• Există locuri care nu apar pe nicio hartă. Le purtăm doar în ima­ginație și în suflet și ne întoarcem la ele, siguri că bucuria ne așteaptă în prag. Pentru unii sunt dealurile copilăriei, pentru alții satul bunicilor, o grădină, un drum sau o biserică de lemn. I-am întrebat pe câțiva dintre colegii noștri de la Formula AS care este locul întâlnirii cu soarele verii •

DIA RADU

O vară cu Ioan și Zadic

Am două veri pe care le trăiesc concomitent, în fiecare an. Una e cea a zăpușelii insuportabile din București, a traficului care te sufocă, a zbârnâitului subtil al aparatului de aer condiționat și a pereților micului meu apartament, care se strâng în ei până aproape stau să implodeze. Ascunsă în spatele draperiei din geam care taie lumina insuportabilă de Iulie, pândesc vara citadină ca pe un corp străin. Refuz să particip la bucuria ei năclăită, recunosc că mă obosește. Îi urmăresc însă cu interes fluctuațiile, imperceptibilele variații de temperatură, până la primul semn că a… îmbătrânit. Aștept, cu alte cuvinte, să treacă, să-mi pot relua viața la normal. Să pot munci, scrie și citi, fără sentimentul că, vorba poetului, mor zile în șir și nimeni nu află.

Mai e însă și cealaltă vară, pe care o aștept un an întreg: vara satelor de munte cu miros de fân, vara crestelor Pietrei Craiului unde caprele negre ridică nările în vânt să primească vești de cine știe unde. Vara din satul copilăriei în care mă pierd uneori, fericită că mirosul de sovârf e tot miros de sovârf, că frasinii nu și-au schimbat foșnetul, că pământul de sub tălpile mele e viu și n-a devenit cu totul de plastic. Sau vara țărmului bulgar, unde frumusețea are haine sălbatice, unde zgomotul valurilor îmi șterge memoria și mă lasă pur și simplu să fiu.

Cândva, demult, vara putea să-și arate culorile în paginile unei cărți. Puteam sta o după-amiază întreagă ghemuită în canapea cu Bulat Okudjava, cu sentimentul că am trăit eu însămi zăpușeala verii moscovite, apoi cețurile și ploile toamnei, în care prințul Miatlev a luat drumul vechiului Tiflis. Puteam respira aerul fierbinte și umed al Caraibelor, din „Dragoste în vremea holerei”, iar perdelele mele se făceau verzi și miroseau, ca în cartea lui Marquez, a ierburi opărite. Sau puteam, între o pagină și alta din Bănulescu, să mă pierd în spațiile enorme, deschise până la amețeală ale Bărăganului, cu cerul lui de vară prea mare pentru oameni.

Ce mai conta că e caniculă în București, dacă pe bălțile și stufărișurile care se deschideau în mine, lumina cădea grea, pământul era ars, iar aerul tremura de-a dreptul hipnotic?

Azi, parcă mi-e tot mai greu să mă las ademenită de proză. Dar dacă n-o să pot pleca nicăieri, o să-mi dau întâlnire cu vara într-o carte. O să bâjbâi în raft după cea mai subțire carte din lume și o să mă las purtată de paginile lui Ștefan Agopian, într-o vară nesfârșită, unde oamenii sunt melancolici, leneși, senzuali și puțin fantomatici. Unde, toropite de căldură și praf, personajele umblă amețite, dorm, visează, beau și întâlnesc ființe din ce în ce mai stranii. Voi citi încet, propoziție cu propoziție, până când lentoarea personajelor o să devină propria mea lentoare, până când voi simți că voi fi învățat îndeajuns lecția cărții, care ar putea, la fel de bine, să fie lecția celei mai frumoase vacanțe. Căci, în fond, care e adevăratul înțeles al „Manualului întâmplărilor”, dacă nu să te învețe să accepți rătăcirea, fără să te mai întrebi obsesiv cât e ceasul și la ce servește? Care alta, dacă nu să înveți să pierzi vremea, ca Ioan și Zadic, purtat de întâlniri, povești și capricii? Și ce altceva e mai frumos, dacă nu să te miri de toate, bucuros că ești pe drum?

Da, dacă mă gândesc bine, asta e singura vacanță la care mai visez: una în care nu caut eu întâmplările, ci mă găsesc ele pe mine, doar să am destulă răbdare și lene fanariotă, să aștept visând în calea lor.

BOGDANA TIHON BULIGA

Vara, când vine toamna

Relaţia mea cu vara este una foarte complicată. Ne căutăm şi ne respingem în mod repetat, un joc de-a v-aţi ascunselea, dirijat de drumurile vieţii mele. Mi-am trăit copilăria şi adolescenţa între Munţii Bucovinei, iar acolo vara e aşteptată ca o vindecare. Primele zile calde scot oamenii pe străzi, îi vezi căutând băncile însorite, întind pături pe iarbă ori stau în picioare cu faţa spre soare și ochii închişi. Nu ţin minte să fi suferit vreodată de cald în copilărie. Era suficientă umbra unui brad să ne răcorim. La munte, umbra e umbră!

Viața m-a trimis în sudul ţării. Aspiraţiile m-au adus în Bucureşti, dar cred că şi nevoia de a mă bucura de soare și de căldură. Doar că prima vară în Capitală a schimbat radical admiraţia mea pentru acest anotimp, care până atunci fusese o minune ce mi se arăta cu zgârcenie. Ură! Da, o ură fără echivoc a crescut în mine. Primele zile caniculare din an le resimţeam ca pe o boală, mă usturau şi pleoapele, iar nopţilor, Doamne, le număram orele… Doar dimineaţa aducea o fărâmă de adiere răcoroasă. Atârnam în disperare de pereţii apartamentului cerceafuri ude, neştiind atunci că umezeala făcea mai rău. Ani buni am avut impresia că Bucovina mă pedepsea c-am părăsit-o. Dădusem briza codrilor pe iadul verilor din Bucureşti şi mă simţeam blestemată.

Zece ani am rezistat. Apoi, o bucată de pământ la cincizeci de kilometri de Capitală, o căsuţă minusculă, familia după mine şi… duşi am fost. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să plantăm copaci în neştire. Pomi fructiferi, brazi, mesteceni, ulmi a căror umbră e aşa deasă, că nimic nu mai creşte sub ea. Copaci mulţi, de-a valma, doar adăpost să fie! Iarbă peste tot, tufe dese, niciun gram de ciment, doar răcoare! În timp, uşor, uşor, parcă mi-am reglat respiraţia în timpul verilor, mi-am regăsit suflul, ca după o decadă de maraton, în care am încercat încontinuu să scap de caniculă. În plus, raiul acesta verde creat de noi devenea în fiecare zi tot mai iubit, mai acasă. Nu pot spune că aceşti ultimi cincisprezece ani au făcut pace totală între mine şi caniculă, dar ceva înţelegere tot e. Mediatorul acestei reconcilieri este, fără doar şi poate, primăvara. Draga de ea! Soarele ei, curat și tânăr, mă umple de frumos. Iarba, păpădiile, albinele, primii lăstari din grădină şi… păsările. Păsările au devenit ceasul şi calendarul meu. Numărătoarea zilelor începe cu mierlele. Ştiu în ce zile suntem după cum se întorc stolurile de raţe şi gâşte sălbatice şi, după ele, berzele istovite de drum. La mijloc de Aprilie, primul cuc – pe el îl auzi, dar nu-l vezi niciodată. Apoi pupezele şi, ultimii, grangurii, cu penele lor de aur. Ei aduc şi primele zile fierbinţi. Apoi se lasă vipia adevărată a verii, care ziua ţine păsările ascunse în frunzare, iar cântările se mută noaptea. Recunosc, vara e mai blândă aici, la ţară, în curtea noastră sălbatică, dar tot mă arde adesea focul ei. De aceea vacanţele noastre de familie au loc toamna, când mergem cel mai des pe țărmuri de mare, în oraşe din sudul Europei. Dacă mi s-ar cere să dau nume vacanţei, eu aş numi-o Italia. Indiferent pe unde m-au purtat paşii în viaţa asta, oricâte locuri splendide am văzut, când spun vacanţă, spun Italia. Străduţele ei înguste, oamenii, mâncarea… Trăiesc tot anul pentru săptămâna aceasta din toamnă, pentru acest Septembrie/Octombrie care lungeşte calendarul verii. Toţi trei împreună, tata, mama și fata, pe străduţe înguste, cu rufe întinse de la o casă la alta. Sufletul meu este încălzit de vară, toamna.

CĂTĂLIN MANOLE

Mirosul soarelui la Năeni

Știți cum miroase soarele din Năeni? Miroase a piatră încinsă în care dorm de milioane de ani scoici și melci și pești fosilizați, visând la mările altor ere. Miroase a cimbrișor, care își amestecă albastrul-violet cu verdele dealurilor, în vreme ce soarele ridică în văzduh rouă cu miros de flori, iar fluturii și păsările se rotesc în extaz. Miroase a balegă de la caii lăsați liberi prin poieni și a lapte proaspăt, de la vacile blajine, ce te privesc cu ochi mari și melancolici. Toate acestea se amestecă pentru mine în mirosul soarelui din Năeni, un sat nu departe de Buzău, de unde poți avea câmpia la picioare, când ești pe crestele dealurilor. Oriunde aș fi, dacă închid ochii, pot să rememorez acel miros unic și simt pe față soarele acelor locuri. Iar când merg acolo, e ceva magic. Poate e din cauză că am învățat acel soare în adolescență, când an de an mergeam fix la începutul verii, ca să cioplesc în piatră sculpturi, iar el m-a cunoscut în naivitatea adolescenței, cântând „mă simt mugur de fluier”. Sau poate e din cauză că în soarele din Năieni îmi amintesc de tatăl meu aprig și de mama cu părul lung, răvășit de câte o adiere de vânt. Sub acel soare am sărutat prima dată o fată, am călărit un cal, ținându-mă doar de coama lui, am fumat pe ascuns o țigară, am cărat apă cu o cobiliță. Acela este soarele la care mă întorc mereu ca să îmi încălzesc inima și pe care îl las să își reverse toată lumina asupra mea. Am pe raftul bibliotecii mele o piatră adusă de la Năeni, plină de cochilii. În momentele dificile, o țin în palmă, o pipăi, o miros, și imediat îmi aduc aminte că viața și Dumnezeu mi-au dat mult mai mult decât am cerut sau am sperat. Piatra devine un soare mic și luminează, iar eu sunt înapoi, în tărâmul tinereții fără bătrânețe. Poate să pară o fantezie ceea ce vă spun, dar iată și ceva concret: arheologii au descoperit că încă cu mii de ani în urmă oamenii se îngropau pe vârfurile dealurilor din Năeni. Cu cât omul era mai important, cu atât era înmormântat mai sus pe deal. Mai aproape de soare. Ce recompensă stranie – să fii înmormântat cât mai aproape de soare! Am văzut astfel de morminte milenare. Săpate direct în stâncă, ca un culcuș veșnic făcut din viețuitoarele împietrite ale apelor de altădată. Ce viață veșnică frumoasă, cu câmpia nesfârșită la picioare, înconjurat de șoaptele mărilor, cât mai sus, cât mai aproape de soarele bun al Năenilor, care transformă viața într-o tinerețe nesfârșită și moartea într-un vis frumos.

CRISTIAN CURTE

Raiul meu

Pentru mine și familia mea, România e chiar acasă. Așa că, spre deosebire de trend-ul actual, eu o prefer înaintea oricărei țări pentru a-mi legăna verile. Vacanțele mele sunt, înainte de toate, vacanțe de suflet. Nu că trupul nu s-ar trândăvi puțin prin ele, dar nu de el îmi pasă. Îmi pasă de mine și caut, ca un pelerin experimentat, să navighez prin sufletul meu în timp ce-mi iau țara la pas.

Caut, înainte de toate, mânăstirile, schiturile și bisericile vechi. Și pe sfinți. E îndeajuns să-mi trec palma peste o grindă veche a unui locaș de lemn de stejar, cioplită acum câteva sute de ani, pentru ca un crâmpei din lacrimile, durerile și bucuriile sfinte ale celor care au tocit-o de rugăciuni să mi se scurgă în vinele nevăzute ale inimii. Sau să mă așez, pur și simplu, în iarba unui cimitir încă neinvadat de crucile de marmură și beton, ale celor care vor să mute Bellu în orice sat. Cu morții și viii laolaltă, mi-am trăit unele dintre cele mai puternice învieri. Așa mă odihnesc, asta-mi tihnește, pentru că mă bucur cu o bucurie curată. Și nu doar mă bucur, ci, într-un fel, mă și curăț, mă așez într-o matcă pe care în oraș o regăsesc greu. Curge prin trecutul nostru un har pe care, dacă-l guști, nu-l mai uiți. El dese­nează o geografie invizibilă, care are și ea munți și văi și poieni și luminișuri. Trebuie doar să le cauți, iar lumina care se scurge prin ele te va învăța restul. Și nu e vorba doar de sfinte lăcașe, ci și de tot ceea ce au atins și lucrat cei de demult. O casă veche, simplă, de țăran sau un conac boieresc sau, uneori, o simplă unealtă, lustruită de palmele bătute de muncă, sunt chei cu care poți deschide poarta dintre lumi.

Și mai e natura. Am lăsat-o dintr-adins la urmă, pentru că ea este, în fond, peste tot. Dumnezeu a binecuvântat toate țările cu frumusețe, dar poate că pe unele mai mult decât pe altele. Munți și păduri și mare am văzut cam peste tot, dar România mea are ceva în plus. De exemplu, un stejar imens pe Valea Târnavelor, înconjurat de un crâng. Un rai în care soarele e răsturnat în iarbă. Mă pot culca lângă el, îl iau în brațe și adorm cu el în plină zi. Raiul meu.

OTILIA ȚEPOSU

Poarta soarelui

De când m-am mutat dintr-un apartament de bloc la o casă cu livadă plină de pomi și curte mare, viața mea s-a schimbat tare mult. Toate se rânduiesc acum după anotimpuri, și zilele încep cu privirea scrutătoare către cer: vin ploi sau e vreme bună? Bate vântul sau se lasă ceața? Am învățat de-a lungul anilor să citesc, chiar și cele mai mici semne care anunță vremea. N-a fost ușor, dar acum, după ani, de când stau aici, pot spune că i-am făcut chiar și soarelui de vară cale liberă în curtea mea, printr-o ușă veche de lemn. Să vă spun despre ce este vorba. Locul în care mi-am început grădina de legume era, până la venirea mea în această curte, plin de iarbă. O iarbă aspră, încăpățânată, bine înrădăcinată și greu de stârpit. M-am luptat cu ea o vreme, și până la urmă a înțeles că nu mai are nicio șansă de-a se lăfăi peste tot și că va trebui să crească doar pe acolo pe unde o voi îngădui. Pentru că locul a fost nelucrat înainte, am avut mare noroc și am putut să-mi întocmesc de la început, așa cum mi-am dorit, straturi și cărărui pietruite ori mărginite de cărămizi. Înainte să mă apuc de lucru, m-am informat de ici, de colo, de la unii mai știutori ca mine, am cumpănit bine și am prevăzut prieteniile și neprieteniile dintre ierburi, plante și flori. Sigur că am ținut cont de locul în care răsare soarele, de umbra pe care o lasă pomii plantați pe margine și, mai ales, de nucul pe care nu voiam să-l sacrific, de dragul unor cepe.

În primul an, cât a ținut primăvara și vara, am tot trebăluit în grădinuță. Am făcut straturi, am semănat și răsădit tot felul de legume, ca să încerc locul, să văd ce plante se acomodează într-un anume colț și care în altă parte a grădinii. Am adus gunoi și mraniță, dintr-un sat de crescători de animale și tot de acolo am luat răsaduri de roșii, din soiuri românești, și câteva fire de busuioc bătrânesc, din acela cu frunze mici, ascuțite și flori vineții. Și după ce-am găsit loc pentru aproape toate legumele de care e nevoie într-o bucătărie bine „asortată”, am semănat pe marginea straturilor gălbenele, cârciumărese și mărărițe, pentru ca grădina să fie veselă. Iar pentru ca soarele să se simtă cu adevărat acasă aici, în grădina mea, i-am făcut și o poartă, ca să-l primesc cum se cuvine. De un stâlp de lemn, care era înțepenit în mijlocul grădinii, am rezemat o ușă de la casa veche. Asta e noutatea despre care am vrut să vă povestesc. E o ușă care are o fereastră în mijlocul ei, pe vremuri cred că a fost ușa bucătăriei de vară. Are vopseaua cam scorojită pe margini, dar e tocmai potrivită ca suport pentru cuiele în care am agățat, la uscat, mănunchiuri și buchete de ierburi aromate. Tarhon și pătrunjel, leuștean, coriandru și cimbru. Am orientat ușa în așa fel, încât primele raze ale dimineții, scăpate de acoperișurile caselor din jur, să treacă prin ferestruica ei. Asta e Poarta soarelui, locul pe care el îl luminează prima dată în fiecare dimineață în curtea mea. Poarta este acum împodobită de lujerii firavi ai unor zorele mai albastre ca cerul. Lângă ele se înfoaie mândră o tufă grasă de călțunași, „capuțineri” portocalii. Așa îmbrățișată din două părți, Poarta soarelui parcă are aripi, care așteaptă să primească în fiecare dimineață lumina de vară, în care tare mă bucur că am un loc privilegiat și eu. ­