• S-a născut în Arad, sub o stea norocoasă, ce a destinat-o scenei. A urmat Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca, la clasa Miklós Bács, apoi, în București, la UNATC, un masterat în actorie, la clasa Tania Filip – Radu Gabriel, a jucat în mai multe teatre din capitală, iar, din toamna lui 2019, a intrat în trupa reputatului teatru „Maria Filotti” din Brăila •

– Ai intrat în atenția lumii în 2017, la Gala HOP, când ai câștigat „Premiul pentru cea mai bună actriță”. Abia ieșiseși din facultate. Doi ani mai târziu, am aflat c-ai fost nominalizată pentru „Debut”, la Gala Premiilor Uniter. Te-am urmărit prin teatrele din București, apoi, după o vreme, am prins de veste că ai intrat în trupa Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. Cred că ești unul dintre cei mai harnici actori români: a fost lung și greu drumul până aici, sau a fost presărat cu praf de stele?

– Mulțumesc frumos pentru aprecieri! Simt că anii au trecut foarte rapid. Iar drumul… nu a fost neapărat presărat cu praf de stele (expresia asta mă trimite cu gândul la Hollywood sau la o stea pe asfalt și nu am atins, momentan, niciuna dintre aceste realizări), dar de muncă și întâlniri profesionale de calitate, cu siguranță am avut parte. Sincer, nici nu realizez când au trecut deja șapte ani de când fac parte din echipa Teatrului „Maria Filotti”.

– Și când te gândești că totul a început acasă, în Arad, alături de părinții tăi, ambii slujitori ai Teatrului de Marionete – mama, ca actor-păpușar, iar tata, ca luminist. Cum ți-a fost copilăria, Blanca? Ai niște repere afective care se manifestă mai proeminent când te întorci cu gândurile spre trecut?

– Întotdeauna am fost îndrăgostită de poveștile bine spuse și, în mod cert, asta mi se trage de la faptul că, literalmente, îmi făceam temele în teatru. Mă furișam la repetițiile actorilor, ba când le prindeam, mânuiam și eu marionetele. Îmi plăcea mult să merg la premiere și să fiu critică – asta, deși nu aveam nici zece ani! (râde) Cu siguranță a contat că ai mei m-au susținut necontenit și mă bucur că au fost de acord să mă fac actriță, chiar dacă, evident, cunoșteau foarte bine lumea asta și chiar dacă discutam despre o meserie mai diferită decât aceea la care se așteaptă alți părinți de la copiii lor, când vine momentul să-și aleagă cariera.

– Când ai realizat că „atunci când o să fiu mare, vreau să fiu actriță”? În perioada liceului, când ai făcut parte din trupa de teatru francofonă „Amifran”? Sau altul a fost momentul când s-a produs declicul?

– Până să ajung în „Amifran”, îmi doream să devin, asemenea mamei, actor-mânuitor. Dar odată intrată în trupa „Amifran”, datorită domnului Florin Didilescu, coordonatorul proiectului, și a celorlalți tineri din echipă, am descoperit că îmi place mult mai mult să spun direct eu povestea. Mă simțeam protejată de scenă și pusă într-o lumină aparte, care îmi dădea libertate.

– Ai ales să faci facultatea la Cluj și masteratul la UNATC, în București. De ce? Există diferențe între stilurile pedagogice dintre cele două instituții?

– Mi-am dorit foarte mult să fac parte din clasa domnului Miklós Bács, pentru licență, iar dânsul preda doar la Cluj, așa că m-am dus cu toată încrederea să dau admitere, iar faptul că am intrat a fost una dintre cele mai mari fericiri ale mele. În cazul în care nu aș fi fost admisă la Cluj, aș fi dat examen în toamnă, la București, dar așa nu a mai fost nevoie. Iar masterul l-am făcut în București tocmai pentru că voiam să cunosc mai mulți oameni și pentru că Bucureștiul e un oraș mai mare, care se presupune că-ți oferă mai multe oportunități.

– În anii aceia a existat cineva care să te fi călăuzit, cineva care să-ți fi fost mentor sau model?

-Nu sunt o persoană care se lasă vrăjită de vreo figură supremă de maestru. Cred în întâlniri profesionale importante, care te formează, și cred în pedagogi buni: domnul Bács e unul dintre ei. Cred, de asemenea, în discuții benefice, care pot să influențeze perspectivele, în schimb, nu cred într-o dependență față de un model anume. Respect mulți oameni și încerc să învăț cât pot eu de la ei, dar nu fac obsesii.

– În București ai jucat la Teatrul de Comedie, la Teatrul Dramaturgilor Români și la Teatrul Metropolis. Cum ai ajuns la Teatrul „Maria Filotti”, tocmai în Brăila?

– A fost rodul întâmplării. Am văzut că se dădea concurs pentru un post de fată și un post de băiat și m-am dus și eu, cu o fostă colegă, să dăm împreună probele. Nu mai fusesem până atunci în Brăila, dar îmi amintesc că m-a impresionat mult clădirea teatrului, destul de asemănătoare cu aceea a teatrului din Arad. Teatrul „Maria Filotti” are câteva elemente foarte speciale: vitraliul din holul monumental, cortina brodată, iar sala mare, în sine, e o bijuterie, foarte bine întreținută. M-am simțit din primul moment foarte bine, când am ajuns în Brăila, pentru concurs.

– Experiența îți permite să faci comparații. Ce părere ai, Blanca, crezi că orașele de provincie, unde e mai liniște, iar oamenii sunt parcă și mai respectuoși față de actul artistic, oferă mai multe șanse dezvoltării unui actor sau Bucureștiul e mai ofertant?

– O să-ți dau un răspuns foarte optimist: publicul din zilele noastre, indiferent de poziția geografică, de locul de pe hartă, a ajuns să aprecieze mult teatrul. În mod uimitor, aș spune, în această eră digitală, oamenii se întorc spre spectacolele de teatru, ca și spre alte evenimente culturale, redescoperă plăcerea de a participa la ceva viu, care se naște și trăiește sub ochii lor, care respiră odată cu ei. Asta, la modul general. Comparativ vorbind, Bucureștiul are mai multe tipuri de teatru disponibile, de unde spectatorul poate alege, iar în Brăila, de exemplu, oamenii devin fideli aceluiași spectacol și tot vin să-l revadă. Ceea ce mi se pare nespus de frumos.

„Simt că am ajuns în Brăila exact când trebuia să ajung”

– Cum te simți la Brăila, după ce ai cunoscut și experiența lucrului în București?

– Din punctul meu de vedere, ambele experiențe sunt la fel de importante în formarea unui artist. În București, ritmul orașului te împinge să trăiești altfel și să faci mai multe proiecte deodată, iar asta îți îmbunătățește abilitățile de concentrare și de time-management, dar te poate și obosi. Pe când în Brăila, când repeți pentru un proiect, simți că te concentrezi doar pe acel proiect, că ești ca într-un cantonament actoricesc, iar asta te face să descoperi lucruri pe care un alt loc poate nu ți le-ar permite. În plus, astfel te apropii și mai tare de echipa proiectului, pentru că petrecem mult timp împreună. Eu, una, simt că am ajuns în Brăila exact când trebuia să ajung. Adică, după ce am acumulat destule experiențe dorite încă din facultate: gala HOP, diverse castinguri în București, reclame, scurtmetraje, ședințe foto etc.

– Brăila e un oraș special prin istoria sa și prin legătură cu Dunărea. Pare, cumva, mai romantică? Te inspiră? Ai niște locuri preferate în Brăila?

– Pe lângă teatru și centrul vechi, unde îmi petrec mult timp și unde se simte această boemie romantică, îmi place mult să mă plimb pe faleză, repetând vreun monolog, sau doar să stau pe una dintre bănci, să mă uit la Dunăre și să ascult muzică în căști.

– Blanca, în ce constă pentru tine marea bucurie a actoriei? Actoria e o artă care consumă mult, atât fizic, cât și mental și emoțional. Care sunt momentele care îți dau satisfacția maximă?

– Cele mai frumoase sunt momentele în care, de pe scenă, simt că publicul e acolo, numai ochi și urechi, e un sentiment de comunitate și de „împreună”, care rareori se poate simți în existența normală. Sau când nu pot să-mi rostesc replicile în continuare, pentru că se aplaudă tare. Sau când îmi văd colegii spunând superb, a zecea oară, un monolog și mă emoționez iar și iar și iar. Astea sunt momentele care fac ca această meserie să fie atât de frumoasă și de specială: clipele care relevă partea umană care ne unește.

– Acum, când nu mai ești o novice, ce temeri ai în meserie?

– Am doar teama de a nu mă plafona. Până acum, nu m-am confruntat cu pericolul ăsta, pentru că am primit roluri foarte diverse: de la prințese la pirați, de la fete rebele la cowboy fumători de trabuc. Dar întotdeauna am avut teama de tipologii prea fixe sau de roluri prea seci.

„Respect vara. Nu lucrez la nici un proiect”

– Dar visuri ai, Blanca?

– Visuri am, doar că nu mai sunt atât de concrete. Îmi doresc să continui să lucrez cu oameni talentați și inteligenți, să primesc roluri care să mă provoace și să nu-mi pierd niciodată bucuria de a face meseria asta. Restul cred că vine firesc, dacă muncești și rămâi curios.

– Care sunt principiile tale, în profesie?

– Punctualitatea, învățarea textului și disciplina în muncă.

– Dar în viața de dincolo de profesie?

– Onestitatea și bunul simț.

– Și în această viață de dincolo de profesie ce mai încape, Blanca?

– Există multe pe lângă meserie, iar ăsta e un lucru minunat, pe care altădată nu puteam să-l spun. Îmi place să merg în drumeții pe munte cu familia, să călătoresc prin țări diferite și să le gust mâncarea, să merg pe bicicletă… De câțiva ani deja, fac și afișe de teatru și de film…

– Dragostea are și ea loc în tabloul vieții tale?

– Am o persoană specială alături, care într-adevăr mă inspiră, mă umple de încredere și mă susține necontenit. Am nevoie de sprijin și sunt norocoasă că am găsit pe cineva care îmi înțelege meseria și acceptă că, de exemplu, în weekend am spectacole sau că repet pe 1 Decembrie.

– Ultima întrebare e poate cea pe care ar fi trebuit să ți-o adresez prima: facem interviul acesta la distanță. Unde ești? În vacanță, sau lucrezi și peste vară la vreun proiect actoricesc?

– Nu lucrez la niciun proiect peste vară. Vreau să îmi încarc bateriile pentru următoarea stagiune. Peste vară, întotdeauna încerc să stau mai mult cu familia, să merg în natură, să mă relaxez, să mă bucur de o pauză binemeritată.

Foto: Adi Bulboacă (3)