• Mezina familiei Covaliu – nume de elită în scrima românească și mondială – face deja valuri mari la nivel internațional. Multiplă campioană mondială şi europeană de cadeţi şi juniori, Amalia pune umărul serios la reconstrucţia echipei de senioare, iar marile rezultate deja se întrevăd. Dar dincolo de sport, am întâlnit o tânără de o inteligenţă sclipitoare, educată ireproşabil. Aurul din medaliile părinţilor a fost transmis, în primul rând, în caracterul copiilor •

„Lotul naţional de scrimă e în plină renaştere”

– Amalia, de curând ai revenit de la Campionatele Mondiale de Scrimă seniori de la Hong Kong. O evoluţie bună a fetelor, una şi mai bună a băieţilor, dar, dincolo de rezultatele propriu-zise, rămâne vârsta. Probabil cel mai tânăr lot feminin din istoria României, sportive între 18 şi 21 de ani, trimise direct în cuşca leilor. Cum a fost această experienţă?

– Greu şi frumos, ne-am întors cu lecţii învăţate şi gata de noi lupte. Eu am optsprezece ani, dar am debutat la echipa de seniori la cincisprezece, în paralel cu competiţiile de cadeţi şi juniori. Evident, atunci mai mult pentru a acumula experienţa atât de importantă în sportul de performanţă. Lotul naţional de scrimă e în plină renaştere, dar rezultatele aşteptate în acest sport cu tradiţie la noi deja apar. Iată-i pe băieţi! Vlad, fratele meu cu doar doi ani mai mare ca mine, şi tânăra echipă masculină de sabie a României s-au întors de la Hong Kong cu bronz mondial, la fel Radu Niţu, la individual. Competiţiile de seniori sunt la un nivel incredibil. Eu, să am în faţă o sportivă de treizeci şi cinci de ani, cu nenumărate participări la competiţii majore, la Olimpiade, poate fi cople­şitor. Pe de altă parte, noi suntem educaţi de mici să nu ne lăsăm pradă unui astfel de sentiment, iar experienţa este cea care te ajută cel mai mult. O carieră de durată se construieşte în timp şi cu răbdare, pas cu pas devii tot mai consistent. Aşa se clădesc sportivii care fac istorie. Spun asta, pentru că, din timp în timp, în orice sport apare un tânăr care, într-o zi de vis, obţine un rezultat ce uimeşte. O conjunctură favorabilă, un moment de graţie şi, brusc, este campion mondial sau câştigător de Grand Slam. Cel mai des, aceste rezultate punctuale nu rezistă în timp, respectivii sportivi cad repede victime ale unei presiuni inimaginabile şi de cele mai multe ori se pierd. Ei rămân doar eroi de o zi, iar eu nu-mi doresc acest lucru pentru mine. Mi-ar plăcea să fiu mulţi ani în topul sportului pe care-l iubesc.

„Eu şi fratele meu am văzut lumea întreagă, de când eram foarte mici”

– Amalia, deja vorbeşti ca un om cu mare experienţă, trecut prin încercările vieţii. Oare sportivii de performanţă nu se maturizează prea devreme?

– Poate că da, dar eu sunt de părere că maturizarea aceasta timpurie e benefică. Unul dintre avantaje este că disciplina ne fereşte de pericolele adolescenţei. Nu sunt deloc nemulţumită că n-am ieşit mai des cu prietenii, fiindcă activitatea mea a compensat în alte aspecte. De exemplu, prin sport, eu şi fratele meu am văzut lumea întreagă de când eram foarte mici, or asta este pentru mine o experienţă mult mai importantă decât o seară de distracţie. Mă simt norocoasă să fi învăţat de timpuriu o mulţime de lucruri, să fi văzut atâtea locuri diverse, atâtea culturi interesante. Mă simt norocoasă să fiu la optsprezece ani mai sigură pe mine, mai limpede în ceea ce priveşte viitorul meu decât alţi tineri de vârsta mea. Amuzant este că, de când am început scrima, eu am fost mereu cea mai mică, la toate loturile. Alintată? N-ai să vezi asta niciodată în sport! Azi, în mai toate sporturile performanţa începe devreme. Fotbal, tenis, înot, vedeţi ce rezultate excepţionale au atleţi de nici douăzeci de ani. Eu nu văd ceva rău în asta, fiindcă altfel duce un corp tânăr tot greul unei pregătiri sportive.

„În sport, partea mentală e cea mai dificilă”

– Corpul duce, dar psihicul?

– Ei, da, aici e de fapt şi cheia: progresul pregătirii fizice trebuie făcut neapărat concomitent cu cea emoţională. Corpul duce oricât, însă mintea necesită un alt fel de grijă. Un copil care e potrivit fizic pentru marea performanţă trebuie să înţeleagă foarte repede ce face, de ce, totul trebuie să aibă sens pentru el în cel mai scurt timp. Partea mentală e cea mai dificilă, iar asta e valabil în orice sport. În scrimă, de exemplu, e grea adaptarea la momentele de maximă tensiune, când trebuie să găseşti soluţia ideală în plină viteză. Pe de altă parte, doar dacă eşti extrem de bine antrenat fizic poţi avea relaxarea mentală de a face cele mai bune alegeri în acea fracţiune de secundă. Deci, fizicul şi mentalul trebuie să meargă mână în mână. Uneori cazi, dar trebuie să rezişti, să nu te prăbuşeşti, să rămâi mental puternic pentru următorul test. Or, asta e dificil peste măsură. Însă, totul se învaţă. Sportul educă extraordinar, aşa se face că noi şi acasă suntem la fel de activi, harnici şi disciplinaţi, obişnuiţi cu o anume dinamică. Nu ne vei vedea lenevind. „Sportul clădeşte caracterul” –    acestea nu sunt doar vorbe care sună bine, ci un adevăr incontestabil.  

„Mi-a intrat pe sub piele”

– Ai crescut cu scrima în casă. Tata, Mihai Covaliu, este campion olimpic, mondial şi european. Mama, Irina Covaliu, vicecampioană europeană şi mondială, acum antrenoare. Dar cum s-a produs, de fapt, îndrăgostirea ta de acest sport?

– E interesant. Nu mi-a plăcut de la început, nu m-a atras deloc, iar ai mei n-au vrut ca eu să fac scrimă. Doar m-au îndemnat către sport, iar eu eram cu tenisul, înotul. Vlad, în schimb, a îndrăgit de mic scrima, era deja campion naţional când eu nici nu mă apucasem. Întâmplarea face că eu înotam şi el se antrena în acelaşi complex de la Dinamo, iar antrenamentele mele se terminau mai repede. Îl aşteptam, ca să ne întoarcem împreună acasă. Azi aşa, mâine aşa, Vlad evolua, iar rezultatele lui au început să nu-mi dea mie pace. Mama era şi ea antrenoare acolo. Am început să stau mai mult pe la sala de scrimă, să-mi pun şi eu masca în joacă, să execut câţiva paşi. O mică încălzire, o fandare, o atingere a sabiei… Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar numai ce m-am trezit că am renunţat la înot şi, dintr-o dată, făceam cu cea mai mare plăcere şi câte trei antrenamente de scrimă pe zi. Mi-a intrat pe sub piele pur şi simplu, cred că s-ar fi întâmplat şi fără istoria glorioasă a familiei mele. Dar, dacă stau acum să mă gândesc, mai degrabă Vlad m-a îndrăgostit de acest sport frumos, şi nu părinţii.

– Şi în ce constă frumuseţea scrimei, Amalia?

– Frumuseţea o simţi în timp. După multă muncă, dintr-o dată, se întâmplă un lucru aproape magic: planşa aceea devine locul tău preferat din tot universul. Există un moment în care se produce o schimbare, iar scrima nu mai e sport, ci dans. Are ritm, e un duel între doi dansatori. Dacă-i găseşti cadenţa ideală, devine un dans perfect. De fapt, chiar ritmul este cheia acestui sport. Apoi, e sentimentul unic că faci parte dintr-un grup ales, fie că e lot de cadeţi, juniori sau seniori. Să fii acolo, să ţi se strige numele, să reprezinţi ţara ta, toate acestea sunt foarte frumoase pentru mine. Aspiraţia supremă este să auzi imnul României, dar noi, sportivii, înţelegem altfel lucrurile acestea şi ne bucurăm de fiecare rezultat care înseamnă evoluţie, chiar dacă nu e răsplătit cu medalie. Pentru mine, de exemplu, să fiu locul 25 mondial la vârsta mea este un lucru grozav. România nu trece prin cele mai bune timpuri, iar sportul este unul dintre puţinele domenii care bucură oamenii, de aceea aşteptările lor sunt foarte mari. Îi înţeleg perfect, dar îi rog frumos să aibă răbdare cu sportivii, marea performanţă cere timp.

„Nimeni nu câștigă la nesfârșit”

– Competiţiile sportive sunt un carusel al emoţiilor. E mai grea înfrângerea sau victoria?

– Personal, consider victoria mai greu de gestionat. După un succes de răsunet, presiunea creşte enorm. Publicul, presa, clubul, toată lumea vrea mai mult şi mai mult. În plus, chiar tu, ca sportiv, pui presiune pe tine, te raportezi la ultima ta formă şi ai vrea să rămâi acolo mereu. Ei bine, nimeni nu câştigă la nesfârşit. Chiar şi în cazul marii performanţe, sunt rare cazurile în care victoriile se repetă ani la rând. În ceea ce mă priveşte, anul 2025 a fost cel mai dificil, deşi am avut cele mai multe realizări. Aur mondial individual la cadeţi, apoi argint european la juniori, apoi iar aur european la cadeţi. Am început 2026 cu argint la Cupa Mondială şi am fost desemnată „Cel mai bun tânăr sportiv din Europa”. Cu toate acestea, consider că am trecut mental prin cea mai grea perioadă. Atâtea premii, atâtea aşteptări, plus Bacalaureatul –    am simţit că mă clatin. Mult mai greu de dus decât o înfrângere, vă spun cu toată sinceritatea. Prin toamnă mă simţeam nesigură cu şcoala, cu tot. Eu am fost mereu un elev de premiul întâi, poate de aceea şi panica. În final, cred că exact educaţia mea sportivă m-a ajutat. Am tras mai departe cu disciplină şi am terminat cu 9,75 la Bacalaureat. Au urmat în 2026 nişte rezultate sportive poate sub aşteptări, dar pe mine nu m-au speriat, ci m-au ajutat. Căci o medalie nu e o garanţie pe termen lung, ci rezultatul unui moment în urma muncii. Mă bucur de ea, o savurez, o merit, dar merg mai departe cu modestie, căci altfel risc să fie ultima.

„Numele Covaliu ne-a ambiționat”

– Amalia, eşti deja un sportiv cu greutate în lumea scrimei, rezultatele nu mint niciodată. Însă nu putem ocoli faptul că te numeşti Covaliu. Simţi presiunea acestui nume?

– Sigur că ea există, toţi copiii marilor atleţi o resimt: e mai greu. Pe lângă tensiunea competiţiilor, se mai adaugă şi greutatea numelui. Însă eu şi Vlad avem norocul unor părinţi de excepţie, al unor oameni extrem de inteligenţi, care au ştiut cum să ne crească în aşa fel încât aceste lucruri să nu lase urme prea adânci. Noi am ajuns de timpuriu la concluzia că niciodată nu te va avantaja nimeni doar fiindcă eşti copil de campion olimpic. Aş spune că dimpotrivă, adesea, arbitrii sunt mai duri cu noi, chiar am trecut prin nedreptăţi destul de mari. Una peste alta, singurul lucru care contează în alegerea unui sportiv pentru lotul naţional sunt rezultate lui. Punct! Aşa se face că nici măcar o dată nu s-a pomenit de tata sau mama între colegii noştri. Ce pot spune este că pe noi numele de Covaliu ne-a ambiţionat, ne-a făcut să muncim şi mai mult. Suntem super mândri de părinţii noştri, iar ei super mândri de noi. Pe de altă parte, nu mă deranjează niciodată să fiu întrebată despre tata, înţeleg perfect curiozitatea oamenilor.

– Mihai Covaliu este şi preşedintele Comitetului Olim­pic Român, un om cât se poate de ocupat. Are oare timp tata să-ţi dea sfaturi?

– Categoric! Doar scrima e domeniul familiei, nu? Avem foarte multe discuţii despre sportul nostru, îl ascult mereu fără să clipesc. Cum să nu asimilezi tot ce-ţi spune un campion olimpic?! Când vorbim despre scrimă, tata devine Mihai Covaliu, expert în acest sport şi un om care-mi vrea tot binele din lume. În momentele cele mai dificile, mintea mea accesează sfaturile lui şi mă ajută enorm.

– Ai un exemplu de astfel de sfat?

– E greu de explicat, dar voi încerca. Pentru mine, poveţele tatei au mai degrabă un impact vizual decât înţelesul cuvintelor propriu-zise. „Intră pe planşă cu dorinţa să câştigi, rezistă până la ultimul dram de energie, luptă cu bucurie!” – sunt îndemnuri pe care le aud des, dar azi nu ele au greutatea cea mai mare. În clipele de impas, eu nu mai aud cuvintele, ci doar îl văd pe tata şi felul în care mi le spune, gesturile lui, convingerea. Îi văd mâinile, ochii, corpul. Nu ştiu cum să explic decât aşa: mintea mea vede cel mai expresiv şi mai motivant film mut de pe pământ, cu tata în rol principal. O fi ciudat, dar pe mine asta mă ajută enorm.

Cea mai bună prietenă

– Trecem la următorul membru al familiei, Irina Covaliu, mama şi antrenoarea ta. Îţi este şi prietenă?

–    Mama e singurul prieten real din viaţa mea, singura fiinţă în care cred total. Evident, şi tata, dar acum vorbim de cea care-mi este mie alături zi-lumină, fiindu-mi şi antrenoare. La început mi-a fost puţin greu să separ aceste două lumi în care eu îmi petrec viaţa: casa şi sala de antrenament. Mama a avut tactul să mă înveţe repede să fac o distincţie clară între ele, iar situaţia este limpede: la sală e Irina, nu-i spun niciodată altfel, acasă e mami. La fel şi eu pentru ea. Nu sunt fiica ei la antrenamente, dacă nu ne cunoşti, nu-ţi dai seama că suntem rude. Sportul acesta e unul de luptă, nu de mângâiere sau alint. Îmbrăţişările vin acasă, de la mami, nu de la Irina. Fără această gestionare perfectă a limitelor, niciuna dintre noi nu ar putea face performanţă. Ne-am obişnuit, nu mi se mai pare dificil. Aşa stând lucrurile, da, mama este prietena cea dintâi, pentru mine nu există om mai bun, om pe care să-l iubesc mai mult.

– Iar cu Vlad, fratele tău mai mare şi coleg de lot, cum te înţelegi?

– Aaah, foarte bine! Poate, când eram mici, ne mai şi războiam, dar de multă vreme suntem extrem de uniţi. Mă protejează, mă sfătuieşte, îmi face tare bine să-l am alături. La fel ca în cazul mamei, am învăţat să separăm lucrurile: sala e sală, casa e casă. Însă Vlad rămâne unul dintre sportivii mei preferaţi, cel în care am încredere totală. Îmi dă sfaturi în scrimă, iar eu sunt acolo să-l povăţuiesc în calitatea mea de fată. E important pentru el să aibă un astfel de sprijin feminin, la cei aproape douăzeci şi unu de ani ai săi. Între timp, a acceptat ideea că fetele se maturizează mai repede şi mă ascultă (râde).

„Îmi place la nebunie să învăţ”

– Amalia, ce-ţi place să faci în afara sportului? Ce te echilibrează?

– În timpul anului şcolar chiar nu am timp de nimic. Viaţa mea e doar şcoală şi sport. Cu un amendament extrem de important: îmi place la nebunie să învăţ. Mereu mi-a plăcut. În vacanţele şcolare, mai adaug două activităţi care mă bucură: lectura şi plimbările. Citesc mult, îmi place totul legat de lectura unei cărţi – câte învăţ din ea, dar şi mirosul, atingerea hârtiei, sentimentul când termini o carte şi rămâi câteva minute cu gândul doar la ea. O fi Internetul la putere, dar nimic nu se compară cu beneficiile lecturii adevărate. Apoi, plimbările. Îmi place să ies singură, în parc, în natură. Noi, sportivii, suntem prizonierii spaţiilor închise, ai sălilor de antrenament, avioanelor şi hotelurilor. Deci, să fiu în natură este o necesitate absolută şi o mare bucurie. În funcţie de stare, mă plimb ascultând muzică sau mă conectez cu natura şi oamenii din jur. Câteodată, îmi face bine să observ fiecare om, să trag cu urechea la ce spun, ce-i frământă sau îi face să zâmbească. Alteori vreau doar să fiu eu cu mintea mea. Mă plimb, muzica îmi cântă în urechi, iar eu încerc să-mi aşez gândurile în ordine şi să mă regăsesc. Recunosc, sunt un om organizat, îmi plac ordinea, curăţenia, disciplina. Prieteni? Am câţiva, puţini şi buni, mai ieşim împreună, dar scurt, la o cafea. Nu se pune problema de cluburi sau distracţii de noapte. Dincolo de faptul că nu-mi plac deloc, nici n-aş putea face faţă la aşa ceva. Într-o zi normală, eu la şapte dimineaţa plec de acasă pentru şcoală, la zece seara revin după antrenamente. Ce club? Cum să rezist? Odihna e foarte importantă pentru un sportiv, la fel de importată ca un antrenament.

Visul american

– Acum eşti într-o scurtă pauză binevenită, dar urmează facultatea. Ai ales să-ţi continui studiile în SUA, la St. John’s University din New York. La ce te aştepţi?

– Voi vedea. N-am aşteptări, las lucrurile să se desfăşoare aşa cum vin. Vlad studiază deja acolo, s-a adaptat excelent, chiar îi place mult. Alegerea de-a pleca a fost una conştientă, noi de mici am mers des în America, mi-a plăcut de fiecare dată. Poate şi în urma lecturilor, visul american a avut mereu ecouri pozitive în mintea mea. De ce studii în străinătate? Ca să simt că-mi iau zborul cu adevărat, să fiu studentă departe de casă, să iau viaţa în piept. Un capitol cu totul nou, alţi oameni în jur, altă atmosferă, alt program, alt ritm, alţi antrenori. Simt că sunt la vârsta în care trebuie să fac acest pas ca să mă dezvolt. Dacă mă voi adapta, rămâne de văzut. Până una, alta, aştept cu nerăbdare acest capitol al vieţii mele: singură în lumea largă. Doar pe Vlad îl voi avea acolo.

– La final, Amalia, te întreb ce contează cel mai mult pentru tine.

– Pentru mine contează enorm să fac totul cu bucurie. Iubesc scrima, aşa că este foarte important să simt că practic acest sport cu plăcere absolută. Să ajung cât mai sus, să-mi depășesc limitele, dar cu bucurie. Să ating imposibilul cu zâmbetul pe buze, iată ce contează cel mai mult pentru mine.

Foto: Augusto Bizzi, Eva Pavia, Zsolt Nekifor