• Aproape de Piatra Neamț se află una dintre cele mai vechi și mai importante lavre ale Moldovei. Zidită încă din primii ani de domnie ai lui Alexandru cel Bun, Bistrița se confundă cu istoria Moldovei și o împărtășește călătorului venit să-i cunoască tihna •

Am întâlnit-o întâia dată într-o ultimă răbufnire a iernii, care o îmbrăca într-o puritate albă, scânteietoare. Zăpada are acest dar. Acoperă viața și, odată cu ea, tot urâtul, toată negura, făcând parcă să țâșnească de niciunde o altă lume – curată, spălată de tot ceea ce vremea și patimile au acoperit. Ieșită din omăt, cu zidurile ei bătrâne, Bistrița m-a izbit cu frumusețea ei de cetate a credinței neclintită de șase veacuri. Trecut pe sub turnul clopotniței m-am trezit îmbrățișat de un cântec al pietrei. Pentru că da, piatra poate să cânte, dacă ai auzul lăuntric potrivit pe muzica ei.

Cântul pietrelor Bistriței a început din albia râului, la început sălbatic, neîmblânzit. E cântecul firii neîngrădite, zidite direct de mâna lui Dumnezeu, al unei frumuseți care te izbește. Sub mâna meșterilor care și-au cioplit rugăciunea în zidurile mânăstirii, cântecul pietrei s-a îmblânzit, frumusețea ei dumnezeiască    a ajuns să închipuie bolți și arcade, ziduri și porticuri, purtând, încă, o fărâmă din sălbăticia și asprimea locurilor de unde venise. La urmă, peste ea s-au așezat culori și chipuri, rugăciuni și nevoințe. Piatra s-a făcut locaș sfânt, locașul a odrăs­lit minuni. Clipă după clipă, zi după noapte, veacuri la rândul, harul dumnezeiesc a sfințit pietrele pe care meșterii le făcuseră să cânte. Așa s-a făcut cetatea Bistriței un izvor din care sufletele însetate au tot venit să se adape. Am trecut și eu prin turnul clopotniței, laolaltă cu sutele de mii de pelerini care vor fi urmat aceeași cale, veacuri de-a rândul. Starețul Luca Diaconu mă aștepta pe treptele bisericii.

Cei mai mari voievozi ai Moldovei

E înalt, subțire, tăcut, cu fața luminată de o umbră de zâmbet. Rasa, din stofă simplă, îmi amintește de vechile veștminte de șiac ale monahilor moldoveni. În multe privințe, părintele e unul dintre cei de demult. Nu doar prin dragostea sa față de trecut, temeluită pe un doctorat în teologie și rodită în articole scrise, din cercetarea harnică a arhivelor, ci și, ori mai ales, printr-o firească aplecare a inimii. Starețul Luca iubește, pur și simplu, trecutul. Prin restaurarea făcută de el, cu o acribie pe care rar o mai întâlnești în ziua de azi, marea cetate a credinței s-a putut elibera de toată zgura pe care veacurile trecute, dar mai ales ultimele decenii, o adăugaseră. Prin dragostea lui neabătută, a eliberat mânăstirea, redându-i frumusețea simplă, austeră, cu care o îmbrăcase Alexandru cel Bun. Acum, biserica, turnurile, zidul de apărare, casa domnească sunt așa cum le-au gândit cei de demult. De aceea, cântecul pietrei se poate auzi astăzi în voie. Starețul mă coboară până la începuturile mânăstirii, înălțată la jumătate de veac de la întemeierea Moldovei. Îmi vorbește liniștit, printre cuvinte se strecoară harul.

„Bistrița a fost ridicată de Alexandru cel Bun între anii 1400-1402, ca loc de veșnică odihnă. Odată urcat pe tron, a vrut mai întâi de toate să-și construiască mormântul. De aceea a ales ca loc de ctitorie al mânăstirii centrul țării Moldovei. A ridicat o biserică și o curte domnească, din zid, împrejmuită cu chilii de lemn, refăcute mai apoi de șirul de voievozi care i-au urmat. Așa au ajuns să fie ctitori la Bistrița, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu. Iar acesta cred că este un prim specific al Bistriței – a fost ctitorită de cei mai mari voievozi ai Moldovei.”

Merg pe aleile de piatră ale mânăstirii și mă gândesc la pașii care au tocit aceste cărări. Aș putea călca pe urmele lui Alexandru cel Bun sau Ștefan cel Mare. Pe sub porticul sculptat în piatră, cu siguranță au călcat și ei, s-au închinat ca și mine, iar apoi au intrat în gropnița în care le dormeau și încă le dorm strămoșii. Nu sunt file de istorie, ci pietre vii, care-și spun povestea. O poveste care aici, la Bistrița, a fost așezată pe cel mai vechi pomelnic din câte s-au păstrat în Moldova, Țara Românească ori Transilvania. Un pomelnic din care știm ce domni au stat pe tronul lui Alexandru cel Bun.

Morți și vii laolaltă

În micuța boltă a proscomidiarului, care închipuie peștera unde Mântuitorul a venit pe lume, când primele raze ale dimineții alunecă prin ferestrele mici, ieromonahul care slujește Sfânta Liturghie începe pomenirea celor trecuți din lumea aceasta. Începe la fel ca și cei de acum șase veacuri, cu ctitorii: fiecare nume e o fărâmă ruptă din prescura proaspătă, așezată pe discul pe care stă și Agnețul, ce se va preface în trupul Domnului. Nu e doar pomenirea celor morți de către cei vii. E o împreună împărtășire de lumina de dincolo. Vălul lumii se dă la o parte și, pentru câteva clipe, cei de aici stau împreună cu cei de dincolo în fața Mielului sfânt.

La început, numele ctitorilor erau zugrăvite chiar pe peretele proscomidiarului, spre veșnică pomenire. Apoi, când anii au adăugat mulți domni cu familiile lor, a fost transcris pe o bucată de lemn, păstrată mereu în biserică, pentru ca sub domnia lui Ștefan cel Mare și Sfânt el să fie așternut pe hârtie. „Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, s-a început acest pomelnic în anul 1407, indictionul 15, crugul Soarelui 27, al lunei 18, în hramul Adormirii Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, ce-i la Bistrița”. Așa și-a început primul călugăr pomelnicul peste care au trecut de acum șase veacuri. Mâini vrednice au adăugat, apoi, alte și alte nume, cu tot cu familiile lor, dar ceea ce a fost dintru început așa a rămas. Că „Aici se pomenesc Binecinstitorii Domni ai Țării Moldovalahiei, care sunt aceștia – pomenește Doamne pe dreptcredinciosul domn Alexandru Voievod, adevăratul ctitor al acestui Sfânt lăcaș și pe fratele său Bogdan și pe mama lor: Anastasia și pe doamna Ana. Pe doamna Maria și pe fiica ei Ana. Pe doamna Maria și pe doamna Vasilisa și pe doamna Anastasia…”.

Veacurile s-au scurs peste mormintele voievozilor din biserică, filele pomelnicului au îngălbenit, iar monahii au continuat să adauge nume. Rugăciunea veșnică pentru cei adormiți a atras atenția savanților, ei au publicat pomelnicul în tratate, iar originalul pomelnicului a ajuns la Academia Română. Așa s-a scris istoria Moldovei, pentru că niciun cronicar de demult nu a reușit să își aducă aminte mai bine de ea decât smeriții călugări de la Bistrița, care au făcut din ea rugăciune pentru odihna voievozilor. Sunt domnitori (Costea, de pildă) care nu mai apar consemnați în niciun izvor, pentru că niciun cronicar nu i-a menționat. Doar călugării de la Bistrița, care nu au uitat să îi treacă pe pomelnic. Istoria vieții ca rugăciune.

Bunica lui Hristos

Pe lângă pomelnic, Mânăstirea Bistrița mai are un dar cu totul aparte – adăpostește cea mai veche icoană a Sfintei Ana, bunica lui Hristos. A venit tocmai din Bizanț, împreună cu alte două icoane, daruri al bazileilor Imperiului Roman de Răsărit, pentru domnul Alexandru cel Bun, pentru doamna sa, Ana, și pentru vlădica Iosif. Așa se face că acum, Moldova adăpostește cele mai vechi icoane din România, mărturie a unui trecut când țara asta, așa mică și călcată în picioare de mulți venetici, putea să fie de preț în ochii împăraților de la Constantinopol. Părintele stareț Luca a cercetat arhivele pentru a afla drumul prin vremuri al icoanei Sfintei Ana. „Ar trebui să le spunem cititorilor că Moldova, spre deosebire de Valahia, nu a vrut să primească în scaun episcopi greci. Au cerut Patriarhiei Ecumenice mitropoliți de-ai locului, care să fie din nea­mul lor și să le vorbească limba. Și pentru că au refuzat ierarhii trimiși de Constantinopol, patriarhul ecumenic a anatemizat biserica Moldovei și l-a caterisit pe vlădica Iosif. Alexandru cel Bun a trimis solie la Constantinopol, cerând ridicarea anatemei. Se schimbase patriarhul, bizantinii au înțeles că greșiseră, așa că se deschisese drumul pentru împăcarea cu Moldova. Așa au ajuns bizantinii să trimită, ca dar de împăcare, două icoane de mare preț. Prima a venit pe 31 Martie 1401, e Maica Domnului care se află acum la Mânăstirea Neamț. A doua a fost trimisă vlădicăi Iosif, odată cu ridicarea anatemei. Ea se păstrează acum la Agapia. Icoana de la Bistrița a fost trimisă Anei doamna, soția lui Alexandru cel Bun, de către împăratul Manuel al II-lea, la sfârșitul anului 1415. Ceea ce vă spun vă spun din izvoarele Patriarhiei Ecumenice. Împăratul a căutat în tot imperiul un mitropolit care să vorbească limba română, așa cum își doreau moldovenii. L-a găsit în persoana lui Macarie de Polianina, care era vlah și episcop al vlahilor din imperiu. Împăratul s-a gândit să o facă pe Ana, doamna lui Alexandru cel Bun, avocata vlădicăi. Așa că, împreună cu vlădica Macarie, pe care l-a trimis în Moldova cu hrisoave de numire, i-a trimis doamnei Ana un dar de mare preț – icoana Sfintei Ana cu Maica Domnului în brațe, din colecția icoanelor de procesiune imperială. Alexandru cel Bun și doamna Ana au primit și icoana, și mitropolitul. Înainte de a trece la cele veșnice, doamna Ana a lăsat cu limbă de moarte ca icoana să rămână la căpătâiul ei, ceea ce s-a și întâmplat, după ce a fost înmormântată aici, la Bistrița. De atunci, icoana a rămas la noi”.

Deschid ușa grea de veacuri a bisericii. În penumbra dinlăuntru, îmi caut inima în lumina candelelor. Trec de gropniță, intru în naos. Luminată delicat, icoana Sfintei Ana cu Fecioara Maria în brațe umple tot spațiul. Nu e doar o frumusețe străveche, frumusețe imperială, coborâtă din purpura bizantinilor, e o prezență pe care au căutat-o milioane de pelerini, în cele șase veacuri. Pentru că bunica lui Hristos e la fel de milostivă și grabnic ajutătoare ca și fiica ei.    Îngenunchez în fața ei, prin minte îmi trec cuvintele starețului Luca. „Sute de ani icoana Sfintei Ana a mers din sat în sat prin Moldova, la vreme de secetă. Rânduiala era așa – se făcea Sfântul Maslu, iar în cadrul acestei Sfinte Taine se citeau cele șapte rugăciuni pentru ploaie, apoi icoana pleca în satul următor. Și sunt foarte multe mărturii în arhive care spun că, de îndată ce icoana intra în sat, începea să plouă. În 1936, sătenii din Drăgușeni, aflat pe atunci în județul Baia, erau deznădăjduiți pentru că nu plouase de trei luni. Atunci au cerut icoana, care a ajuns la ei pe 12 Mai. Șase zile mai târziu, au scris mânăstirii Bistrița o scrisoare în care au mărturisit: «Părinte stareț, de cum a intrat icoana în comună, a și început să plouă!». Nici nu au mai apucat să facă slujba și a și început să plouă. Asta avem consemnat în arhive. Și mai este ceva, icoana Sfintei Ana ajută să zămislească mamele care nu au copii. Eu am două familii din București, care nu au avut copii, decât după ce au venit și s-au rugat la icoană”.

Când lumea trece, iar monahii rămân

Cred că mi-ar trebui o viață să pătrund toate tainele Bistriței, să rătăcesc prin colbul cronicilor, să pătrund, în cele din urmă, în istoria Moldovei. Ar fi multe de spus, dar trebuie să vă port, și pe dumneavoastră, și pe mine, spre un sfârșit. Iar sfârșitul e în prezent, după cum începutul a fost în urmă cu șase veacuri. Dumnezeu i-a purtat lavrei de grijă prin toate încercările, ultima fiind venită de la comuniști. Părintele Luca Diaconu își aduce aminte bine de toate acestea, pentru că e călugărit aici, născut și crescut duhovnicește sub rugăciunea și râvna părintelui Ioanichie Bălan, care în anii aceia era surghiunit la Bistrița de autoritățile comuniste împreună cu părintele Iustin Pârvu. Amândoi au știut să facă din acest surghiun o lumină pentru toți credincioșii din Piatra Neamț și împrejurimi, care stăteau, rânduri, rânduri, să primească un sfat. Apoi urgia comunismului a trecut, cei doi părinți s-au mutat înapoi la Secu și Sihăstria, iar apoi la Cer. Părintele Luca a rămas, a trecut prin școli, a cercetat arhive și a scris despre trecutul monahismului nostru, a stărețit și în alte mânăstiri, iar apoi s-a întors în lavra lui de metanie, să-i vegheze drumul prin vremuri și să-i descopere frumusețea străveche.

La final, l-am întrebat ce crede despre viitor, după ce m-a purtat prin atâta bogăție a trecutului. Cum va supraviețui monahismul unui mileniu care pare că-și pierde credința și, mai mult decât atât, sensul și rostul vieții? M-a privit lung, s-a lăsat ușor pe spătarul scaunului, apoi mi-a răspuns cu liniștea celui pentru care istoria curge neîntrerupt, ca un râu. „Monahismul trece prin istorie cu o trăire constantă. Rânduielile lui ne-au fost descoperite de Dumnezeu prin îngeri. Sfântul Pahomie cel Mare, întemeietorul vieții de obște,    așa le-a primit în Egiptul de acum șaptesprezece secole. Aceleași rânduieli sunt și astăzi, iar monahii le respectă, indiferent ce regimuri trec peste lume. Dacă în timpul lui Cuza, peste monahism a trecut cel mai cumplit val, urmat de cel comunist, acum noi așteptăm orice ne va rândui Dumnezeu. Pe vremea lui Cuza, – potrivit informațiilor arhivistice – călugării erau considerați trântori care nu produc nimic. Așa suntem considerați și noi astăzi. Un om secularizat, fie el și filosof, care își trăiește doar gândirea pământească, de multe ori atât de materialistă, încât poți să o tai cu cuțitul, nu-și va trăi dimensiunea spirituală, care este infinită. Când astfel de oameni ajung să conducă o țară, o lume, nu vor lua în seamă decât latura materială și vor propovădui doar „evanghelia” zilelor noastre – o evanghelie a bunăstării. Când însă în frunte ajung oameni cu înțelepciunea de a considera omul un tot, cu dimensiunea sa creată și necreată, atunci ei vor lua în seamă și latura spirituală a unui neam. Dar, indiferent că peste țară trece un regim sau celălalt, mânăstirile rămân aceleași. Trebuie să rămână aceleași! Când nu rămân aceleași, Dumnezeu îngăduie dispariția sau împuținarea lor.”