Dacii munților, huțulii

– Angelica Flutur, ești unul dintre puținii interpreți populari care reprezintă huțulii din România, o populație cu origini ciudate, care trăiește pe Obcinile Bucovinei. Ce știi despre strămoșii tăi?

– Sunt extrem de mândră să reprezint huțanii (noi mai degrabă așa ne spunem), am crescut printre ei și mi-s dragi până la cer și înapoi. Eu sunt româncă în primul rând, dar una cu suflet de huțan. Am copilărit firesc, niciodată nu ne-a explicat cineva când eram mici despre trăsăturile neamului nostru, nu se făcea mare caz că am fi deosebiți de res­tul bucovinenilor. Eram ce eram – o familie mare, cu multă dragoste pentru tărâmurile natale. Tata e român amestecat cu huțani, mama e huțancă sută la sută. Amândoi s-au născut și crescut la Ciumârna, un sat de munte, la treizeci de kilometri de Suceava. Sigur, am citit, am înțeles multe lucruri legate de huțuli, acești daci ai munților. Azi este și mai ușor să te informezi, una dintre sursele importante este chiar revista Formula AS și minunatele ei reportaje. Nu sunt chiar atât de mari diferențele dintre tradițiile bucovinene și cele huțule. Mâncarea are câteva bucate specifice, dansul popular huțan e și el puțin diferit: mai legănat, aș spune, mai ales cel de la Izvoarele Sucevei și Argel. În rest, influența majoră peste toți bucovinenii și huțulii deopotrivă vine din arealul Câmpulung Moldovenesc, acolo și împrejur strălucește cel mai puternic minunea asta de Bucovina. Costumul este și la noi ca la Câmpulung, cu bundiță de dihor, cămașa cusută cu maro, bej și negru, culorile pământului. Se știe, de asemenea, ce meșteri buni în lemn sunt huțanii, sau cum au făcut cunoscut încondeiatul ouălor peste tot în lume. Dar eu aș prefera să vă spun câte ceva despre spiritul oamenilor așa cum sunt ei în viața de zi cu zi. În acest sens, dacă este ceva care scoate cu adevărat în evidență spiritul huțanilor, acesta e umorul. De exemplu, bunica îmi povestea cum se întâlneau pe vremuri oamenii la câte-o nuntă și compuneau. Să vă explic: două trei femei intrau în dialog cu alte două, trei – un „război” al rimelor. Una spunea o propoziție, alta venea în completare cu o rimă, de cele mai multe ori amuzantă. La final, una dintre femei ținea hangul cel mai tare și lega pe loc un text rimat de mai mare haiul! Se aduna lumea în jurul grupului ăsta creat ad-hoc, o vioară, o tobă, și așa apărea un cântec în limba huțulă, într-un context de voie bună. Râdeau de se prăpădeau! Sunt râzători huțanii, dintotdeauna au fost așa, iar hazul ăsta i-a ajutat să treacă prin toate nenorocirile istoriei. Și azi s-a păstrat umorul, dacă înțelegi huțula și mergi pe stradă prin Ciumârna sau Paltinu, n-are cum să nu pufnești în râs măcar o dată. Sunt ironici, poate chiar puțin obraznici, dar nu cu răutate. Dacă fac o glumă pe seama ta, dar tu nu pui la suflet și râzi cu ei, te lasă în pace și deveniți prieteni. Dar dacă îndrăznești să te oftici de la remarcile lor, apăi nu mai scapi de gura huțanilor. Cu noi, ori râzi, ori plângi, n-ai altă alegere. Huțulii nu-și uită trecutul, străbunii sunt cinstiți mereu, doar că nu lasă melancolia să devină tristețe. Să mergeți măcar o dată la un priveghi de huțani. După ce se închină la sicriu, lasă lumânare aprinsă, servesc o prăjitură, stau câteva minute și ies. Afară începe haiul: își amintesc din tinerețe întâmplări cu persoana care nu mai e, fac jocuri, glume, nu zici că ești la priveghi. Poate că e ciudat, dar astfel, tristețea nu-i doboară și poate nici sufletul mortului nu-i așa rătăcit.

„Oamenii s-au împuținat, fiind plecați prin lume”

– Satele huțule au și ele un farmec aparte, izolate și pitorești, pitite printre dealurile Bucovinei. Cum este Ciumârna de azi față de cea de ieri?

– Nu foarte schimbată ca aspect, câteva case mai falnice, mai multe mașini pe ulițe. Oamenii s-au împuținat, fiind plecați prin lume. Când vin acasă în concedii, se plâng mai în glumă, mai în serios, că aici cheltuiesc în câteva săptămâni agoniseala de peste an, fiindcă mereu construiesc câte ceva sau merg pe la nunți, au tot felul de obligații care le golesc visteria și fug înapoi la muncă. Poate că lumea s-a modernizat, dar atmosfera sătească e în continuare prezentă. Oameni care se cunosc bine între ei, se ajută, se adună la biserică și de sărbători. În continuare se cosește fânul de mână, încă au țăranii animale. Cred că vor mai dura îndeletnicirile astea atâta timp cât ne trăiesc părinții și poate o generație după ei. După aceea, nu știu, zău… Pe tata, care are șaptezeci și șase de ani, nu-l pot ține-n loc de la muncă. Toată ziua cu vacile lui, face și adunare de vite (adică duce la stână și animalele altora), muncă și iar muncă. Avem mereu de la el lapte, urdă, caș proaspăt. Am încercat să-l protejăm și să-l ținem pe-acasă, că-l cam dor toate, dar am realizat că mai rău facem – cel mai fericit este la deal, cu muncile grele ale stânei.

Să fiu acasă, de Ispas

– Toată lumea laudă Bucovina, cum că ea păstrează azi cel mai bine tradițiile populare. O spun artiștii și specialiștii deopotrivă. Tu cum te îngrijești de asta?

– Sunt de-a locului, iubesc ținutul acesta de nu se poate, și cred același lucru: Bucovina e fruntea în păstrarea tradițiilor. Nici nu pot spune ce fac eu în mod specific pentru asta, nu e un efort conștient, ci face parte din firescul meu. Sigur, am grijă de repertoriul muzical, dar în rest, pur și simplu, simt și fac ceea ce-am văzut la părinții și bunicii mei. Ce au slăvit ei slăvesc și eu, n-am pierdut nimic pe drum – cred că tocmai acesta este răspunsul întrebării tale. Eu am două mari mulțumiri în viață, bucurii pe care nimic nu le poate întrece. Prima este că nu m-am căsătorit în afara județului. Împreună cu soțul meu, locuim în orașul Suceava, astfel ajung la Ciumârna natală des și am liniștea că sunt foarte aproape. La fel, oricând putem merge la Milișăuți, locul de baștină al soțului meu. A doua mare bucurie este că niciunul din frații mei nu este plecat în străinătate. Suntem șase frați, doi băieți și patru fete, cu toții aici, în preajma satului părinților. Că ne adunăm să strângem fânul sau la un grătar, că e ziua mamei, vreo sărbătoare creștină sau chiar fără niciun motiv anume, petrecem timp împreună. Așa unite sunt familiile în Bucovina, așa e și viața comunităților. Numai să vedeți ce hramuri avem la biserici! Chiar de curând, pe 24 Iunie, am fost la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Câtă lume, ce de oameni în costume populare, ce slujbe înălțătoare. Oamenii prețuiesc sărbătoarea, locul, se îmbracă frumos, în ochii lor se citesc limpede credința și dragostea pentru tărâmurile acestea. În Bucovina se merge în straie populare la biserică, adesea și la Liturghiile din fiecare duminică, nu trebuie să fie neapărat o mare sărbătoare. Cel mai frumos mi se pare de Ispas (Înălțarea Domnului). Chiar adaug asta la bucuriile vieții mele: să fiu acasă de Ispas. În Bucovina, pomenirea strămoșilor cu ocazia acestei sărbători este de o importanță colosală. Mergem la mormintele îna­intașilor noștri, mă întâlnesc acolo cu rudele, fiecare aduce câte ceva bun, pe lângă tradiționalele colivă, colac și vin. Vine părintele, sfințește toate mormintele și mâncarea. Lumea așteaptă, cu grijă și răbdare, să-i vie rândul. După sfințire, totul se împarte: dau ve­cinului o prăjitură, el îmi dă mie, împreună ne amintim de rudele duse la Domnul. Atât de frumos mi se pare, atât de adânc, parcă am deveni toți una cu locul și cu străbunii care-au trăit pe aceste meleaguri. Îmi dau lacrimile, căci sărbătoarea aceasta îmi mângâie sufletul într-un mod special. Iar la noi, la Ciumârna, mi se pare cel mai frumos între toate satele, românii și huțanii laolaltă. Copiii vin și ei, or prin asta, bucovinenii se asigură că tradiția nu moare și e învățată de prunci. Dacă unii săteni nu pot ajunge, că sunt plecați sau mutați prin alte locuri, trimit pe cineva. Niciun mormânt nu e părăsit sau neîngrijit, niciun strămoș lăsat singur de Ispas. Așa se face dintotdeauna, poate și de aceea rezistă obiceiurile strămoșești atât de bine aici: pentru că sunt cimentate în inimile noastre. Așadar, o dată pe an se pomenesc străbunii mei, de Ispas, cu tot neamul meu acolo, și eu să nu fiu la Ciumârna?! Nici vorbă de așa ceva!

Bunica, draga de ea

– De cine ți-e cel mai dor la pomenirile de Ispas?

– Bunica este dragostea mea. Mama mamei, Dumnezeu mi-a lăsat-o mult timp, acum șapte ani s-a stins. Deci, treizeci de ani am avut-o alături și am iubit-o ca pe mama. Am amintiri din acestea simple cu ea. Când mă trimiteau părinții la deal, la bunica, să iau ouă. Nu știu cum făcea, de găinile ei aveau mereu mai multe ouă decât ale noastre. Bunica nu-mi dădea sfaturi precise, dar simpla ei prezență, comportamentul ei îmi erau povețe nerostite. Dacă n-ar fi rămas orfană de mică și n-ar fi fost așa de necăjită, draga de ea, merita să facă școală multă. Inteligentă-brici, avea toate calitățile native să urmeze zece facultăți. Era dreaptă, disciplinată, chiar puțin severă dacă te abăteai de la ce-ți spunea. De exemplu, era mereu cu ochii pe noi, la prășitul cartofilor. Prima dată când sapi cartofii mai e cum mai e, însă a doua oară se fac niște grămăjoare de lut, ridicate în jurul plantei. Ei bine, ele trebuiau făcute cu dichis, să aduni cu sapa pământul dintre rânduri, să-l urci pe lăstari. Apoi, când scoți cartofii toamna, Doamne ferește să tai vreunul cu sapa. Da, erau alte vremuri, dar nu cred că bunica era atentă la aceste lucruri numai din sărmănie, ci și din cumințenie, din faptul că prețuia munca și roadele pe care ți le dă pământul. Azi, când poți cumpăra orice cu trei lei, iei o gură din măr și-l arunci. Mie nu-mi place asta și nu fac așa. Chiar dacă-mi permit, nu irosesc, nu cumpăr cu peste măsură. Aplic zi de zi lecțiile primite de părinți și bunici, sunt parte din moștenirea mea.

– Dragul de muzică, vocea, să fie ele moștenire tot de la bunica?

– Într-un fel, da. Adică nu m-a învățat, nu avea ea vreme, dar tare frumos mai cânta și tare-mi era drag s-o ascult. Eu m-am născut cu muzica în suflet și așa voi muri. Am cântat mereu, educatorii, profesorii m-au remarcat de mică și cu timpul am constatat că muzica mă făcea fericită. M-am dedicat ei pe la șaptesprezece ani. Concursuri, spectacole, evenimente, premii, toate acestea au venit firesc, nu fac mare caz de ele. Iar oamenii pe care i-am întâlnit pe drumul meu, exemplele unor artiști valoroși mi-au marcat cariera și nu m-au lăsat să mă abat de la folclorul curat al zonei mele. Tentații? Evident că sunt, și mulți tineri ce pică în plasa lor. Dar eu mi-am propus de la început niște principii și am reușit să mă țin de ele. În primul rând, mi-am jurat să nu cânt pentru bani, ci din pasiune și drag de locurile natale. Evident că sunt plătită pentru prestațiile mele, dar nu banii sunt motivul pentru care cânt. În al doilea rând, sunt atentă la imaginea mea, la costume, la versuri, la toate amănuntele care fac din mine o reprezentantă a Bucovinei și a huțanilor de aici. Când eram mai tânără, mi se părea că mulți colegi de-ai mei înaintează, iar eu parcă rămâneam în loc. Adică lor le creșteau popularitatea și conturile, iar eu tot în opinci, cântând așa cum făceau străbunii mei. Acela e și cel mai vulnerabil moment pentru un artist, invidia te poate abate de la drumul corect. Cât mă bucur azi că nu m-am repezit după succes, cât mă bucur că nu m-am lăsat pradă ispitelor! Cât mă bucur că am făcut ce mi-a spus inima și nu m-am luat după gura lumii! Odată cu maturitatea, mi s-au asprit și pretențiile, am devenit din ce în ce mai selectivă în privința cântecelor pe care le interpretez. Sunt azi apreciată de public și specialiști tocmai pentru principiile mele, sunt și eu mândră de mine și convinsă că bunica mă privește cu drag din Cer.

Joc huțulca, de mănânc pământul!

– Ai o voce aparte, foarte caldă, ce-ți place să cânți cel mai mult?

– Îndrăgesc cu precăderea folclorul liric, mai așezat. Chiar ultima mea melodie, „Vino, măi, bădiță”, este în acest stil și e foarte îndrăgită. Până și pe soțul meu îl aud îngânând piesa asta prin casă, nu cred să-l mai fi prins vreodată un cântec de-ale mele așa de mult. Deci, dac-ar fi după inima mea, după glas, aș tot doini, dar asta nu înseamnă cu nu iubesc în egală măsură și cântecele vesele, de joc. Iar dansul, dansul e nebunia mea. Pot țopăi o noapte-ntreagă, fără probleme. Joc huțulca, de mănânc pământul! De unde energia asta, mă întreabă lumea? Doar din interiorul meu, îmi plac muzica și dansul tradiționale atât de mult, că nu obosesc să mă bucur de ele.

– Angelica, ce este cu adevărat specific folclorului din Bucovina?

– Bucovina nu există fără hora mare de la Câmpulung și bătrâneasca din subzona Rădăuți (Vicov, Straja, Frătăuți…). Aceștia sunt cei doi piloni de neclintit în folclorul muzical bucovinean. Apoi vin celelalte: un joc de doi, o țărănească, o rusească… Bucovina le-a primit pe toate și joacă după ele. Doamne, ar trebui să vină toată țara la balurile noastre. Balul Gospodarilor e nelipsit de la orice sărbătoare, de la cele mari (Sfântă Mărie, Paști, Crăciun), la cele mai mici. Câtă lume se adună, câți tineri, ce muzică, ce costume, ce voie bună! Avem multe ansambluri amatoare și profesioniste care se îmbie unele pe altele la tot felul de evenimente, e o concurență benefică. Și mai este un lucru important: foarte multe evenimente sunt organizate de autorități. Primarii sunt adesea oamenii locului, crescuți cu dragoste de Bucovina. E foarte important ca administrațiile locale să sprijine orice evenimente de acest fel, iar în zona noastră, chiar se întâmplă! Câteodată un bal e inițiat așa, de doi feciori inimoși care vor un bal și-n satul lor. Imediat se unește lumea, oamenii și conducerea laolaltă pun evenimentul pe roate. De exemplu, de Bobotează, la Vicovul de Jos, primăria e cea care organizează Balul Gospodarilor și este unul de poveste. Trebuie să veniți să vedeți! Aproape o mie de persoane în costum național, intrarea liberă și niște hori, de nu-ți vine-a crede. Așa de frumos!

Bucuria vieții

– Angelica, ești numai zâmbet și optimism. Dar oare necazurile prezentului nu sunt prea mari să mai putem trece peste ele cu un cântec, un dans, o glumă?

– De la mama și bunica auzeam mereu că, de când suntem pe pământ, undeva, într-un capăt de lume, cineva plânge, într-altul, cineva râde. „Pâu sfita scaci, pâu sfita placi” –    jumătate de lume râde, jumătate plânge, așa spun huțulii. Ce vor să zică prin asta este că, dacă ne-am lăsa copleșiți de tot amarul și greutățile din lumea asta, n-am mai ieși niciodată la liman. Să ne bucurăm și să prețuim ce avem, să alungăm fricile și gândurile rele prin bucuria vieții. Nu e optimism, e singura cale prin care putem izbândi. Da, cred că un cântec poate ridica spiritul! Mai cred că, dacă ne rugăm, dacă-L implorăm pe Dumnezeu să dea bine și celor care n-au, dacă-L rugăm să ne păzească țara, să avem înțelegere între noi, dacă facem asta cu inima larg deschisă, cred că Dumnezeu aude. Sigur aude, altfel cum explicați că la noi e pace, încă ne descurcăm, deși în lume sunt atâtea probleme?! Să continuăm să ne rugăm, să muncim, să ne păstrăm spiritul sus. Credința ne e salvarea! Fiecare face ce vrea, dar eu, una, am rugăciunea cu mine mereu, merg la biserică, cred nemijlocit în preoți și harul lor de a avea grijă de sufletul meu. În rest, mă bucur de muzică, de viață, de natură. Eram deunăzi cu ai mei în curtea de la Ciumârna, când deodată poposește o barză. S-a plimbat cu pas elegant prin iarbă o jumătate de oră, a mâncat ce-a găsit pe acolo. Doamne, nu m-am mișcat, am rămas topită de cât de frumoasă era! M-am dus apoi ușurel s-o îmbrățișez, normal că n-a stat, ce minte am și eu?! Dar nu m-am putut abține, atât de dragă mi-a fost. Așa un lucru firesc, așa o ființă a lui Dum­nezeu poate să facă miracole în sufletul omului. Să ne bucurăm de ce avem, dragii mei, că altfel murim de supărare înainte de vreme!