putea să fie și o roată de căruță, era prinsă de un țăruș băgat în pământ. Într-o parte a ei era legată o pi­si­că, în cea­lal­tă un câine. Câinele voia să prindă pisi­ca, și roata înce­pea să se învârtească, și-atunci toți erau bucuroși că se învârtea roata, adică roata tim­pu­lui, care alunga iarna și aducea căldura primăverii. „De ce câine, de ce pisi­că?”, întreb, și mi se spune că aces­te animale țin legă­tu­ra cu cei morți. Ele știu sem­ne­le morții și pot fi că­răușii sufletelor de dincolo. As­tăzi tinerii nu mai par interesați de „roată”, și bătrânii încep Ulilica direct cu focurile mari, cât mai mari, la care îi cheamă pe stră­moși să se încălzească. Sar peste focuri, ca să se curețe de păcatele iernii, râd, glumesc și beau vin.

Paharul mângâierii

Pe Larisa lui Petrică Suceanu am întâlnit-o tot pe ulița care duce la cimitir. Vine în fiecare sâmbătă, toc­mai de la Slobozia Mare, ca să-și pomenească mama și neamurile. Aduce cu ea un „culioc”, o geantă mare, pli­nă de colaci rotunzi. E meșteră mare, e renumită pen­tru frumusețea colacilor cu care-și sărbă­torește morții. Ca să-i văd mai bine, îi scoate și-i înșiră pe una din me­sele care se află în cimitir. Lângă cele mai multe dintre morminte, sunt astfel de mese și băncuțe, pe care oa­me­nii se așează și povestesc în tihnă cu cei duși. Lu­mina soarelui face să sclipească auriu rumeneala cola­ci­lor. Adevărați colaci domnești! Ia unul în mână și-mi arată pe el semnele: florile, scărița pe care urcă sufle­tele la cer, treptele, ca să poată păși mai ușor, soarele și luna, sfoa­ra care-i leagă pe cei vii de cei morți. Toate sunt aco­lo, făcute din aluat mirosind a grâu și a făină proas­pătă. Larisa îmi face loc pe bancă lângă ea, își aran­jea­ză grăbit părul suflat de vânt. O întreb cum face colacii și-mi spune că numai din făină proaspătă și cu drojdie „din aia mai bună”. Și-mi mai spune că atunci când fră­mântă pentru cei duși, nu se păstrează în casă nicio bu­cată de aluat, totul se coace și se dă de pomană. „Gri­ji­le pentru un mort sunt multe aici la noi, mai ales fe­mei­le se străduiesc să le țină pe toate. Cei duși se pare că sunt mulțumiți, pentru că nu s-a întors niciunul ca strigoi sau ca sperietoare pentru cei vii. Ei sunt îm­pă­cați, și dacă vin, vin să vadă ce mai e pe aca­să și să-i ajute cum pot pe cei rămași. Sunt multe «griji» de îm­pli­nit. Mai întâi sunt «podurile» și «răscru­cile» de la în­mor­mântare, apoi comândarea, masa de după în­gro­pare, apoi pomenile din șase în șase luni, sâmbetele de peste an, când ei așteaptă înainte de răsărit colacii, apoi sunt Moșii, de primăvară, de toam­nă, de iarnă, Mo­­șii de flori, când se împart flori de do­rul morților, Mo­­șii de sâmburi, când se dau cireșe co­piilor. Dacă nu le dai, se zice că morții stau cu țărână în gură până pri­mesc ceva de-acasă. Aici la noi n-ai să întâlnești nicio femeie care să mănânce un măr copt, o poamă nouă, o legumă, până când înainte nu împarte din acestea pen­tru pomenirea celor duși. Și în cimitir, dacă te uiți, vezi la fiecare cruce câte un pahar de apă și unul de vin. Beau din ele cei duși, dar mai poate să bea și un călă­tor, dacă vine de departe și e însetat. Și asta e ade­vă­rata pomenire, când «pâinea durerii și paha­rul mân­gâ­ie­rii» îi mângâie și pe cel dus, și pe cel rămas.”

                                                ***

Ar trebui să vă mai spun că abia după ce-am ascul­tat povestea aceasta, am văzut că cimitirul era plin de albine și de fluturi care zburau în rotocoale pe deasu­pra paharelor cu vin, puse de dimineață pe brațele cru­cilor, încălzite bine acum de soarele amiezii. Am ajutat o albină să iasă dintr-o cană în care era gata să se înece, am băut o gură de vin și am salutat primăvara care venise deopotrivă pentru cei vii și pentru cei ple­cați.

Foto: Alexandru Bostan