• Acum douăzeci și trei de ani, pe 10 August, trecea la Domnul părintele Constantin Galeriu, predicatorul de foc al Bucureștilor, din vremea dictaturii comuniste. Părintele a ars ca o lumânare de ceară curată, lăsând în urmă amintiri inconfundabile, pe care le evoc, reluând un interviu nepublicat, cu soția lui, d-na Argentina Galeriu. Doamna preoteasă nu mai este nici ea printre noi •

„Căsătoria cu el a fost un dar de la Dumnezeu”

– Doamnă preoteasă, aș vrea să începem interviul acesta cu o evocare a primei clipe când l-ați întâlnit pe părintele. Cum și unde s-a petrecut?

– L-am cunoscut prin domnul Oprișan, cu doar o săptămână înainte de a ne căsători. Ne-am întâlnit într-o seară, în casa familiei Oprișan. Mie îmi muriseră părinții, Dumnezeu așa a vrut să fie. Fiind orfană, stăteam la Institutul Elena Doamna, încă de la vârsta de nouă ani, de când murise tatăl meu. Am stat în institut și în timpul anului, și în timpul vacanței, pentru că nu avea cine să mă ia acasă… Luându-mi bacalaureatul, mă gândeam și eu la căsătorie. Chiar atunci l-am întâlnit pe părintele care era, încă de pe atunci, un om deosebit prin firea lui. Nu știu dacă se știe, dar el nu a vrut să se căsătorească, și-a dorit să fie călugăr, dar nu l-au lăsat părinții. A dorit să meargă la mânăstire imediat după ce a terminat facultatea de teologie, dar tatăl lui, care era un om de mare cinste și corectitudine (ți se părea, la prima vedere, sever prin autoritatea lui), i-a spus: „Nu, băiete! Te vei căsători ca să faci prunci, care să ducă mai departe numele de Galeriu.” Pentru mine, căsătoria cu el a fost ca un dar de la Dumnezeu. Încă de la început m-a întrebat dacă îmi place viața la țară.

– Prima întrebare asta a fost?

– Da, pentru că, dacă ar fi fost hirotonit preot, urma să mergem într-o parohie de sat. Din ce citisem, mi se părea că viața la țară e foarte frumoasă și curată. Și i-am spus că îmi place. Apoi m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să fiu preoteasă. I-am răspuns că am în familie o rudă preot și știu că preoția este grea, dar frumoasă. Că e greu de împlinit, dar ai satisfacții la final. A treia întrebare a fost, culmea: m-a întrebat dacă îl plac. N-am știut ce să răspund. M-am rușinat și am aplecat capul în jos… Dar îmi amintesc și acum – era un om frumos; avea niște ochi vii, strălucitori și un glas care te atrăgea.

– Așadar, îl plăceați!

– Mi-a plăcut din prima clipă, pentru că a vorbit foarte frumos despre biserică și despre misiunea pe care voia să o facă. Am văzut în el un om deosebit, cu mult suflet, cu multă dragoste, cu foarte multă iubire de oameni. Eu, neavând părinți, nu-I ceream lui Dumnezeu decât ca cel care-mi va fi soț să-mi împlinească ce n-am avut, să-mi fie și tată, și mamă, și frate, și soră. Când l-am întâlnit mi-am zis în sinea mea: „Iată omul!”. Și așa a fost! După doar o săptămână, ne-am căsătorit, naș fiindu-ne părintele Toma Chiricuță de la Biserica Zlătari, unde Constantin cântase la strană în anii studenției. Părintele Chiricuță îl iubea foarte mult pe Constantin, a văzut că este un om cu totul deosebit, îl punea să vorbească la cateheze. Așadar, așa ne-am cunoscut, dar să știți că eu continui să îl cunosc și acum, pe zi ce trece, chiar dacă nu mai sunt cu el. Dar el este în duhul casei noastre și în sufletul meu.

„Veneau credincioși și din alte sate”

– Cum au fost primii pași în preoție?

– Părintele a fost trimis la Podu Văleni, un sat care face parte acum din comuna Poenarii Burchii. Aveam o casă modestă, cu prispă și pământ pe jos, cu lampă, nu am avut curent cât am stat la țară. Acolo ne-au venit pe lume primii doi copii. Biserica era foarte departe, pentru că apa Ialomiței a inundat la un moment dat satul, iar oamenii au fost nevoiți să se retragă pe un deal. S-au dus cât au putut în sus, și-au refăcut acolo casele, de frica apei, însă biserica a rămas în vale, așa că din sat până la ea aveai cam o oră de mers pe jos. Cu toate astea, la bisericuța aceea mică, aproape părăsită, când slujea părintele, veneau credincioși și din alte sate apropiate. Misiunea pe care a făcut-o acolo a fost nemaipomenită! S-a dus vestea despre el, iar lumea a început să vină cu multă dragoste și credință. Dragostea părintelui venea din interior, iar el lucra cu ea permanent, pentru a nu o pierde, asta a făcut ca oamenii să se adune în jurul lui, oriunde ar fi fost. Când eram acolo, odată, la un acatist, au venit niște creștini spunând că li s-au furat caii. Iar părintele le-a spus doar atât: „Roagă-te și ei vor veni acasă!” Și așa a fost, caii au venit acasă! Atâta credinţă avea.

„Veneau oamenii cu căruțele încărcate să mă ajute”

– Părintele a fost arestat și trimis la Canal după perioada aceea de stat la țară?

– Nu imediat. Mai întâi a primit o parohie în Ploiești, la Biserica Sfântul Vasile. Am venit acolo de la țară, cu cei doi copii mici. N-am avut casă, am stat cu chirie, acolo au venit pe lume și ceilalți doi copii ai noștri. Exact când ni s-a născut ultimul copil, atunci l-au arestat, în 1959. L-au arestat pentru că părintele organiza adunări cu Oastea Domnului. Duminica, la Biserica Sfântul Vasile, veneau oameni, se țineau cuvântări, și de către preoți, și de către mireni. Părintele era foarte activ, a mers și în misiune prin satele învecinate, avea un simț al datoriei foarte profund. Prea puțin stătea cu noi, cu familia, prea puțin vorbea cu noi, mereu era în biserică. Având trecere la lume, văzând că lumea îl iubește, cred că Securității i-a fost frică și atunci a încercat să îl oprească.

– V-a povestit părintele cum a trăit acolo, în temniță?

– El a fost tot timpul în lagărul de muncă de la Poarta Albă. Aflam despre el prin cine mai venea de acolo. Știu că acolo a făcut foarte multe fapte bune – și-a dat încălțămintea din picioare celor care nu aveau, pe cei care nu puteau să-și îndeplinească norma, pentru că trebuia să sapi anumiți metri cubi de pământ ca să primești o bucată de pâine, părintele îi ajuta și săpa el în locul lor. Acolo știu că a făcut Sfânta Liturghie în tăcere. O știa pe de rost, avea o memorie de-i ziceam că e o enciclopedie.

Ceea ce m-a impresionat în acei patru ani, când părintele era întemnițat, a fost dragostea credincioșilor pentru noi. Rămăsesem singură cu patru copii, statul îmi luase și salariul și orice alt venit, iar eu nu aveam o familie de la care să aștept ceva. Preoții de la Sfântul Vasile mi-au dat, pe toată perioada asta, un bănuț sâmbăta sau duminica, dar m-au ajutat mult și creștinii din biserică. Părintele era foarte iubit, iar ei intrau în curte cu căruțele încărcate, veneau să mă ajute. Îmi aduceau ligheane cu ouă, ligheane cu făină, atât de multe îmi dăruiau încât eu nu am dus nicio lipsă. Îmi ajungeau să dau și eu, la rândul meu, altor familii care erau ca mine și aveau rude închise.

Aș vrea să vă spun o întâmplare din acei ani. Pe perioada cât a fost închis noi am stat într-o căsuță care avea o verandă. Și, în fiecare dimineață, când deschideam ușa, găseam la ușa verandei un pachet cu o pâinică pe lângă care mai era ceva de mâncare.

– Zi de zi, timp de patru ani?!

– Da, în fiecare zi! Am vrut să descopăr cine era binefăcătorul nostru, așa că m-am așezat într-o zi la pândă. Zărisem la poartă o bicicletă lăsată. Și am aflat – era un creștin al Bisericii Sfântul Vasile, care își luase un legământ să-mi aducă o pâine cât părintele e plecat. N-am vrut să-i arăt că îi cunosc taina, dar s-a întâmplat să-l văd, și n-am putut face alt­ceva decât să-l trec pe pomelnic, ca să fie pomenit pentru fapta lui bună. Că așa ne spunea părintele: un pahar de apă de-ți dă cineva la vreme, trebuie să ai grijă să-i mulțumești. Atâta dragoste aveau credincioșii pentru părintele. Nemaipomenită!

– Spuneți-mi cum a fost când s-a întors din închisoare.

– Nu eram acasă când a venit, fusesem la hram, la bisericuța Sfântului Dumitru, iar când m-am întors, el stătea înconjurat de copii, în bucătărioara mică. Dar ei nu l-au recunoscut, crescuseră și, așa cum arăta, nu l-au recunoscut, nici măcar cel mare, care era în clasa întâia primară. Părintele era foarte slăbit, a venit bolnav de hepatită și era emoționat și el de întâlnirea cu copiii. Pentru mine a fost o mare uimire. Nu-mi venea să cred și socoteam că Sfântul Dimitrie a făcut această minune, de a revenit.

Pentru credincioși a fost o mare bucurie, încât au zis că nu-l mai lasă să stea cu chirie. S-au apucat imediat și, în mai puțin de un an de zile, ne-am mutat în căsuța din curtea Bisericii Sfântul Vasile. Ăsta a fost darul lor; ei cu bănuții lor au ridicat-o, care cum a putut a pus câte un ban, unii au făcut ferestrele, alții ușile… Când am venit în București, am lăsat cu greu acea casă. Credeam că n-am să mă mai simt bine nicăieri ca acolo.

– Eu am auzit de o întâmplare, că părintele a întâlnit pe stradă un om desculț și s-a descălțat el de pantofi și a venit în picioarele goale acasă.

– Da, s-a întâmplat aici, în București. Pentru el lucrurile astea, care nouă ni se par cu totul deosebite, erau firești. Erau în firea lui, așa se simțea el bine. După ce ne-am mutat la București, iar eu mai plecam la Ploiești, unde erau stabiliți doi dintre cei patru copii, când mă întorceam acasă se întâmpla că nu mai găseam nici perna, nici pledul, nici plapuma. Toate mi le lua și le dăruia! Îmi spunea simplu – „Argentina, a venit cineva și a zis că n-are. Și am socotit că noi având, trebuie să dăm.” Ajunsesem să-mi zic că nu mai plec de acasă. Odată nu am dat unei creștine o bucată de pâine și s-a supărat pe noi, ne-a luat toată pâinea și a dat-o, iar nouă ne-a zis: „Să simțiți și voi cum e când nu ai!” Se supăra foarte mult în astfel de momente, zicea că n-am învățat nimic din anii în care am stat lângă el.

„Oamenii doreau să se atingă de el”

– Cum era viața lui duhovnicească, dincolo de biserică?

– Dormea foarte puțin, pentru că timpul era valoarea lui cea mai de preț, pentru el niciun timp nu era de pierdut. Peste tot era cu teancul de cărți, și în trăsură și în mașină, dacă se ducea la o înmormântare, la o cununie, era cu cartea în mână. Noaptea dormea foarte puțin – trecând pe lângă camera lui vedeam pe sub ușă lumină și îi făceam observație: „Uite cât este ceasul și încă nu te-ai culcat. Nu știi să spui mâine predica? Ce, ești chiar un elev în clasa întâi?” Și-mi răspundea: „Ei, măi tată, măi, astăzi nu mai merge să repeți o predică de la un an la altul, trebuie să le spui oamenilor din timpurile de astăzi ceva nou.” Pentru el, predica era ca un examen, unde-și punea și cunoștințele, dar și sufletul. Și ca să nu mai intervină nicio ceartă și să-l nemulțumesc – mi-era și frică, obosit fiind, să nu facă vreun infarct din atâta oboseală, tăceam și făceam ca el. Socoteam că pacea și liniștea contează pentru el și, totodată, nici mie nu-mi da mustrări de conștiință. Că mă temeam de lucrurile astea, să nu greșesc cu ceva și să zic uite, eu am fost pricina. M-a ferit Dumnezeu. Eram atentă, pentru că nimeni din afară nu putea să vadă munca lui cu adevărat, doar noi, cei din casă. Când ajungea și el să se întindă puțin și să se odihnească, într-o după masă, zicea: „M-am sculat alt om!” Ajunsesem să gândesc că într-o zi nu va mai putea. Dar lumea îl iubea, dorea numai să se atingă de el. Și părintele îi iubea pe credincioși, îi lua capul fiecăruia și îl punea pe umărul lui… A fost un părinte care emana căldură. Până la urmă, de asta are nevoie orice om – de un cuvânt cald, de o căldură sufletească, ca să poată să meargă mai departe, să ducă greul vieții.

– Ce a însemnat pentru părintele revoluția din Decembrie 1989?

– Parcă aștepta tot ce s-a petrecut. Poate că și din spovadă înțelegea foarte mult, că fiecare avea de spus ceva, o nemulțumire. Pentru părintele, revoluția din Decembrie a fost, așa ne-a spus, o minune de la Dumnezeu pentru eliberarea noastră. Și s-a gândit că de-acuma munca lui trebuie să se tripleze, că trebuie să fim mult mai îndatoritori față de români, să fim alături de ei pentru a-i ajuta să ajungă să fie convinși că tot ce trăim este de la Dumnezeu.

„Erau o puzderie de credincioși în jurul nostru, nu se mai putea trăi în casă”

– De aceea era aproape peste tot – slujea, predica, conferenția, dădea interviuri, deși era trecut de șaptezeci de ani.

– Când venea acasă, se vedea pe haine sudoarea din timpul zilei. Și prin haine, și prin cămăși, totul trebuia schimbat. Așa era de ud de pe urma efortului depus. Considera nevoința aceasta ca pe o răsplată de la Dumnezeu, pentru oamenii care au răbdat și au suferit atâta în vremea comunismului ateu. Simțea că a venit vremea eliberării, așa că ajungea să nu se mai vaite de nicio oboseală, socotind că trebuie să împlinească lucrarea pe care i-o dăduse Domnul. Erau o puzderie de credincioși în jurul nostru, nu se mai putea trăi în casă, de asta am mai și intrat în conflict cu ei, mai opream lumea, că-l vedeam cât e de ostenit și-mi era milă de el. M-au și pomenit într-un ziar, zicând despre mine – „dacă treci de poarta doamnei Argentina ești salvat”. Păi ce era să fac?

– Și vă luptați cu părintele pe tema asta?

– Da, sigur. Mă și certam cu el, îi spuneam: „Măi, omule, măi! Ai să vezi tu că tu-ți dai viața și sufletul, și când n-ai să mai fii, ce crezi că au să zică oamenii – „Săracu’, a fost foarte bun, Dumnezeu să-l ierte.”

– Și el ce răspundea?

– Că este destul dacă vor zice din inimă.

– Ajungem acum și la ultimele clipe din viața părintelui. Cum a fost trecerea sa la Domnul? Înainte de a muri, știu că părintele a visat-o pe Maica Domnului.

– Da. Mi-a zis: „Am visat azi-noapte pe Maica Domnului; era într-o grădină frumoasă și eram și eu acolo și-mi pare rău că s-a terminat visul.” Asta s-a întâmplat chiar în Postul Adormirii Maicii Domnului, pe care el o iubea mult de tot, atunci când vorbea despre Maica Domnului aveai impresia că vorbește de tot ce poate fi mai scump pe pământul ăsta. În ultima zi, îmi amintesc că s-a trezit foarte bine, știu că i-am dat să mănânce de dimineață. Și după ce a mâncat, stând lângă el, mi-a spus: „Ce chip luminos ai!” Ajunsesem la o vârstă a bătrâneții, dar simțeam că ne iubim mai mult ca la tinerețe. Iubirea era de o altă natură; numai că ne priveam unul pe celălalt și ne bucuram. Și mi-a zis cuvântul ăsta cu care eu am rămas. Ăsta a fost ultimul lui cuvânt; avea o pace, o mulțumire pe suflet. Se vedea asta pe chipul lui, de parcă ar fi zis: „Mi-am împlinit datoria față de voi.”