• În fiecare zi, de luni până vineri, seara, de la ora 18:00, ne întâmpină în calitatea sa de amfitrion al emisiunii de mare succes „Batem palma”, de la Pro TV. Tonic şi sociabil, îl simţi imediat ca pe „unul de-al tău”, cineva care ţi-e aproape, în mod sincer. Iar sincer e un cuvânt-cheie când vrei să-l portretizezi pe actorul Cosmin Seleşi. Deschis la suflet, bucuros să comunice, maestru în alungarea singurătății, nu e de mirare că a fost apreciat de regizorii cu care a lucrat atât în filme, cât şi în teatru •

„Dacă nu pui suflet, nu convingi”

– „Batem palma”, emisiunea de la PRO TV, pe care o prezinţi de ani buni, e una dintre cele mai așteptate de telespectatori. Dincolo de miza financiară, ce crezi că-i asigură succesul?

– În primul rând, e vorba de suspansul in crescendo al formatului: niciodată nu ştii cum va reacţiona concurentul, dacă va avea curajul să renunţe la tentaţia unei anumite sume sau dacă va risca până la capăt. Iar, în al doilea rând, cred că e vorba de oamenii care vin la această emisiune, pentru că, după părerea mea, asta e o emisiune despre români frumoşi. Din care – slavă Domnului! – avem foarte mulţi în ţară! Sunt oameni cu poveşti de viață, cu personalităţi speciale, cu preocupări inedite… Sunt oameni care au ceva consistent de spus şi care ne pot servi drept inspiraţie nouă, celorlalţi. Colegii mei de la casting fac o treabă extraordinară găsindu-i!

– Mai există un element care menţine audienţa emisiunii constant la cote înalte: tu! Cum de reuşeşti ca, ediţie de ediţie, să fii, fără greş, tonic şi atât de apropiat?

– Bănuiesc că ţine de suflet: e ca şi la teatru, dacă nu pui suflet, nu convingi, publicul zice „Merci, da’ nu-mi place cum joci”. În toate proiectele în care am fost implicat, eu chiar am pus suflet şi aşa fac şi la emisiune, iar chestia asta cu siguranţă se simte şi-i leagă pe oameni de mine. Fără dedicare şi implicare sută la sută, fără acea bucurie a sufletului, nimic nu iese ca lumea: în cel mai bun caz, iese ceva doar „călduţ”, care nu are viaţă lungă. Până la urmă, cu toţii, în lumea asta, transmitem unii către ceilalţi emoţii. Cu atât mai mult actorii. Dar una e să te faci că transmiţi emoţie, și atunci păcăleala se simte, şi alta e să-ţi pui sufletul pe tavă, în mod autentic. Şi în mediul teatral, am auzit spunându-se că „ai adus personajul la tine” sau că „te-ai dus către personaj”: nu! Şi la teatru eşti tot tu, doar că în situaţii diferite, eşti tu, sufletul tău, doar că îmbrăcat în tot felul de haine. Cheia e implicarea emoţională reală, adevărată.

Simpaticul din Zalău

– Cum a început povestea ta cu actoria? Cum şi când ai descoperit-o? Ne întoarcem în Zalăul tău natal?

– Da, da, acolo în Zalăul meu de baştină a început povestea, deşi nu e una tocmai romantică. (râde) În perioada liceului, am fost implicat în toate balurile bobocilor din oraş, ba mai eram chemat şi pe la baluri de majorat şi alte evenimente: le prezentam şi mai veneam şi cu tot felul de „momente vesele”. Eram simpaticul oraşului! Apropo: am dat la un liceu de mecanică-auto, pe principiul „să am o meserie”, da’ am picat, şi-atunci m-am reorientat către chimie-biologie. Unde mi-a fost foarte greu, încât am terminat cu chiu, cu vai: chimia-biologia şi cu mine eram, practic, incompatibili. (râde) După Bacalaureat, am rămas un an acasă şi m-am angajat la un magazin de piese auto, dar, ca să-mi mai suplimentez veniturile, mă mai ocupam şi cu comerţul: aduceam diferite mărfuri din Ungaria şi le vindeam în România. Ei, în anul ăla, când stăteam în magazinul unde nu venea nimeni şi nu vindeam nimic, m-am gândit ce-o să fac cu viaţa mea şi mi-a trecut prin minte că poate era cazul să le dau ascultare celor care-mi tot ziceau „Fă-te actor! C-ai fi bun!”. Până la urmă, mi-am luat inima-n dinţi şi mi-am zis: „Hai, să-ncerc! Ce-are?!” Aşa m-am hotărât să dau la Actorie. Prin urmare, am luat legătura cu Alin Panc, care e tot din Zalău, şi i-am spus planul meu. Alin a venit la magazin, m-a pus să-nvăţ câteva poezii şi apoi m-a ascultat, după care m-a chemat la Festivalul Medieval din Sighişoara, unde mi-a făcut cunoştinţă cu un coleg de-al lui de la Regie, Florin Antoniu, iar Florin a fost de acord să mă pregătească pentru admitere, şi-atunci m-am ţinut după el: ei plecau vara în tabăra studenţească de la Costineşti şi hop! şi eu. După-amiaza, mă pregăteam cu Florin, printre căsuţele de vizavi de Ring: lucram cu el pe texte (poezie, monolog şi povestire, cum se cerea la admitere).

Iar în restul zilei, ne duceam pe aleile de la lac: el cânta la chitară, iar eu spuneam bancuri, şi aşa mai strângeam şi noi un ban. Istoria asta a ţinut vreo două săptămâni, după care m-am întors acasă. Îţi închipui ce gândeau ai mei: ce fel de pregătire să facă el la mare?! Apoi m-am mai întâlnit cu Florin încă o săptămână, după care m-am dus la şcoală, în Bucureşti, să dau examenele. Aveam nişte emoţii!… Dar, la prima probă, l-am întâlnit pe Adrian Pintea – Dumnezeu să-l odihnească! –, care m-a întrebat de unde sunt, şi când i-am spus că din Zalău (și el era ardelean din nord), mi-a zâmbit aşa de încurajator şi de cald, că lucrurile s-au schimbat radical pentru mine: zâmbetul lui Adrian Pintea mi-a dat o putere extraordinară! Putere şi încredere: atunci m-am relaxat. Datorită acelei încurajări din partea lui şi spre mare mea surpriză, am intrat la Institutul de teatru, al patrulea! Şi-am şi ajuns la clasa Adrian Pintea – Olga Tudorache! Am prins o facultate foarte frumoasă, cu profesori extraordinari: madame Berlogea (n. red. Ileana Berlogea, renumit profesor, critic, istoric şi teoretician teatral), Sir Toby (n. red. Ion Toboşaru, estetician format de Tudor Vianu, teatrolog şi excepţional profesor), Florin Zamfirescu, Gelu Colceag, Sanda Manu, Dem Rădulescu… Am prins ultima brigadă de mari profesori din Institut.

– Mentoratul acesta, Adrian Pintea – Olga Tudorache, şi-a pus o amprentă specială asupra ta?

– Cu domnul Pintea am lucrat în primii doi ani. Am lucrat mai răruţ, că dânsul avea foarte multe filmări. Dar cu siguranţă a fost un om special şi un actor excepţional, de la care am învăţat enorm, fără doar şi poate. Dar, pentru că ne vedeam în fiecare zi, cel mai mult m-a impactat doamna Olga: am fost ultima ei generaţie de studenţi. Un mare privilegiu! Iar doamna Olga era un personaj în sine: când ajungea la facultate, toată lumea se lipea de pereţi şi nu mai scotea niciun sunet, în schimb noi eram „ai ei”, o altă categorie – cincisprezece puşti privilegiaţi: am fost în aceeaşi grupă cu Mimi Brănescu, cu Lucian Ghimiş, cu Leonid Doni… în fine, nu ţi-i mai înşir pe toţi; nu ne spunea niciunuia pe nume, toţi aveam câte-o poreclă, mie-mi zicea „Zalău”. Când o zbârceai cu ceva – că nu erai atent sau că vorbeai în timpul orei –    şi când o vedeai şi că-şi muta inelele de pe mâna stângă pe mâna dreaptă, ştiai ce urma: să-ţi dea o palmuţă peste cap – nu ceva agresiv, ci simbolic, dar tot îţi venea să intri în pământ de ruşine (râde). Trăgând linie, doamna Olga a fost un pedagog minunat – cel puţin pentru mine, că ştii cum e: ce ţi se potriveşte ţie nu e obligatoriu să i se potrivească şi altuia.

„Cel mai tentant e teatrul”

– Lucrezi în televiziune de foarte mulţi ani, dar ai făcut şi mult film (ai avut inclusiv o nominalizare la premiul GOPO, pentru rolul din „Schimb valutar”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, şi joci în continuare şi în teatru: sunt „savori” diferite? Ai vreo preferinţă anume?

– Ca genuri de actorie distincte, nu: e aceeaşi Mărie cu altă pălărie. De altfel, şi în şcoală, noi am fost pregătiţi după metoda Stanislavski, care te face actor. Punct. Nu te face actor de film sau actor de teatru sau actor de televiziune. Te adaptezi la situaţie, eşti capabil să faci faţă oricărui mediu în care poate să evolueze actoria. Acum, pe de altă parte şi vorbind cinstit, o preferinţă am, adică, pentru mine, personal, e mai tentant teatrul. Pentru că acolo, dacă ai greşit, publicul te taxează instantaneu: deci trebuie să fii mereu băgat în priză, mereu atent până la cea mai fină nuanţă, mereu concentrat, „adunat”. Adrenalina asta mie îmi place, îmi prieşte. Şi la film îţi trebuie concentrare, dar acolo, dac-ai zbârcit-o, mai poţi să tragi o dublă, două, trei… Sigur, şi filmul îmi place mult, mai ales că am avut bucuria să lucrez cu regizori de calibru – cu Lucian Pintilie, cu Cristian Mungiu, cu Cătălin Mitulescu, cu care, în studenţie, am fost şi la Cannes…

– Ai o paleta artistică foarte diversă: comedie, dramă, băiatul bun, dar şi băiatul rău…   

– Iar acum s-a mai adăugat şi muzicalul, că joc şi în „Fantoma de la Operă”: iată o savoare inedită în cariera mea, că e primul muzical din a cărui distribuţie fac parte. Şi-mi place la nebunie: e una dintre cele mai bune montări ale acestui spectacol din Europa (de-asta se şi joacă, de doi ani de zile, cu casa închisă!), plus că am ocazia să mă desfăşor pe scena Operei Naţionale din Bucureşti! (aşa m-am regăsit cu fostul meu coleg de facultate, Răzvan Ioan Dincă, regizorul „Fantomei”), că am şi nişte colegi minunaţi, şi un personaj, o bijuterie: sunt Monsieur Reyer, directorul artistic, pe care, împreună cu Răzvan, l-am gândit ca pe o broşă. Ştii, când la o rochie adaugi o podoabă rafinată, întreaga ţinută capătă clasă, e elevată. Aaa, şi-aş mai putea să adaug aici ceva: un „rol” care-mi oferă multă satisfacţie. Sunt şi consultant artistic, la Teatrul Muzical Ambasadorii, un teatru dedicat copiilor şi adolescenţilor şi, împreună cu managerul Cătălin Petrescu şi cu restul colegilor, am reuşit să scoatem nişte spectacole foarte frumoase, de care sunt foarte mândru, chiar dacă nu joc în ele: „Zeii Olimpului”, „Vrăjitorul din Oz”, „Bambi”…

„Cel mai bine mă simt cu familia mea”

– Ce alte „savori” mai încap în viaţa ta de dincolo de cortină?   

– În afara profesiei, cel mai bine mă simt cu familia mea: îmi place să stau cu ai mei, cu soţia şi cu copiii – Tudor are acum cincisprezece ani, iar Ilinca, zece. Îmi place să-mi iau copiii de la şcoală, să mâncăm împreună, să povestim, să râdem… Asta mă împlineşte! Nu sunt un tip cu nu ştiu ce hobby-uri ieşite din comun, cu nu ştiu ce alte pasiuni… Înainte să vină pe lume copiii, îmi plăcea să merg la pescuit, dar apoi am abandonat. Nu că mi-ar părea rău. Sunt un om care apreciază liniştea şi pacea. Pe care, dacă știi să te organizezi, reușeşti să le obţii. Poate nu pe cât de mult ai vrea, dar totuşi… Şi, tot cu ai mei, îmi place să călătoresc, îmi place să facem incursiuni cu bicicleta… Împreună să fim: asta e ce contează, de fapt.

– C-a venit vorba de copii: ai temeri în legătură cu viaţa lor, când vezi cum merg lucrurile în societatea de azi?   

– Normal că am: ca orice părinte sănătos la cap! Mi-e frică pentru ei, pentru ce şi cum va fi… Încerc să le arăt lumea în întregul ei – partea bună, partea rea – şi să-i cresc în aşa fel încât să fie capabili să facă alegeri care, cel puţin după părerea mea, sunt corecte. Să-ţi înveţi copilul să aleagă: cred că asta e important, când eşti părinte. Şi să petreci cât mai mult timp cu el.

– Deci, nu e totul roz…

– Cine pretinde asta minte. Toţi avem temeri, angoase, dubii… Şi, pe de altă parte, cred că toţi ne-am dori să facem ce vrem noi, când vrem noi. Eu, cel puţin, n-am ajuns la performanţa asta: de altfel, serios vorbind, cred că e o imposibilitate… Sincer, n-am aşteptări. Mai ales legat de viitorul pe care nimeni dintre noi nu-l ştie. Prefer să iau lucrurile aşa cum sunt, zi după zi, şi să încerc să găsesc soluţii, să mă bucur când am a mă bucura, să mă întristez când am a mă întrista… Să trăiesc cât mai pe linişte, ăsta e visul meu.

Foto: PRO TV (4), Opera Națională București (1)