• Mai toată lumea a auzit de Murfatlar, datorită vinurilor și peșterilor în care s-au adăpostit primii călugări creștini din Dobrogea: nume turcesc, schimbat deseori cu cel românesc, „Basarabi”. Ei bine, în celebra zonă viticolă se află și un sat, unul singur, cu nume de plantă. Așezarea este situată dincolo de canalul Dunăre – Marea Neagră. Cum o fi, oameni buni, viața la Siminoc? •

Un tărâm enigmatic

O spun din capul locului: am descoperit acest sat în timp ce „survolam” teritoriul României cu ajutorul aplicației Google Earth. Am mai scris despre aceste preocupări ale mele. Stau pe scaun și explorez țara și lumea cu ajutorul cursorului. Dacă întâlnesc un nume sau un loc interesant și am resurse să ajung acolo, nu mai stau pe gânduri. Prin urmare, într-o zi de Martie, iată-mă traversând Podul de la Cernavodă, ca să intru pe pământul străvechi al Dobrogei, plămădit, zic geologii, în alte împrejurări tectonice decât restul țării. Chiar dacă nu ai fi prevenit de aceste informații, tot bănuiești acest adevăr, privind cu un strop de atenție relieful, stâncile care răsar chiar din marginea ogoarelor. E un tărâm șlefuit ca o bucată de lemn în atelierul unui tâmplar. Un tărâm dat la rindea, în milioane de ani. Nici istoria nu a fost stabilă prin aceste locuri. Stăpânitorii, unii imperiali, s-au revărsat și s-au retras ca apele mării. Ba geți și sciți, ba greci și romani, apoi slavi, goți, turci, tătari, puzderie de seminții. După Războiul de Independență din 1877, Dobrogea a devenit provincie românească, dar diversitatea etnică a rămas, ca un atu cultural major, atractiv pentru noi, cei de dincoace de fluviu. Te deplasezi pe distanțe scurte și remarci urmele lumilor de odinioară: vestigiile unei cetăți, minaretul unei geamii, vile în stil neoromânesc. Și dacă te pui la masă, te asaltează arome și gusturi necunoscute, abil puse laolaltă de bucătari, fie ei profesioniști sau casnici. Dobrogea e ca un simbol baroc, compus din elemente fine, suprapuse, împletite, care îți pun mintea la lucru, pentru a-l descifra. Și tot mai rămân, după tot efortul, părți neelucidate.

Apele mute

Între Murfatlar și Siminoc a fost tăiat, în anii comunismului, Canalul Dunăre – Marea Neagră. Canalul, construit cu sacrificii umane considerabile, trece, de fapt, prin vechiul centru civic al orașului dintre vii. Locuitorii au fost relocați pe un amplasament nou, în blocuri noi. În prima etapă a lucrărilor începute în 1949, în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, au fost aduși la muncă forțată intelectuali, profesori, antreprenori pe care comuniștii i-au declarat „dușmani de clasă”, mulți găsindu-și sfârșitul aici, din cauza condițiilor inumane de lucru și de trai. În timpul regimului politic al lui Nicolae Ceaușescu, lucrările au fost continuate și definitivate cu angajați ai întreprinderilor de construcții. Presa vremii a numit acest obiectiv de infrastructură majoră „Magistrala Albastră”. Denumirea este una optimistă, pozitivă. Ascunde însă crimele care au stat la originea acestui proiect. În memoria victimelor a fost ridicat după 1989, la Poarta Albă, o localitate din apropiere, un monument din piatră. Trag mașina la capătul podului și pășesc pe trotuarul îngust, care mă duce deasupra apelor. Sunt cenușii, întunecate, nu albastre. Curg liniștite spre mare și nu povestesc nimic despre cei care și-au pierdut viața pe șantier sau în coloniile penitenciare. Apele sunt mute. Tragediile sunt relatate în cărți și documente. Pe stânga, în sensul de curgere a undelor, se află cea mai mare parte a orașului, care cuprinde blocurile comuniste. Pe dreapta, ruptă din vechea așezare, separată de canal, o mică lume de case și vile noi, cu grădini. Legătura dintre cele două zone este asigurată de podul grandios, renovat anul trecut. Și mai sunt punțile acelea invizibile, din memoria locuitorilor vârstnici, care au văzut cum se cască un abis de ape între casele lor și peste casele lor. Abis ireversibil.

Priveliște edilitară

Până la Siminoc, satul cu nume de plantă, singurul sat aparținător Murfatlarului, orașul dintre vii, mai sunt câțiva kilometri, spre apus. Între oraș și sat, singura legătură este podul acesta pe care tocmai l-am traversat. Niște trepte de beton amenajate pe panta abruptă îl îmbie pe călător să coboare până pe malul canalului. Am mers și eu până la margine, însă apele au rămas la fel de mute și de cenușii. Am revenit, și acum conduc pe o șosea asfaltată, spre satul căutat. Peisajul redevine agricol, cu obișnuitele tarlale, care se întind spre orizont. Același peisaj rezultat din șlefuirea îndelungată, cu rindeaua, de un tâmplar nevăzut. Un solar pentru legume mai sparge monotonia. Apoi, locul se aglomerează: instalațiile unui punct de electricitate (stâlpi, transformatoare, fire electrice), o plantație de viță-de-vie lucrată ca la carte, câteva hale industriale. Ajung în centrul satului și sunt un pic uimit, chiar dacă, recunosc, am făcut acasă, înainte să mă pun la drum, o oarecare documentare pe internet. Mă așteptam să dau peste un sat prăfuit, în calea tuturor vânturilor care suflă pe aici. Un sat un pic defazat, rămas într-o buclă a timpului. Un sat căzut așa, într-o rână, îmbrâncit de destin pe o margine de drum, fără să se mai ridice vreodată. Priveliștea edilitară însă mă contrazice. Case mari, veritabile vile, se ivesc din mijlocul unor grădini bine îngrijite. Străzile sunt asfaltate, trotuarele pavate, deși iarba le copleșește pe alocuri. Șoferii parchează în fața unui market modern, cu totul diferit de magazinul sătesc de odinioară, cu rafturile mai mereu goale. Școala gimnazială este modernizată, cu acoperiș nou, pe care au fost montate panouri fotovoltaice. Simt așa, un clocot, o fierbere de energii cheltuite ca să împingă satul spre confort, spre civilizația prezentului. Dincolo de acest decor edilitar în schimbare intuiesc munca, planurile, ambițiile, riscurile celor dornici să fie în pas cu timpurile, să iasă din cadrul unui tablou cu priveliști de altădată, eventual în alb-negru, dacă nu zugrăvit în culori șterse de un pictor sedus de mirajul vizual al Dobrogei.

Satul canadian

Ca să obțin câteva explicații despre transformările din Siminoc, despre care-mi imaginam că a rămas pierdut în colbul stepei, l-am sunat pe primarul orașului Murfatlar, și acum îl aștept aici, în centrul așezării. Vă asigur că nu am ținut să-l întâlnesc ca să-i fac vreun portret laudativ, expunând „mărețele realizări” din satul de dincolo de canal, departe de mine o astfel de intenție. Pe mine mă interesează realitățile, deși trebuie să recunosc că aceste realități sunt schimbate, în bine sau în rău, de oameni. Mai ales de cei cu funcții de conducere. Primarul, Gheorghe Cojocaru, pare destul de reticent la primul contact. Apoi „se încălzește”. Conduce mașina prin sat, să-mi arate una, alta. Mai întâi, „Canadian village”/ „Satul canadian”. În marginea dinspre apus a Siminocului, a răsărit, în ultimii ani, un cartier rezidențial, format din case din lemn în stil nord-american. Cobor din mașină și fac cunoștință cu investitorul: un canadian veritabil, pe nume Ben Cubasec. Omul a ajuns în România în anii de după revoluție, cu ajutoare umanitare. Nu a fost singurul, firește. Mulți occidentali au sosit atunci în țara noastră, ca să dea o mână de ajutor unui popor abia scăpat de dictatura lui Ceaușescu. Un popor vlăguit de sărăcie și deznădejde. Ben s-a îndrăgostit de România și de meleagurile dobrogene.

A rămas aici, s-a dedicat activităților filantropice, a învățat o limbă română corectă și s-a descurcat să relaționeze cu românii, cu calitățile și metehnele lor. „De fapt, eu am rădăcini în Ungaria, înaintașii mei s-au stabilit în Canada. Apoi, eu am venit, aici, în România, după revoluție. De mai mulți ani, am investit în acest cartier rezidențial. La mine în țară am construit 600 de case în acest stil nord-american. Aici, am clădit 60 de case și toate sunt deja vândute. După pandemie, oamenii au vrut să locuiască la țară, dar să păstreze confortul de la oraș. Să aibă utilități, dar și un teren cu iarbă sau cu legume. Clienții mei sunt localnici care au muncit pe afară, în străinătate, și au strâns ceva bani. Vreau să fac și un azil pentru bătrâni”, îmi explică Ben. Fac câțiva pași pe strada principală, încă neasfaltată. Satul canadian nu are încă rețea de gaze naturale. De altfel, ele nu au fost încă introduse în Siminoc. „Rețeaua este înființată, cu ajutorul banilor europeni, conductele sunt îngropate în pământ pe la porțile oamenilor, sunt montate și casetele pentru racordare la gospodării. Nu avem încă gaze, din cauză că nu am primit ultimele avize. După explozia de anul trecut, din București, din cartierul Rahova, autoritățile centrale au suspendat acordarea de avize. O vor relua în curând și atunci rețeaua va fi funcțională”. Urc din nou în mașina primarului și ajungem, după câteva minute, în fața școlii gimnaziale.

Clădirea a fost modernizată și reabilitată termic, cu fonduri de la Bruxelles, alocate prin Programul Național pentru Redresare și Reziliență (PNRR). Da, banii europeni (unii încă se mai întreabă, prostește, ce a făcut Uniunea Europeană pentru noi) au ajuns și aici, la Siminoc, în beneficiul celor 150 de școlari. Peste 800.000 de euro. Veți spune: „E o sumă mică, amice!”. O fi o sumă mică, dar primăria Murfatlar nu ar fi avut în veci suma asta pentru proiectul de față. Cât privește instituțiile județene și cele naționale, nu s-ar fi sinchisit prea mult de elevii din Siminoc. Ar fi explicat ritos că au alte priorități. Ba cred că le-ar fi trecut prin cap să mute școala din sat la Murfatlar. Privesc cu satisfacție clădirea înnoită a școlii. Cu pereții albi și acoperișul albastru, pe care au fost montate panouri fotovoltaice, arată impecabil, ca o școală de la oraș. Siminoc este unul din satele care a adunat locuitori, în anii din urmă, nu i-a pierdut. Este una din așezările fericite, cu puține gospodării părăsite. Ar fi peste o mie de locuitori.

Nea Mitică, profesor de optimism

Primarul îmi mai arată un parc aflat în construcție. Muncitorii lucrează. Văd utilaje, roabe, lopeți, materiale de construcții, terenul decopertat. Va fi un parc cu alei largi, cu pergole, cu instalații de iluminat, cu sistem de irigații. Este situat între satul propriu-zis și satul canadian. Un loc bun pentru relaxare, pentru evenimente locale. Suma alocată ar fi de „un milion de lei”, îmi spune edilul șef. Conchid că e „cam mare”. Primarul îmi înșiră o parte din lucrări, ca să mă convingă că proiectul merită banii. Ulterior, după ce ne despărțim și cercetez locul pe cont propriu, descopăr pe panoul informativ că suma este de aproape 1.500.000 de euro. Euro, nu lei! Titlul complet al proiectului: „Zone curate, străzi verzi și deschise”. Am mai aflat că în marginea satului va fi înființat în viitorul apropiat un parc de energii alternative hibrid: centrale eoliene și panouri fotovoltaice. Și primăria va înființa un parc fotovoltaic. Energiile regenerabile sunt deja adoptate de săteni, la nivel individual.

Pe una din străzi îl întâlnesc pe nea Mitică. Poartă o șapcă de proletar și ține sub braț un dovleac plăcintar: „L-am ajutat pe un prieten să ridice un solar. Nu i-am luat bani, am făcut-o din prietenie. Dar am primit de la el dovleacul ăsta și niște semințe de pătrunjel. Eu am fost poștaș la Constanța și m-am stabilit aici acum vreo douăzeci de ani. Mi-am construit gospodăria mea, am muncit pentru asta. Recent, am montat și panouri fotovoltaice, să am curentul meu, să nu mai depind de rețeaua națională”. Îmi deschide poarta și îmi arată minunea: mai multe panouri instalate în grădină, în apropierea casei. Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat să găsesc în nea Mitică din Siminoc un fan al energiilor alternative. Altfel, omul pare așa, o persoană chiar solară. Radiază optimism, dragoste de muncă și de viață: „Corpul trebuie muncit, să nu-l lași să lenevească”. Mândru de casa lui, de panourile fotovoltaice, de dovleacul plăcintar și de satul în care trăiește de două decenii: „Când am venit aici, erau vreo 700 de familii. Acum cred că suntem 1.400 de familii. E frumos și ce a făcut canadianul, e un sat frumos acolo”. Nea Mitică Badea ne-ar putea fi profesor de optimism, nouă, celor dedați la cârteală, năzuroși până la cer, mereu nemulțumiți. Aproape nu e casă fără o mașină la poartă sau în curte. Atât de puțin mai merg pe jos sătenii noștri, încât unele trotuare cu pavele s-au înierbat și vor deveni curând niște covoare vegetale care mărginesc străzile.

Lumea, într-un bob de rouă

Siminoc poartă numele unei plante care crește pe terenuri nisipoase, uscate. E o floare galbenă, menționată și în folclor: „Foaie verde siminoc/ Să-nvârtim hora cu foc”. Numele satului poate vine chiar de la numele plantei, care o fi crescut din abundență prin împrejurimi. O mai vegeta și acum. Întocmai ca floarea, și satul a crescut din terenul nisipos și uscat al Dobrogei dincolo de canal, cum privești dinspre Murfatlar, orașul dintre vii, de care aparține. Povestea umană a Dobrogei o regăsești în istoria acestei așezări, așa cum soarele se reflectă întreg, într-un bob de rouă. Schimbările istorice majore din toată provincia au reverberat, uneori tragic, și în viața Siminocului. Întâlnești aici urmași ai oierilor mocani sosiți încă din timpul stăpânirii otomane. Alții descind din regățeni. Ultimul mare val de imigranți a fost cel al aromânilor. Peste lumea asta pestriță, clocotitoare, aptă să scoată avuții din ogoare și pășuni, dar și din docurile porturilor de la Marea Neagră, s-a revărsat, după al Doilea Război Mondial, urgia sovietică, în urma căreia s-a înstăpânit regimul politic comunist: averile au fost naționalizate, proprietarii spoliați sau băgați la închisoare. Spiritul de inițiativă individuală s-a veștejit. Amalgamul etnic și cultural a fost uniformizat sub steagul roșu, și vocile trecutului s-au stins sub tonalitățile discursurilor oficiale și cântecelor patriotice. Un canal imens a fost tăiat prin trupul oriental al Murfatlarului. Sătenii din Siminoc ajung de atunci la primărie pe podul întins peste apele mute. Canal al suferinței și al morții, numit de presa vremii „Magistrala Albastră”. După căderea comunismului, satul acesta, Siminoc, pe care l-am descoperit mai întâi pe o aplicație geografică, numită Google Earth, a ajuns, cu timpul, legat prin mii de fire de lumea întreagă. A devenit a doua casă a unui canadian care construiește case în stil nord-american. Clienții sunt, cei mai mulți, români care au muncit prin țările bogate ale Occidentului. Banii pentru lucrări edilitare sunt alocați, în mare parte, din bugetul Uniunii Europene. Turbinele eoliene și panourile fotovoltaice vor produce curent electric pentru rețeaua națională de electricitate. Vinurile din crama locală ajung peste mări și țări. Din sat, urci imediat pe A2, autostrada București – Constanța. Investitori străini și-au manifestat interesul să înființeze aici diferite făbricuțe. O fundație filantropică internațională oferă program after-school pentru câteva zeci de elevi. „Siminoc va fi mai dezvoltat decât Murfatlarul”, e de părere un sătean. În anii din urmă, mai ales după pandemie, numeroși locuitori au trecut podul peste canal și s-au așezat aici. Au cumpărat teren, grădini, case. Comunitatea locală a sporit. Transformările acestea evidente sunt efectul real al libertății de conștiință și de acțiune și al apartenenței la Uniunea Europeană. Să reflectăm la asta.