• Am descoperit-o când a participat la cea de-a opta ediție a emisiunii-concurs „Vedeta populară”, de la postul TVR 1. Un lujer de fată, o bucovineancă delicată, cu un zâmbet inocent și cu o voce vibrantă, caldă, atât de plină de nuanțe! M-am bucurat enorm când Ioana Ștefan a câștigat concursul. Am continuat s-o urmăresc și am fost surprinsă să constat că are un repertoriu extrem de variat, ca un portret pe note al vieții ei •

O minune de om: tata

– Te-am văzut de curând în emisiunea „Drag de România mea”, de pe postul TVR2, unde, alături de alți invitați, ai interpretat câteva melodii din alte genuri muzicale decât cel folcloric și ai fermecat întregul auditoriu. Cu un glas ca al tău, ai fi putut să cânți aproape orice fel de muzică! Ce te-a dus către folclor și i te-a făcut slujitoare fidelă?

– Cred că am făcut această alegere datorită tatălui meu: el e un mare iubitor de muzică, în general, și de folclor, în particular, și are o slăbiciune deosebită pentru muzica bănățeană, pentru că a locuit în Banat o vreme și s-a îndrăgostit de sonoritățile specifice acelei zone. Tata are un spirit foarte artistic, deși e un om simplu, de la țară: e crescător de animale. Asta a făcut toată viața și asta face și acum, însă inima lui vibrează profund când vine vorba de muzică. Așa că, datorită lui, și noi, cei trei copii – mai am un frate și o soră, eu fiind mezina –, am ascultat de foarte mici muzică populară „adevărată”, ceea ce, cu siguranță, ne-a influențat. Acum, privind în urmă cu mintea maturului, pot să spun că mi-ar fi plăcut foarte mult să fi studiat și un instrument – mi-ar fi plăcut să fac pian sau violoncel. Sunt niște instrumente foarte sensibile, care transmit mult… De asemenea, de micuță am fost foarte atrasă și de muzica clasică: pe la șapte sau opt ani, mătușa, sora tatei, o împătimită ascultătoare de muzică clasică, a venit într-o vizită la noi și, datorită ei, am audiat și eu, la radio, primul concert cult. Țin minte c-am fost extrem, extrem de impresionată: mi s-a părut ceva de-a dreptul magic și de-atunci am devenit, la rândul meu, pasionată de acest gen muzical, care are o noblețe aparte. Mi-ar fi plăcut să fac studii și în acest sens. Nu știu cât de potrivită aș fi fost, dar… lucrurile s-au așezat în viața mea în așa fel, încât până la urmă cred că folclorul a fost drumul ce mi-a fost scris.

– Hai să mai depănăm amintiri din copilăria ta bucovineană: ai crescut în satul Găinești, din județul Suceava. Ai avut o copilărie tihnită, cu aer patriarhal?

– Și da, și nu. Într-adevăr, am avut norocul să cresc la țară, în satul Găinești, care e foarte mic, așezat între munți și are forma piciorului de găină, deci, probabil că denumirea nu e întâmplătoare. E un loc cu mult verde, cu o pădure care pleacă din spatele casei, un loc unde lucrurile se făceau și se fac chiar și azi mai lent, cu răbdare. Am crescut având grijă de animale, jucându-mă cu ele și cu frații mei… Cele mai frumoase amintiri sunt legate de jocurile noastre împreună, giumbușlucurile pe care le făceam, peripețiile prin care am trecut… Suntem de vârste foarte apropiate și ne creaserăm o lume a noastră, noi împotriva lumii. Asta, pentru că, într-un alt sens, n-am avut o copilărie ușoară: părinții noștri s-au despărțit când eram foarte mici și toți trei am rămas cu tata. Așa că ne-am sprijinit unii pe ceilalți: am umplut parțial, unii pentru ceilalți, golul lăsat de mama, am trecut ceva mai ușor peste trauma plecării ei, pe care, sigur, atunci, în copilărie, nu o conștientizam ca atare, dar o simțeam… Din fericire, l-am avut pe tata: genul de părinte care nu ne-a spus niciodată „te iubesc”, dar și-a arătat dragostea față de noi cum a știut el mai bine. Inclusiv „făcând armata” cu noi. (râde) Să te ocupi, ca bărbat, de creșterea și educarea a trei copii, în timp ce trebuie să și muncești din greu, ar fi fost dificil de realizat, dacă n-ar fi fost un părinte riguros și de o oarecare severitate. Însă asta ne-a ajutat enorm, după ce am devenit adulți: practic, tata ne-a călit pentru viața de mai târziu.

„În grădina cu flori multe”

– Apoi te-ai mutat în Suceava, pentru studiile liceale de filologie. Când ai început să iei muzica în serios? Când ai hotărât că acesta e drumul tău?

– De-a muzica am început să mă joc prin școala generală: cântam pe la toate serbările, încurajată fiind de profesori. Dar abia ajunsă la liceu, în Suceava, unde am avut acces la un mediu cultural mult mai ofertant, m-am hotărât să tratez situația cu seriozitate și să studiez aplicat: am intrat la Școala Populară de Artă „Ion Irimescu”, la secțiunea Canto Popular. Nu după mult timp, la îndemnul profesorului meu, am început să merg și pe la concursuri de gen. Țin minte că primul a fost în Ucraina, se numea „În grădina cu flori multe”, și, spre marea mea surprindere, am și luat trofeul. (râde) Surprindere, pentru că – îți dai seama – la acel moment, nu aveam prea multe cunoștințe legate de tehnica vocală, deci, cred că a fost mai curând un mare noroc. Cert este însă că succesul ăsta a fost foarte încurajator: pur și simplu, mi-a dat aripi. Și l-am luat și ca pe un semn: că ăsta e drumul pe care trebuie să-l urmez. Ulterior, au fost și concursuri unde n-am mai luat premiul întâi, ci premii mai mici sau niciun premiu, însă toate au fost importante, fiindcă de fiecare dată am mai învățat câte ceva, inclusiv cum să pierd: rateurile sau eșecurile sunt parte din viață, trebuie primite și ele tot cu fruntea sus și nu trebuie să te ducă la renunțare, ci, din contră, la perseverență… După care am început să cânt și la evenimente private. Asta, și ca să capăt experiență, dar și pentru că reprezentau o sursă de venit: eram o adolescentă singură, în Suceava, și aspectul acesta financiar era și el important.

– Nu ai luat în considerare nici un plan B?

– Ba da, după terminarea liceului, am urmat o școală postliceală de asistente medicale, gândindu-mă că puteam să lucrez în paralel cu activitatea artistică. Dar n-a mai fost cazul: n-am profesat niciodată. Între timp, îmi dădusem seama că în stilul ăsta m-aș fi risipit: performanța o obții doar când te concentrezi pe o singură țintă. Iar ținta mea era muzica, fără urmă de îndoială.

„Așa de bine s-au așezat lucrurile în favoarea mea, încât parc-ar fi fost scris un scenariu”

– Drumul către performanță e greu? Cât de dificil e să te evidențiezi în muzica populară?

– Sincer, drumul n-a fost ușor. Și cel mai dificil a fost să mă lupt cu percepțiile celor din jur: ca fată singură, fără un părinte sau un frate sau cineva care să fie cu tine, să te însoțească, și astfel să certifice faptul că nu ești frunză în vânt, e foarte greu să fii luată în serios, în lumea folclorului, care, esențialmente, e o lume a bărbaților. În plus, eu, fiind singură, cred că eram percepută și ca fiind vulnerabilă – ceea ce probabil și eram: a trebuit să învăț totul pas cu pas, prin diferite încercări și chiar din propriile greșeli. Și, din păcate, sunt mulți care încearcă să profite de vulnerabilitatea unei femei… Există însă și un revers al medaliei: tot timpul am simțit că Dumnezeu mă iubește foarte mult. Pentru că, de multe ori, așa de bine s-au așezat lucrurile în favoarea mea, profesional vorbind, încât parc-ar fi fost scris un scenariu. Sentimentul ăsta a fost marele meu sprijin, ceea ce m-a împins mereu înainte și înainte: încrederea în Dumnezeu. Sunt convinsă că doar datorită ajutorului Lui am reușit să răzbat în lumea asta de una singură. Cu atât mai mult cu cât – vezi! – multă vreme eu nu am avut o strategie pentru a-mi crește cariera: nu-mi doream să ajung foarte cunoscută, pur și simplu îmi doream doar să cânt. Pentru că muzica era nu doar o pasiune, ci și un refugiu: și la bucurie, și la necaz, și la supărare, și în orice situație, pentru mine, muzica era supremul refugiu, așa că simțeam nevoia să cânt. Dar, până la urmă, lipsa de strategie n-a fost un impediment major, pentru că, atunci când faci ceva cu bucurie, din suflet, succesul adevărat, succesul acela solid, nu doar de-o vară, vine. Sigur vine!

„Mi-am luat inima-n dinți și m-am mutat la Sibiu”

– N-ai simțit totuși nevoia ca pentru a avea mai multe oportunități profesionale, să te muți în capitală?

– Ba da. La un moment dat, ajunsesem într-un punct în care simțeam că stagnam. Eram în Suceava de vreo zece ani deja și cam tot ce era de făcut acolo, din punct de vedere profesional, făcusem: nu mai aveam loc unde să mai cresc, nu mai aveam ce „vârf” să mai cuceresc. Și-atunci exact la asta m-am gândit: să mă mut în București, acolo unde orizontul artistic era cu mult mai larg și acolo unde locuia și sora mea, deci aș fi putut să fiu din nou aproape de ea. Însă… planul s-a schimbat: n-am putut să las brusc totul baltă în Suceava, pentru că aveam multe contracte pe termen lung (aveam contracte semnate și pe doi-trei ani), pe care trebuia să le onorez. Apoi, în 2018, l-am cunoscut pe Cristi, care este sibian și avea să-mi devină soț. După aceea a venit pandemia, când toate contractele fie s-au amâ­nat, fie s-au anulat, deci, profesional, era o perioadă moartă și nu mai aveam nici o obligație în Suceava. Pe de altă parte, cu Cristi împlinisem deja un an de relație, așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am mutat la Sibiu. A fost cea mai bună decizie pe care aș fi putut s-o iau: o spun cu mâna pe inimă!

– Și din punct de vedere personal, și din punct de vedere profesional?

– Categoric! Cristi nu este din domeniu – a fost sportiv, a practicat judo de performanță, iar acum este doctor și predă în cadrul Universității din Sibiu – însă mă înțelege foarte bine, inclusiv din perspectiva programului „anormal”, de artist, și am parte de o susținere extraordinară din partea lui: mă ajută enorm din umbră, cu discreție, este foarte înțelegător… Cristi îmi dă foarte multă liniște – ceea ce mi se pare esențial. Plus că este, la rândul lui, un mare iubitor de folclor, deci avem și asta în comun. Și peste toate, este și un tătic foarte bun: împreună avem o fetiță, pe Ana, acum în vârstă de cinci ani, și atunci când plec pentru concerte, am toată încrederea c-o las pe cele mai bune mâini, cele ale tatălui ei, care e extrem de grijuliu, de atent… Știi, când privesc împrejur, la alte cupluri, îmi dau seama cât sunt de norocoasă că îl am pe Cristi lângă mine! Sper ca și el să simtă același lucru în ceea ce mă privește – îmi doresc asta din suflet. Pe partea profesională, la fel, mutarea în Sibiu a însemnat un nou capitol, inaugurat prin debutul colaborării cu „Junii Sibiului”. Am nimerit în mijlocul unor profesioniști fără cusur și al unor oameni excepționali și, brusc, am simțit că orizontul s-a deschis foarte larg: exact ce îmi dorisem! Iar doamna Silvia Macrea, conducătoarea „Junilor”, m-a sprijinit foarte mult, îi sunt foarte recunoscătoare… Îți spun sincer, această colaborare cu „Junii Sibiului”, începută la scurtă vreme după mutarea la Sibiu, m-a liniștit, mi-a alungat temerile cu care ajunsesem acolo. Că – vezi – la Sibiu e altă zonă, se cântă diferit, e un alt public… Mi-a fost foarte frică! Dar lucrurile s-au așezat atât de frumos și de lin, încât am făcut tranziția rapid, m-am adaptat destul de ușor la noile circumstanțe artistice. Sigur, probabil și pentru că dintotdeauna am avut o sensibilitate specială în privința Ardealului și a Banatului (față de Banat, datorită tatei), ca zone etnofolclorice. Iar în Ardeal, am fost primită atât de bine, oamenii sunt atât de drăguți și de sufletiști, m-au făcut să mă simt cu-adevărat acasă.

– Repertoriul tău de azi reflectă acest parcurs: crescută în Bucovina, obișnuită în copilărie cu folclorul bănățean și mutată în Ardeal…       

– Mult timp m-am gândit la situația asta, nu știam cum să procedez. Plus că multă lume din domeniu îmi spunea că trebuie să mă axez pe muzica dintr-o singură zonă etno­folclorică: să-mi aleg o zonă și s-o cânt doar pe aceea. Însă eu n-am simțit să fac asta, nu m-am identificat cu o singură regiune, așa că am riscat și am pornit-o contra curentului: am ales să cânt muzică din toate regiunile de care sunt legată emoțional sau de care sunt atrasă, iar această diversitate a devenit marca mea. Astfel că azi am în repertoriu piese și din Ardeal, și din Bucovina, și din Banat… Chiar la începutul anului acesta am mai lansat o melodie cu sonorități din zona Banatului, „Mândru-i numele de Ioană”, și urmează ca acum, în August, să lansez o piesă despre tatăl meu, o sârbă de ascultare, tot așa, cu influențe din sud. Dacă n-aș cânta muzică diferită, din mai multe zone, pur și simplu, nu m-aș simți eu! Din fericire, oamenii au înțeles asta și apreciază această diversitate. Iar colegii mei, Cezar și Anatol Cazanoi, „Taraful Cazanoi”, cei cu care lucrez în prezent, sunt colaboratorii ideali, pentru că, dincolo de a fi niște muzicieni excepționali și instrumentiști virtuozi, apreciază, la rândul lor, diversitatea artistică. Mă bucură enorm orice ocazie când cântăm împreună! Tocmai am dat startul unor spectacole în care cântăm cu copiii din proiectul „Cantus Mundi” și din corul Madrigal: e ceva cu-adevărat deosebit! Recent, am cântat în Piața Mare din Sibiu, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru FITS, și a fost extraordinar: copiii sunt un deliciu, au niște voci care e imposibil să nu te miște, și se creează așa, o energie specială, între noi, toți… Intenția acum este să ajungem cu acest spectacol prin toată țara, să facem un turneu.

– Sora ta, Sînziana Ștefan, este, la rândul ei, o interpretă de muzică populară foarte apreciată, iar voi cântați și împreună. Cum e să fii pe aceeași scenă cu sora ta?

– Sînziana este mai mare decât mine, am și trăit în orașe diferite și, multă vreme, am cântat separat. Abia după ce m-am mutat și eu în Sibiu am putut să    urcăm pe scenă împreună: iar prima noastră piesă în duet a fost „Noi suntem de-a lui Ștefan”, un titlu cu dublă semnificație, făcând referire și la tatăl nostru, dar și la ținutul obârșiei noastre, pământul lui Ștefan cel Mare. Apoi am făcut o piesă și cu frații Cazanoi, o piesă de asemenea cu semnificație, pentru toți patru: „Fratele pe veci ți-e frate”. Pentru aceasta, am filmat și un videoclip special, foarte sensibil, cu concepție cinematografică, la care ținem foarte mult… Cum e să fiu cu Sînziana pe scenă? Ca și cum aș fi eu și dublura mea. (râde) E ceva greu de descris în cuvinte, e un simțământ special: am atât de multă putere când Sînziana este lângă mine! Dar și foarte multă emoție: la fiecare spectacol la care cântăm împreună, ne emoționăm amândouă teribil. Ceea ce nu ne prea ajută la cântat (râde), dar dă un plus de profunzime interpretărilor. Am încredere deplină în Sînziana: când sunt cu ea, știu că am pe cine mă baza. Știu, dincolo de orice dubiu, că ea mă iubește orice-aș face, că nu mă judecă, că întotdeauna îmi vrea binele… Ca interprete, sperăm să-i facem mândri pe oamenii din satul nostru, iar ca fiice ne dorim din tot sufletul să-l facem mândru pe tatăl nostru.

– Ne apropiem de finalul interviului, Ioana, și te întreb: ce altceva te mai pasionează, ce te mai bucură în afară de muzică?

– Marea mea bucurie este să-mi petrec timpul cu familia, cu soțul și cu fetița mea – cu atât mai mult cu cât sunt conștientă cât de important este să fiu cât mai aproape posibil de Ana, mai ales în acești ani de început ai vieții ei. Așa că în timpul de dincolo de muzică îmi place să merg cu familia în drumeții sau măcar la o plimbare prin pădure – iubesc pădurile, pentru mine înseamnă liniștea sufletului, nu doar liniștea fonică. Deseori o iau pe Ana și urcăm la Păltiniș, ne plimbăm prin pădure, culegem tot felul de plante sălbatice pentru ceaiuri sau pentru gătit, culegem ciuperci…

Într-un fel, incursiunile astea îmi aduc aminte și de copilărie, de pădurea de la Găinești, unde, toată vara, mergeam cu mieluții la păscut… Îmi place și să citesc când am timp: în perioada asta sunt foarte atrasă de cărțile de spiritualitate, dar și de cele de dezvoltare personală. Uneori mă pasionează și gătitul – de gătit, gătesc zilnic, însă nu întotdeauna din pasiune, ci, în general, din necesitate. (râde) Mai nou, am descoperit și plăcerea de a face sport: toată viața am făcut sport, dar așa, pentru sănătate, nu din vreo plăcere, însă, în ulti­mele luni, probabil influențată și de soțul meu, am descoperit că nu mai e un chin s-o pornesc spre sală, ci fac drumul chiar cu bucurie.

– Vacanță de vară ai anul ăsta, Ioana?

– Cel mai mult timp din vacanța de vară îl petrec la soacra mea, undeva, lângă Sibiu, dar o să ajung cu Ana și la bunicul de la Suceava. Și, probabil, o să mai fugim toți trei – fata, tata și mama, într-o mini-vacanță, în toamnă.