• Pentru cunoscătorii de jazz, era deja o voce apreciată, dar, pentru restul iubitorilor de muzică din România, Anita Petruescu a apărut parcă de nicăieri, când, în 2025, a participat la emisiunea „Vocea României” de la PRO TV, fermecând milioane şi milioane de oameni cu glasul ei catifelat şi cu interpretările ei ingenue, dar și pline de forţă. S-a născut în Sinaia, a urmat Conservatorul din Bucureşti, apoi un program de studii masterale la celebra Uni­ver­si­tate CODARTS    din Olanda, unde s-a și stabilit, fără a uita însă vreo clipă de ţara natală. Recent, a susţinut un concert minunat la Sala Radio din Capi­tală, în compania Big Band-ului Radio şi a dirijoarei Simona Strungaru: un motiv perfect ca să ne întâlnim şi să-i depănăm povestea •

„Atitudinea publicului îți dă motivație”

– Deşi eşti o cântăreaţă şi compozitoare de jazz care a depăşit faza noviciatului, pentru publicul larg din România ai devenit cunoscută datorită participării, în 2025, la emisiunea „Vocea României” de la PRO TV. În primăvara aceasta, ai avut mai multe concerte în țară, ultimul în Bucureşti, unde ai cântat împreună cu Big Band-ul Radio, la Sala Radio. Cum te-a primit publicul românesc, Anita? ­­

– În primul rând, concertul cu Big Band-ul Radio a fost un vis împlinit. Îmi amintesc că în primii ani de facultate, când abia o cunoscusem pe Luiza Zan şi mă duceam la toate concertele ei, unul dintre ele a fost la Sala Radio, cu Big Band-ul Radio: stăteam în sală, pe un scaun, undeva, în spate, şi mă gândeam „Doamne, da’ oare o s-ajung şi eu aici vreodată, să cânt pe scena asta, cu oamenii ăştia?”. Şi uite că, după nişte ani, grăuntele de dorinţă pe care l-am plantat atunci în univers a rodit şi iată-mă şi pe mine în postura în care mă visam odinioară! Iar publicul m-a primit şi aici, ca în toate concertele din ţară, de după „Vocea României”, cu braţele deschise, metaforic vorbind, cu multă căldură şi entuziasm. Ceea ce e foarte important pentru un artist: atitudinea, sentimentele, energia oamenilor le simţi imediat pe scenă şi-ţi dau un boost de încredere şi de motivaţie. Indiferent de nivelul artistic la care eşti într-un moment sau altul al vieţii tale, ai nevoie de feedback. Poate să fie negativ sau pozitiv, dar ai nevoie de feedback. Când vezi/simţi că oamenii răspund la ce încerci tu să spui artistic şi să le dăruieşti de pe scenă, capeţi şi mai multă încredere şi capeţi o motivaţie aparte. E cea mai mare răsplată pentru toate eforturile tale, cumulate în ani de muncă, e o răsplată de ordin emoţional şi spiritual, care contează mai mult decât orice satisfacţie materială: îţi dă aripi, îţi dă imboldul să încerci să pui în practică toate ideile artistice pe care le ai, oricât de nebuneşti ar fi ele.

– Deci, ai plecat zburând de la Sala Radio…   

– Cu siguranţă. (râde) Acest concert a fost foarte plăcut, şi pentru că a însemnat reîntâlnirea cu nişte muzicieni pe care îi cunoşteam dinainte: am cântat împreună, am povestit… Plus că eu am o mare admiraţie pentru Simona Strungaru (n. red. pianista, dirijoarea de orchestră, orchestratoarea și compozitoarea Simona Strungaru este, din 2022, dirijoarea Big Band-ului Radio România) şi pentru proiectul pe care l-a demarat cu Big Band-ul – nu e uşor deloc să ţii stagiuni întregi cu repetiţii şi muzică nouă la fiecare două săptămâni! – aşa că m-am bucurat enorm să fiu invitata ei, ca solistă, şi să colaborăm pentru acest concert.

„Am muntele în sânge”

– Am auzit mulţi oameni, iubitori împătimiţi ai jazzului, care spun despre tine că „ai fost născută cu jazzul în sânge”. Aşa să fie?

– Dat fiind că sunt născută în Sinaia, aş putea spune că am muntele în sânge: în copilărie şi-n adolescenţă eram toată ziua pe munte, prin pădure… (râde) Serios, acum, da, cred că aş putea spune că pasiunea pentru muzică mi-a fost şi transmisă, însă jazzul a venit mai târziu în viaţa mea. Să-ţi explic. Provin dintr-o familie de oameni pasionaţi de muzică: mama iubeşte enorm muzica şi dansul, tata a fost fizician, dar cânta vocal şi la bass, avea şi o trupă, „Amicii”, care ajunsese destul de faimoasă în epocă, mai ales pe litoral, la noi în casă se făceau înregistrări… De asemenea, bunica paternă am înţeles că doinea foarte frumos – din păcate, nu am cunoscut-o… Aşadar, am crescut într-o casă în care am fost expusă constant la muzică şi încă de mică, de pe la 4-5 ani, tata şi-a dat seama că am talent muzical şi-atunci am luat în particular lecţii de pian şi de canto. Dar am mers la o şcoală generală, apoi la un liceu umanist, tot în Sinaia. Apoi, pentru facultate, am ales iniţial Psihologia, deși toată lumea voia să facă Drept ori Medicină – şi mă simţeam cumva… ciudată. La 18 ani, eram puţin debusolată: nu ştiam în ce direcţie s-o iau. Până la urmă, am dat admitere la Universitatea din Bucureşti, la Psihologie, dar tot mergând la cursuri şi văzând despre ce era vorba, mi-am dat seama că, deşi învăţam lucruri foarte interesante, nu eram atrasă în acea direcţie: am realizat că, în mod cert, Psihologia nu era drumul meu, că pe mine mă trăgea aţa spre muzică, că asta era chemarea mea, și atunci, în anul următor, am dat admitere la Conservator. Şi tot cam atunci s-a înfiripat şi pasiunea pentru jazz. Înainte să dau la Conservator, îmi făcusem deja nişte conexiuni prin Bucureşti cu muzicieni din zona asta de muzică improvizată-jazz: am conştientizat că stilul ăsta are o profunzime aparte, care se potriveşte cu sufletul meu. Ai libertatea de a spune poveşti în felul tău, stan­dardele de jazz au o încărcătură emoţională foarte profundă… asta a fost ce m-a atras într-o primă fază. Apoi, în facultate, sub îndrumarea domnului Mircea Tiberian, am învăţat foarte multe lucruri şi am primit foarte multe lecţii: domnul Tiberian avea un fel al lui de a spune lucrurile, de a preda, care pe mine m-a atras foarte tare. M-a făcut să iubesc muzica de jazz. Şi asta, în primul rând, prin puterea exemplului: pentru că el iubea foarte tare muzica şi-o respecta.

– Ai mai avut şi şansa ca primul tău concert din Bucureşti să-l susţii tot împreună cu „dom’ profesor”…   

– Da, am fost atât de norocoasă! N-o să uit niciodată: la „Green Hours” erau o serie de concerte de jazz şi poezie, iar într-una dintre seri, concertul a fost susţi­nut de noi doi, de mine şi de domnul Tiberian, împreună cu poetul Octavian Soviany, care recita. O experienţă unică!

„Muzica crește odată cu sufletul”

– Mai există şi alte persoane care într-un fel sau altul ţi-au fost alături, te-au susţinut pe calea muzicii?

– În perioada în care eram studentă, Luiza Zan locuia la Sfântu Gheorghe, totuşi am reuşit s-o cunosc, ne-am întâlnit de câteva ori şi ea mi-a dat nişte sfaturi legate de voce, de tehnica vocală, foarte simple, dar fundamentale, pe care şi azi le respect. Luiza Zan a pus nişte baze de tehnică vocală pentru mine şi îi sunt recunoscătoare. Apoi am învăţat foarte multe tot cântând cu diferiţi muzicieni. De exemplu, cu Sorin Romanescu chiar am legat o prietenie foarte frumoasă: el e un foarte bun improvizator şi, tot cântând în duo, am învăţat o mulţime de lucruri – legat de interplay, de abordarea anumitor piese, de spontaneitatea specifică jazzului, care te duce în nişte zone şi muzicale, dar şi emoţionale foarte speciale… Planul de la repetiţie e unul, repetiţia sună într-un fel, apoi, în concert, se schimbă multe lucruri, pur şi simplu pentru că interiorul tău s-a schimbat între timp… Aici trebuie să-ţi fac însă o mărturisire: o vreme, mi-a fost greu să-mi găsesc mentori, eroi muzicali. E un proces emoţional prin care treci tu cu tine… În fine, tot ascultând tot felul de voci interesante, am început să găsesc câte un ingredient care mi se părea că se potrivea cu povestea mea, şi am ajuns să-mi creez un soi de inspiraţie interpretativă din mai multe voci, nu doar din una singură, pe care, fireşte, am filtrat-o prin viziunea mea artistică. Mult mai târziu mi-am dat seama că rezonez foarte bine cu viziunea artistică a unei basiste, cântăreţe şi compozitoare americane, Esperanza Spalding, care, de-a lungul carierei, a avut proiecte foarte diferite, din punct de vedere stilistic: albumele ei de început sunt foarte diferite de cele mai recente. Însă pe mine tocmai asta mă atrage: mi se pare foarte important pentru un artist să aibă curajul să exploreze, să dea voie muzicii lui să crească odată cu sufletul lui. Şi închipuieşte-ţi ce bucurie am trăit când, într-un anumit context, am avut onoarea să şi discut cu Esperanza Spalding şi să lucrez cu ea în mod direct: iniţial, au fost nişte interviuri, apoi nişte lecţii pe tema viziunii artistice, a conceptului muzical, interdisciplinarităţii şi a elementelor de abordare vocală. A fost un cadou imens şi nesperat!

„M-am integrat foarte bine în societatea olandeză”

– Mă întorc la parcursul tău: pentru masterat, ai plecat în Olanda, la Rotterdam…

– Opţiunile mele, la acel moment, erau Rotterdam, Amsterdam şi Paris. Am ales prima variantă, pe de o parte, fiindcă nişte foşti colegi de-ai mei de la Bucureşti, de la secţia de Muzică Uşoară, învăţau deja acolo şi mi-au dat un feedback foarte bun şi, pe de altă parte, pentru că de la Universitatea de Arte Codarts din Rotterdam (o şcoală renumită în întreaga Europă) am primit şi bursă – or, acest sprijin financiar te face să fii puţin mai relaxat. După ce am ajuns acolo, mi-am dat seama că am făcut o alegere excelentă: Codarts e o şcoală care se ridică pe deplin la nivelul renumelui pe care îl are. Oferă o mulţime de facilităţi: două sedii, săli de repetiţie, profesori foarte dedicaţi şi atenţi, care predau după nişte tehnici foarte moderne, multe masterclass-uri, workshop-uri… A fost foarte interesant! În Olanda sunt foarte deschişi către noutate: orice idee inedită şi creativă e primită foarte deschis. În facultate, ţi se dă şansa să încerci foarte multe proiecte: să încerci să cânţi cu muzicieni de factură diferită, să încerci să colaborezi, pe principiul interdisciplinarităţii, cu dansatori ori actori… Ceea ce te stimulează şi-ţi dă sentimentul că nu există limite, că trebuie doar să-ţi găseşti direcţia personală, să ştii ce vrei… Nimeni nu-ţi spune că asta sau cealaltă ar fi imposibil de realizat: orice proiect muzical se poate realiza dacă ştii ce vrei şi ce să ceri. Asta a fost o altă lecţie esenţială pentru mine: că oamenii sunt deschişi şi te ascultă, că profesorii sunt dispuşi să-ţi împărtăşească din cunoştinţele lor, dacă tu ştii ce vrei şi ce să le ceri. Cu atât mai mult la masterat, prin comparaţie cu studiile de licenţă: la masterat există mai multă flexibilitate să mergi pe o direcţie pe care tu o alegi.

– Totuşi, programul de masterat s-a încheiat în 2022, dar tu ai rămas în Olanda. De ce?     

– Pe scurt, motivul a fost c-am simţit că există multe, multe oportunităţi şi contexte muzicale în care aş vrea să fiu, în afara şcolii. Şi pentru că m-am integrat foarte bine în societatea olandeză şi-n comunitatea artistică de acolo. Există foarte multe proiecte prin care îţi poţi susţine financiar ideile artistice: fonduri culturale, granturi etc. Adică ai loc să creşti. În Olanda există un mediu cultural care mă inspiră în continuare şi mă menţine motivată. Aşadar, am simţit că încă nu era momentul să mă întorc în România. Olanda te introduce foarte uşor în contextul artistic european, ai o expunere mai mare către Europa şi către proiecte internaţionale: mi se pare un mediu bun, în care încă aş vrea să activez, încercând să-mi fac loc pe scena internaţională. Or, acesta e un proces care necesită timp, nişte ani, necesită răbdare, întrucât competiţia e mare, cu atât mai mult cu cât, în contextul economic al ultimilor ani, arta are mult de suferit, la nivel global. În concluzie, încă vreau să mai petrec nişte ani acolo…

– Poţi să trăieşti exclusiv din muzică?       

– Da, pentru că, în momentul ăsta, predau la o şcoală din Olanda, ceea ce înseamnă că am un venit stabil, şi pentru că am concerte. Din fericire pentru mine, traseul a fost unul ascendent, iar anul ăsta am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că trebuie să fiu cu mult, mult mai atentă cu programul meu, cu felul în care îmi planific timpul: am concerte şi în Olanda, şi în România, şi… Ştii cum se spune: ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să primeşti. (râde) La început, când îi vezi pe muzicienii pe care-i admiri că apar pe o mulţime de scene, că sunt mereu pe drumuri, că au un milion de proiecte, îţi doreşti şi tu să fii ca ei, iar când ajungi ca ei, îţi dai seama cât de mare e provocarea de a-ţi organiza timpul, de a fi în formă, da a putea să dai 100% la fiecare concert, de a gestiona proiecte diferite, de a crea muzică nouă, de a planifica repetiţiile, de a călători… Abia când ajungi să trăieşti tu însuţi experienţa acestei provocări îţi dai seama că da, e foarte frumos, dar e şi complicat.

– Vorbeşti cu atâta însufleţire de muzică, dar în afara ei, mai există ceva care să te pasioneze?

– Sportul, indubitabil. Copilărind în Sinaia, am făcut sport de mică: urcam pe munte şi vara, cu piciorul, şi iarna, cu schiurile. Am mai făcut şi dans, handbal, baschet… Sportul face parte din stilul meu de viaţă, din cine sunt, şi continui să fiu foarte activă fizic. De asemenea, sunt foarte pasionată de parfumuri. Colecţionez parfumuri, am făcut şi nişte cursuri de parfumerie… În fond, parfumeria e tot o artă: una foarte subtilă, foarte fină… Şi, nu în ultimul rând, îmi place foarte mult să călătoresc: din fericire, muzica îmi oferă multe ocazii în sensul ăsta. Şi, la fel ca în muzică, îmi place s-o iau pe cărări nebătute, nu mă atrag locurile excesiv de turistice, ci, mai degrabă, cele mai puţin cunoscute.

– Mi-ai mărturisit că anul viitor urmează să lansezi cel de-al doilea album personal, după „All Layers Beneath the Surface”, din 2024. Va conţine doar compoziţii proprii?

– Da, mi se pare foarte important să aduci în lumea asta puţin din cine eşti tu, iar dacă poţi să faci asta prin intermediul muzicii, e cu atât mai frumos. Eu nu m-am considerat niciodată fundamental un compozitor, ci doar încerc, pe cât pot, să cânt muzică proprie în fiecare nou proiect pe care îl demarez. Şi muzica închipuită de colegii de mei de trupă, dacă vor. Iniţiativele componistice sunt întotdeauna binevenite în grupul nostru.

Pe jumătate, bănățeancă

– Pentru acest al doilea album al tău, ai avut ca sursă de inspiraţie folclorul românesc. Ce te-a îndemnat către el?

– Vezi, trăind în Olanda şi făcând parte dintr-o comunitate de muzicieni care vin din toate colţurile lumii, am început să-mi pun şi eu întrebarea „Unde e acasă?” şi „Ce înseamnă acasă, pentru mine? E un loc, e o persoană, e un sentiment…?”. Apoi, la un moment dat, am găsit nişte viniluri cu Gabi Luncă şi Fărâmiţă Lambru şi, ascultându-le, mi-am dat seama că e ceva foarte autentic şi foarte greu de reprodus în ce făceau ei: muzica şi interpretările lor erau atât de sincere, încât, efectiv, nimeni din zilele noastre n-ar mai putea să sune ca ei. Câtă forţă are sinceritatea! După care, mi-am adus aminte de doinele pe care le cântau bunica mea şi tatăl meu, mai ales de doinele bănăţene, cu care am copilărit, fiindcă, din partea tatei, sunt bănăţeancă… Cumva, toate întrebările şi gândurile astea au fuzionat în mine şi m-am gândit c-aş vrea foarte mult să introduc în muzica mea filonul ăsta al doinei, să iau doina, s-o trec prin mine, prin sufletul meu, şi s-o introduc într-un context jazzistic. Am scris ceva, câteva compoziţii, şi am făcut o scurtă înregistrare audio-video cu band-ul meu din Olanda, şi, văzând cât de bine a fost primită această muzică, am zis „OK, dacă oamenii sunt curioşi să asculte ceva ce vine pe un filon autentic, atunci poate-ar fi interesant să fac un întreg proiect în direcţia asta”. Aşa s-a născut ideea pentru acest al doilea album, pe care l-am intitulat „The Home We Carry”. Deocamdată el e încă în lucru: îmi vin idei, scriu muzică, o modific, nu ştiu exact care va fi rezultatul final…

– Viitorul cum arată, Anita?     

– Şi eu mă întreb! (râde) Sunt o persoană destul de spontană, aşa că, într-o oarecare măsură, apreciez şi incertitudinea, acest necunoscut mi se pare incitant, dar e clar că încerc să scriu cât mai multă muzică. Probabil că următorii ani o să-i petrec tot în Olanda, dar străduindu-mă să nu pierd contactul cu publicul românesc şi cu muzicienii români. Tocmai în ideea asta, anul acesta am avut mai multe concerte în România şi mai am stabilite câteva şi pentru vara şi toamna asta: cu Amphitrio (Mike Alex, Philip Goron şi Andrei Petrache), zilele astea voi cânta la festivalurile JAZZx şi la Jazz Cave (probabil înainte să fie publicat interviul nostru); apoi cu Trio-ul lui Johnny Bâcă voi pleca la Baku, în Azerbaijan, la un festival de jazz renumit, unde vom susţine un recital; apoi voi cânta la Open Air Blues Festival din Brezoi, împreună cu Trioul lui Sorin Zlat; în August, mă voi reuni cu trio-ul lui Johnny Bâcă, pentru un recital în Albania… Iar mai departe, mai vedem: încă sunt în discuţii pentru nişte concerte. Sper ca spre sfârşitul anului să reuşesc să definitivez aranjamentele pentru un turneu european, cu bandul meu din Olanda, turneu care, cu siguranţă, va include şi nişte concerte în România.