
S-a întâmplat într-o vară îndepărtată a copilăriei mele. Şi cum amintirile celea sunt cele mai dulci, una din ele şi-a făcut loc în sufletul meu, în una din zilele acestea de început de primăvară, atât de senină şi atât de caldă. Pe atunci, albia Cogâlnicului era naturală, nu se băgaseră buldozerele până în maluri, ca azi, și cum începeau a înverzi primii boboci de salcie şi sloiurile porneau în jos, pe valea râului, apăreau pescăruşii, bâtlanii, lopătarii, egretele şi multe alte păsări, pe care atunci nici nu le cunoşteam după nume. Veneau din Delta Dunării, care nu e departe de ținutul Cetății Albe. Cam în acea perioadă, şi gâştele noastre scoteau bobocei şi noi mergeam cu ei la păscut, pe toloaca întinsă de-a lungul Cogâlnicului. Câtă bucurie ne trezea acea înviere a naturii! Eram cei mai fericiţi copii, alergam desculţi prin iarba fragedă, inventam fel de fel de jocuri, uneori uitând de cârdul de boboci, lăsându-l în voia sorţii. Într-o astfel de zi, ne-am pomenit în cârdul nostru cu o ciudăţenie de boboc, negru, urât, cu gâtul lung… şi cu o aripă frântă. Gânsacul gâgâia supărat, iar mama-gâscă îşi aduna puii lângă ea, alungând „urâţenia”. Am luat ciudăţenia ceea, care tremura toată de frică, dar şi de durere, și am dus-o acasă. Căldura palmelor a înviorat puiul şi a început a ne spune ceva pre limba lui. Mama, care era de o cumsecădenie exagerată, porni cu bobocul prin mahala, gândindu-se că s-o fi rătăcit din alt cârd, că poate o fi al vecinilor… Dar era al nimănui! Rămăseseră toţi nedumeriţi ce fel de soi o fi fiind – nici tu boboc, nici tu răţuşcă. Când am văzut că mama se întoarce cu el acasă, am început iute a cotrobăi prin curte – cam ce tratamente să-i aplicăm. I-am spălat cu mare grijă aripioara, i-am bandajat-o şi i-am pus frunze de pătlagină. Am repetat procedura mai multe zile la rând, ungându-i-o şi cu osânză de porc, şi cu alifie de gălbenele. L-am botezat Suri, pentru culoarea lui cenușie. La început, bobocul refuza să mănânce şi noi îl hrăneam cam cu de-a sila. Apoi, ne-am gândit că poate nu-i tihneşte hrana ce i-o dăm, și ne-am apucat să prindem cu „volocul” sorean, un fel de hamsie, care era extraordinar de gustos, prăjit. Noi, însă, îl împărţeam cu Suri. Devenise atât de pretenţios şi alintat – prefera să mănânce numai din palmă, iar noi nu ne dădeam rând să-l hrănim. Ciocuşorul lui ne ciugulea mânuţele firave de-a mărunţelul! Mi-a rămas şi acum senzaţia aceea de gâdilit în palmă! La vreo două săptămâni, începuse a se întrema şi, odată cu asta, a lega prietenie cu boboceii noştri. Acum nu-l mai priveam ca pe un străin. Seara, când trebuia să ne întoarcem cu bobocii de la toloacă, Suri ne aştepta în curte, şi cum ne zărea, începea a se izbi cu aripile în poartă, de parcă vroia să ne deschidă. Apoi începea un întreg spectacol – un fel de şezătoare în care îşi povesteau peripeţiile de peste zi. Ce le povestea Suri, care stătea toată ziulica în ogradă, nu ştiu, însă peste vreo lună, când prinse definitiv puteri, deveni căpetenia cârdului: toţi bobocii se aliniau în urma lui şi mergeau ţanţoş dimineaţa spre râu. Îi încredinţasem definitiv cârdul, fără a ne mai fi teamă că se pierde vreun boboc.
Vara a trecut pe neobservate. Boboceii noştri s-au transformat într-un cârd de gâscani, iar „ciudăţenia” de odinioară devenise o lebădă frumoasă și graţioasă. O admiram nu numai noi, ci toată lumea care la vremea ceea nu prea văzuse lebede decât la vreo grădină zoologică. Şi se întrebau – de unde o fi apărut? Într-una din zile, am observat deasupra casei zburând câteva lebede. Le vedeam prima dată prin părţile noastre. Probabil, cuibăriseră pe aici, prin stufărişuri. Brusc, sângele de lebădă a clocotit în venele lui Suri. S-a uitat cu nostalgie în sus, spre cer, ochii parcă i s-au luminat la strigătul acela din înălţimi şi, instinctiv, se desprinse fulgerător de pământ şi se înălţă către suratele sale. Apoi, ca o săgeată, reveni în mijlocul cârdului de gâşte, îşi luă rămas bun, cu un gâgâit jalnic, se alinie cârdului de lebede şi dusă a fost… Noi am rămas cu ochii în lacrimi, petrecând-o pe Suri cu gândul că n-o vom mai revedea niciodată.
În anii următori şi mulţi ani după aceea, cum venea primăvara, un cârd de lebede se rotea deasupra curţii noastre, cu un gâgâit vesel. Noi credeam că Suri a noastră se întoarce în fiecare primăvară la locul în care fusese salvată, dovadă că nu ne-a uitat, și că vrea să le arate suratelor ei unde s-a simţit bine. O, Doamne! câtă bucurie aveam în suflet când auzeam acel gâgâit gălăgios! Când apărea cârdul de lebede, ştiam că se desprimăvărează, chiar dacă în calendar mai era iarnă.
…De când a fost strămutată albia râului, tot mai puţini pescăruşi, egrete, bâtlani vin pe la noi. Nici Suri nu mai dă vreun semn. Ah, Suri, Suri…
P.S. Acum, peste ani, am conştientizat cum de se înţelegeau atât de bine în „vorba” lor lebăda cu gâştele noastre – cam la fel cum ne înţelegem noi, moldovenii cu românii, care suntem acelaşi neam, avem acelaşi sânge şi vorbim aceeaşi limbă. La fel am înţeles de ce Suri s-a simţit atât de bine în cârdul nostru de gâşte – cam tot aşa cum ne-am simţit bine noi, românii de pe ambele maluri ale Prutului, atât cât am fost împreună…
Chişinău, Basarabia


