Există oameni pe care să rămână pe loc îi costă infinit mai mult decât să o ia de la capăt. Scriitoarea Felicia Mihali e printre ei. În anul 2000, după șapte ani de jurnalism la „Evenimentul zilei”, două facultăți absolvite și trei romane publicate în română, și-a făcut bagajele și a plecat în Canada, îmbrățișând fără regrete o altă cultură. După doi ani de la emigrare, versiunea franceză a romanului ei „Țara brânzei” avea parte de cronici elogioase în cele mai importante ziare canadiene, iar cotidianul „Le Devoir” o numea „une Robinsonne de première force”. După trei ani, un nou proiect a dus-o timp de un an în China, unde și-a perfecționat chineza, pe care o învățase încă din facultate. După patru ani era îndrăgostită, din nou, nebunește. Dar după unsprezece ani de la emigrare, romanul ei „The Darling of Kandahar” apărea pe lista celor mai bune zece titluri din Quebec, încheind parțial profeția pe care un prieten scriitor i-o făcuse la sosirea în Canada: „Dacă ai răbdare să stai zece ani în Quebec, vei fi marea lor scriitoare!”. A continuat să scrie, să publice, să traducă, iar când spațiul paginii albe s-a dovedit neîncăpător pentru viziunile ei, Felicia Mihali a creat în Quebec și propria casă editorială. Azi, conduce cu mână sigură nu una, ci două edituri canadiene dedicate literaturilor marginale, este autoarea a opt romane scrise direct în franceză și trei în engleză și coordonatoarea unei colecții de literatură universală la Editura „Vremea”, din România.

„Nu mi-am mai dorit să mă întorc”

– Acum 26 de ani, cu doar câteva zile înainte de emigrarea ta definitivă în Canada, apăreai pe coperta revistei Formula AS, cu titlul „Mă voi întoarce-n România, cu victoria-n băț!”. Timpul pare că ți-a dat dreptate. Dar ce te-a împins, de fapt, să pleci?

– Îmi amintesc perfect interviul acela. Țin minte că m-am supărat atunci la titlul ales, lăsa despre mine o impresie de aroganță, parcă nu-mi pica bine. Însă în aroganța asta pe care o emanam, eu chiar visam să fiu scriitoare. Anii 90 în România nu fuseseră dintre cei mai fericiți, iar eu obosisem să ascult văicărelile tuturor scriitorilor care se plângeau pe la colțuri că nu-și permit o casă. Mi se părea un model nedemn de intelectual. Publicasem deja trei romane, fusesem timp de șapte ani jurnalist de cotidian, luasem în piept toate schimbările politice și resimțeam acut dezamăgirea mandatului lui Emil Constantinescu. Așa mi-a venit ideea să emigrez, spunându-mi că, până la urmă, dacă nu-mi iese în Canada, pot foarte bine să mă întorc. În 2006, însă, la prima mea revenire acasă, mi-am dat seama cât de diferit evoluasem eu și România mea. Schimbările erau lente și de fațadă, nu mă mai recunoșteam în prea multe.

– Ai trecut și tu prin drama dublei identități?

– Într-un fel, dar nu prea m-am împiedicat de asta. Dacă până în 2006 mai avusesem nostalgii, mai stătusem în cumpănă, după momentul acela nu mi-am mai dorit să mă întorc. Nici nu prea aveam de ce. În 2002, mi-am tradus singură „Țara brânzei” în franceză și am publicat-o în Canada. Cartea a avut succes, dovedindu-mi că am avut instincte bune de scriitoare. Ziarele au fost ditirambice, cel mai mare ziar din Quebec mi-a dedicat o pagină întreagă. Și asta m-a motivat. M-am înscris la un master de literatură comparată și mi-am îmbunătățit franceza. Și apoi, mi-am luat curajul și am scris direct în limba lor.

– Cum e confruntarea asta cu scrisul de literatură într-o altă limbă? În fond, chiar dacă vorbeai franceza, tu nu erai de-a locului.

– Răspunsul meu aici e simplu: e absolut posibil să scrii literatură într-o altă limbă, pentru că limba de creație nu e totuna cu limba în care trăiești, vorbești, visezi. Limba literară e un artefact, presupune reflecție, revenire, dedublare, distanțare și o groază de alte dinamici. Ai timp să gândești fiecare cuvânt, să corectezi, mult mai greu e să o vorbești și să te exprimi în ea. Scrisul e un mecanism artificial, e un dus-întors continuu între cuvânt și idee, o carte o poți scrie și în trei ani. Sigur, dincolo de asta, eu am plecat în Canada cu un nivel bun de franceză. O studiam de la zece ani, absolvisem prima mea facultate, Literele, la română-franceză. Citeam mult în franceză, eram deja obișnuită cu frazarea. Mult mai greu mi-a fost să scriu în limba engleză, dar necunoscând așa bine vocabularul, am dezvoltat mai mult dialogul, am redus descrierile ca să nu sune fals, am mers mai mult pe narațiune, pe poveste. Am dezvoltat practic alt ciclu de gândire și m-am bazat pe alte reflexe de scriitoare. Am scris trei cărți direct în engleză și, paradoxal, cărțile mele în engleză sunt mai bune, mai aproape de ceea ce este romanul american de succes. Necunoașterea în profunzime a limbii mi-a dat și niște avantaje, m-a obligat să esențializez, să nu bat câmpii, să scap de surplusul nedorit. Pe de altă parte, acasă n-am vorbit decât în română. Țin minte că abia ne mutaserăm acolo, și fiica mea, care intrase la școală, vorbea franceza mai bine ca mine. I-am zis într-o zi: „Hai să vorbim în franceză, să mai învăț și eu!” Iar ea mi-a zis: „Mama, dar suntem stupide, cum să vorbim franceză între noi?” Avea dreptate. Și acum vorbim numai română. Eu mai folosesc cuvinte din engleză sau franceză, ea în schimb nu face rabat. Vorbește românește perfect.

– Dincolo de partea asta de meșteșug, scrisul e, înainte de toate, o lume interioară. Tu când ai devenit conștientă de ea?

– La mine, scrisul a venit ca în jurnalism, aproape mecanic. Văd ceva, îmi trece prin gând o idee, am un mic sâmbure care rămâne cu mine, cu care încep să mă joc, încep să-l amplific. Din joaca asta, din plăcerea asta ludică de a manevra cuvintele ies lucruri fascinante. Primul meu roman în engleză, de pildă, l-am scris exact așa, în joacă. Făceam un „bacalaureat” de trei ani în Canada, un modul de treizeci de cursuri în trei ani, ca să învăț limba engleză. Și, în timpul lui, ca lucrare de seminar, am început să inventez o poveste. Găsisem un fapt divers într-o revistă și am brodat în jurul lui. A ieșit un mic roman, „The Darling of Kandahar”, pe care l-am ținut multă vreme în sertar, mă mai uitam pe el din când în când. În 2011, cand scrii­toarea Linda Leith a pus bazele editurii, pe care de anul acesta am preluat-o eu, m-a che­mat în vizită la o cafea. Am povestit de toate și la final i-am zis „Știi că am și eu un roman scris în engleză? Ți-l trimit.” Era vineri seara. A doua zi dimineață, mi-a scris „I love it! Răspunsul e DA”. Așa am ajuns să-l public, fără să mă chinui prea mult. E unul dintre primele ei titluri publicate și unul dintre cele mai de succes titluri ale ei, pe care „Canada Reads” l-a pus în topul celor mai bune zece romane din Quebec.

„Sunt foarte disciplinată. Nu stau să aștept inspirația”

– Scrisul de literatură e o meserie în sine, darămite când mai e făcut și într-o limbă străină, tu însă te-ai aventurat mai departe și ai pus pe picioare și o editură. De ce s-ar lega la cap un scriitor cu cititul manuscriselor altora?

– Mi s-a părut că genul de literatură care mie îmi place sau pe care eu o fac nu se publică prea des în Quebec, un oraș în care te-ai aștepta să dai de mai multă sofisticare europeană. În realitate, Quebec-ul e un oraș destul de american, cu o literatură mult prea locală și prea puțin deschisă către comunitățile de acolo. Or, societatea din Quebec e infinit mai complexă decât e reprezentată în scrieri. Literatura lor e încă foarte „albă”, elitistă și burgheză. Dar dacă iei metroul din centrul orașului spre periferie, o să descoperi o cu totul altă poveste. Am pornit, deci, în aventura asta editorială cu gândul de a acoperi lipsa asta, de a da glas celor care îmi seamănă, care vin din alte părți, care poartă cu ei alte povești, alte viziuni asupra societății, care schimbă și ei limba de creație. Am vrut să contribui și eu, prin traduceri și publicări, la a aduce la zi literatura, ca ea să corespundă cu ceea ce se întâmplă politic, social, economic.

– Cum reușești totuși să te împarți între masa de scris și tot frecușul editorial?

– Asta e partea cea mai dureroasă a vieții mele, mai ales că, pe lângă meseria de scriitoare și de editoare, traduc și două, trei cărți pe an și am și un job: câteva    ore pe zi sunt la școală, unde predau limba franceză. La începutul anului ăsta am primit oferta de a prelua încă o editură, de data aceasta de limbă engleză, Linda Leith Publishing. Nu prea am anticipat volumul de muncă. Am o asistentă care face multe și, în timp, va trebui să deleg și mai mult. Deocamdată însă, fiind primul an, prefer să fac eu mare parte din sarcini ca să învăț, ca să știu ce trebuie să le cer altora mai departe. Probabil n-aș fi acceptat provocarea asta, dacă n-aș fi simțit că pot avea o contribuție. Editura are deja distribuție în Statele Unite și Canada, are un catalog bun, dar simt că aș putea să-l fac cu mult mai bun îmbunătățind selecția de titluri. Cât despre propria mea literatură, sunt pur și simplu foarte disciplinată. Nu stau să aștept inspirația, nu mă izolez special ca să scriu. Dă-mi o oră liberă și mă vei găsi citind și corectând ce am scris ieri și, poate, adăugând încă un paragraf sau două în plus. Aici, experiența mea de gazetar se simte, bineînțeles. În cei șapte ani în care am lucrat la „Evenimentul zilei”, aveam obligația să prezentăm zilnic cinci știri. Uneori, nici n-aveai de unde să le scoți. Dezvoltasem o tehnică în care scriam foarte bine patru știri din nimic și una dintre ele era știrea pe bune. A fost un exercițiu extraordinar. Cu excepția weekendului, în fiecare zi, timp de șapte ani, eu am produs text. Creierul meu era într-un proces continuu de creație. Când am ajuns în Canada, fiindcă am avut nevoie de bani, am lucrat timp de o săptămână într-o fabrică. Doamne, ce odihnă, eram foarte fericită să fac ceva cu mâinile și să-mi las puțin creierul în pace. Sigur, la finalul săptămânii am plecat de acolo, mi-am dat seama că tot mai bun e lucrul cu cartea. (râde)

– Sejurul tău la București a fost un adevărat tur de promovare a celui mai recent roman al tău, „Dancing Queen”, o carte care pune reflectoarele pe ideea de abuz și pe ceea ce înseamnă azi condiția femeii în România. Ce te-a făcut să te apleci asupra unei asemenea teme?

– Aproape de fiecare dată când mă întorceam în România, mă loveau cazurile de abuz dezvăluite în presă, în special cele privitoare la profesorii universitari. În Canada, mișcarea #metoo a creat o adevărată revoluție în gândire și în comportamentul bărbaților, s-au făcut legi severe de denunțare. Sigur, s-au mai produs și derapaje pe parcurs, dar per total societatea a făcut un pas înainte, iar femeile au avut enorm de câștigat. În România, pare că toate aceste investigații care demască abuzurile rămân fără ecou. Vinovații sunt încă în funcții, femeile sunt descurajate să depună mărturie, paradoxal, uneori chiar de către alte femei care nu sunt deloc solidare. Or, asta ne afectează ca societate în primul rând. Femeile continuă să fie victime, și nu vorbim aici doar de abuzuri sexuale sau viol, ci și de abuzuri mult mai perfide, în cuplu, care sunt adesea camuflate în tot felul de povești de dragoste, la locul de muncă, de glumițe sexiste, de presiuni indirecte, care se soldează de multe ori cu aspirația femeii de a fi cool, de gașcă, de a ține la tăvăleală, de a fi acceptată cu orice preț de cercurile de bărbați. Lucrul ăsta se face însă cu un cost psihic și cu pierderea feminității și a granițelor personale. Mi-am dorit deci să înțeleg mai bine tăcerea care înconjoară astfel de mărturii și reacțiile societății la ele. Pentru asta, în romanul meu am pus față în față trei generații de femei, cu trei mentalități diferite, ca să arăt că adesea o femeie abuzată nu prea are parte de sprijin de nicăieri, fiindcă fiecare generație vine cu prejudecățile ei.

– Până la urmă, cum ți-ai explicat lipsa parțială de reacție a societății la asemenea enormități?

– Una din explicațiile pe care le am e că în România, regimul Ceaușescu a creat un context special, în care foarte multe libertăți ne erau tăiate, mai ales cea de expresie, și singurele vicii premise erau sexul și alcoolul, care amorțeau populația. Mai mult decât atât, Securitatea folosea adesea femei foarte tinere pe care le trimitea anumitor bărbați, ca tehnică operativă de informare. Sunt cazuri documentate. Apoi, sigur, de vină au fost și lipsurile materiale. De multe ori, o femeie accepta avansuri nedorite, pentru că avea nevoie de un șampon, un săpun sau mai știu eu ce produs care nu se găsea, iar bărbații profitau de poziția lor ierarhică. După ce stai la uzină opt ore, stai încă două ore la coadă să iei mâncare, ajungi acasă unde soțul e un bețiv și te bate, când un superior ajunge să te abuzeze nici nu mai realizezi că e o formă de abuz. Femeile ajung extrem de pasive, nu mai au curajul să se opună sau să se apere, pentru că nu sunt independente financiar. Mă uitam de pildă cu tristețe câte femei din România, știind că sunt înșelate de soț, nu au o reacție pe măsură, au replici de tipul „așa sunt bărbații”. Așa că m-am bucurat că turul meu de promovare la București și Brașov a născut dezbateri sănătoase. Am dat câteva interviuri la radio în care am simțit profesionismul vechii gărzi de jurnaliști. Am stat de vorbă la lansări cu foarte multe femei și mi-am dat seama cât de afectate sunt, cât de puțin sunt băgate în seamă și cât de puțin curaj au să o ia pe cont propriu.

„Simt o mare apartenență la spațiul românesc și, când nu sunt aici, mi-e dor de țară”

– Ești o scriitoare consacrată în Quebec, îți mai pasă de cum ești receptată în România?

– Nu știu nici eu de ce păstrez această nostalgie legată de felul cum sunt citită aici. Poate pentru că am fost autorul „Țării brânzei”, o carte care a avut un oarecare impact în ’99, pentru că răsturna la vremea aceea niște clișee și niște mituri despre satul românesc. Dar poate și pentru că mare parte din cărțile pe care le scriu în Canada au o legătură cu România. Când scriu, port România în spate. Chiar dacă acțiunea se petrece în Canada, personajul tot are ceva autobiografic. Sunt foarte autobiografică în ce scriu. Apoi, de când am această colaborare cu Editura Vremea, unde coordonez colecția „Hash­tag”, care e un mic pui al Édi­tions Hashtag din Canada, în sensul în care traducem și publicăm și în românește titluri publicate la editura mea de acolo, mă simt și mai legată cultural de România. Aș suferi să nu pot aduce în România cărți care o privesc direct, cărți care pun lupa pe anumite tare ale societății, cărți care au mare legătură cu condiția femeii. Simt o mare apartenență la spațiul românesc și, când nu sunt aici, mi-e dor de țară. Sigur, mi-e dor de o anumită Românie, de un construct mental, de prietenii și colaboratorii de aici, că rude nu mai am, de apartamentul pe care mi l-am cumpărat acum 5 ani în București, pe Bălcescu, cu vedere la Biserica Italiană, în al cărui balcon e foarte plăcut să-mi beau dimineață cafeaua. E o altfel de Românie, construită din bucățile care îmi fac mie bine, din serile în care merg la teatru, la film sau la un vin cu prietenii mei jurnaliști.

– Canada are și o comunitate mare de români. Au schimbat în vreun fel imaginea României acolo?

– Cunoașterea unui popor nu se face neapărat prin comunitatea din diaspora, fiindcă odată plecați, sub presiunea străinătății, a nesiguranței, a discriminării și așa mai departe, românii se enclavizează foarte tare, devin foarte folclorici și naționaliști, se agață de tot felul de valori naționale absolut decalate, cum e costumul popular, devin habotnici și ajung să se întâlnească doar la biserică sau la întâlnirile cu sarmale. Nu doar românii fac asta, ci toate comunitățile de emigranți. Deci asta nu reflectă deloc România de azi. Canadienii nu știu mare lucru despre România, ăsta e de fapt adevărul, sunt destul de ignoranți, au auzit poate de Dracula, de problemele cu romii și cu antisemitismul pe care le-a avut țara, habar nu au că în România a fost comunism, că a fost dincolo de Cortina de Fier. Sunt întrebată câteodată dacă Ucraina e în România, de te și miri ce enormități mai spun. Probabil cea mai concretă imagine pe care și-o fac despre țara noastră vine însă prin intermediul colegilor de muncă români. Și, din fericire, în Canada au emigrat și foarte mulți informaticieni și doctori, buni profesioniști, care au reputația de a fi muncitori, corecți și cultivați.

– Îți mărturisesc că mă uimești. Voi pleca de la întâlnirea asta cu imaginea splendidei rochii roșii de in în care ai venit îmbrăcată, cu mirosul parfumului care-ți îmbracă silueta și cu strălucirea pe care acum patru ani n-o aveai în priviri. Ce faci? Care-i secretul, dragă Felicia?

– Acum patru ani, încheiam o relație care a durat în viața mea aproape două decenii. A fost o mare iubire la vremea ei, un bărbat de care am fost foarte îndrăgostită și pentru care am lăsat tot. Viața m-a dus însă pe alte drumuri și, odată cu noul meu rol de editoare, cu virajul ăsta spre femeia de business care am devenit azi, ceva s-a schimbat și în dinamica noastră de cuplu. N-am mai simțit nevoia să mă justific, am ales singurătatea. De atunci, am învățat să am    mai multă grijă de mine, să leg prietenii feminine foarte prețioase, să călătoresc când vreau și unde vreau. Pe scurt, îmi este bine.    Pentru mine, la 55 de ani, a început cu adevărat o nouă viață.   

Foto: Ionuț Rusu