Chiar la mijlocul lunii Septembrie, creștinătatea celebrează un praznic închinat Sfintei Cruci, legat de un moment istoric petrecut la Ierusalim, pe 14 Septembrie 335.

Atunci, Patriarhul Macarie a înălțat în amvonul Catedralei Învierii, zidită de Sfântul Constantin Cel Mare, relicva Sfintei Cruci. Ea fusese descoperită de mama împăratului Constantin, Sfânta Elena, după ce săpase în Dealul Golgothei, pe care a pătimit Hristos. Tradiția spune că Sfânta Elena a dezgropat, împreună cu crucea Domnului, și crucile celor doi tâlhari. Ca să afle pe care dintre cruci a pătimit Iisus, Sfânta Elena a atins cu ele trupul unui mort care era dus la îngropare. Lemnul sfânt și-a arătat puterea înviindu-l. De atunci, fragmente din crucea pe care a fost răstignit Iisus s-au răspândit în toată lumea. Am plecat de la martiriul Domnului,    pentru a vorbi cu părintele Andrei Coroian despre rostul suferinței în viața noastră.

„Roagă-te neîncetat, și când ți-e frig, și când ți-e foame”

– Părinte Andrei, există oameni care să nu fi suferit în viață?

– Toată lumea suferă, toți suferim. Important este să găseşti antidotul, să-ți îndulceşti suferinţa prin rugăciune. Să te rogi neîncetat, şi când ţi-e frig, şi când ţi-e foame! Sigur, suferinţele sunt de multe feluri, dar orice suferinţă ne smereşte, că altfel n-am fi capabili să o suportăm. Să ne străduim tot timpul să ne rugăm, ca prin rugăciune, să avem legătura cu Dumnezeu şi să transfigurăm suferinţa. Rugându-te Mântuitorului, te întâlneşti real cu Iisus Cel Înviat, a cărui pace covârşeşte toată mintea, iar bucuria întâlnirii copleşeşte toată suferinţa. Și te mai eliberezi de suferinţă și meditând la pătimirile Domnului. Atunci îţi dai seama că tu suferi foarte puţin în raport cu ce a suferit Domnul, datorită iubirii lui pentru noi. Suferința din iubire e suferința creștinilor. Ea ne mântuiește mereu. Cel care se jertfește din dragoste suferă pentru ceilalți, dar suferă cu bucurie, la fel ca o mamă pentru copiii ei. Ea suferă foame, dar se simte sătulă când copiii ei sunt sătui.

Înaltpreasfinţitul Bartolomeu ne explica diferența dintre suferința pentru păcate, pe care trebuie să ne o asumăm, şi suferința din dragoste, care ne mântuiește. Suferința din dragoste, spunea preasfințitul, e suferința unui pompier care se aruncă în flăcări să salveze copiii dintr-o casă care a luat foc. E o suferință diferită, noi o numim și eroism, și jertfă. Așadar, dacă suferința e din dragoste, se schimbă cu totul sensul ei, pentru că, de fapt, cel care și-o asumă primește o stare de har, o stare de bucurie, care schimbă totul.

„Dacă suferința e în legătură cu Dumnezeu, devine o biruință”

– Suferința din iubire te unește cu Dumnezeu, se preschimbă în bucurie şi nu mai e, de fapt, suferință…

– Da, exact ca la Domnul Hristos, care a suferit pe cruce, dar a suferit dintr-o mare iubire pentru noi. După Hristos, milioane de mucenici își îndurau    chinurile, pentru că sufereau din iubire. O suferință care curăţeşte. La fel şi suferinţa pentru ispăşirea păcatelor este bună, dacă e făcută cu credinţă, cu nădejde, pentru că ea duce tot acolo, la iubire, la curăţire şi la primirea harului dumnezeiesc. Pentru că iubirea este, în fond, har dumnezeiesc.

– Părinte, vi s-a întâmplat să aveți la spovedanie bolnavi de cancer sau de alte boli grele, care să sufere mult?

– Da, am mereu. Și acum am câțiva oameni la care merg acasă și îi mai împărtășesc. Chiar acum am avut o femeie pe care am împărtășit-o duminică dimineața și a plecat la Domnul marţi dimineața, după vreo doi ani de suferințe grele. Astea sunt dureri mari, dar și aici, totuși, cei care se roagă le suportă ușor, că sunt cu gândul la Dumnezeu şi ajung să le depășească.

– Rugăciunea îţi ia durerea fizică?

– Da, şi durerea fizică, şi durerea sufletească. Ele sunt nedespărțite. Până la urmă, sufletul și trupul se întrepătrund, nu sunt separate unele de altele. V-am spus despre acea femeie care a stat doi ani la pat, săraca, cu suferinţe grele. A avut un picior rupt, după aceea, şi-a revenit un pic, de mergea cu un cadru, dar apoi şi-a rupt și celălalt picior. Eu am cunoscut-o când deja era bătrână, la aproape 80 de ani, scofâlcită de suferinţă. Dar era isteaţă şi optimistă și-a dus o cruce care nu a fost uşoară. Iar aseară, când era în sicriu, la priveghi, era atât de frumoasă, ca o femeie de 20-30 de ani care se găteşte de nuntă. Avea o faţă frumoasă şi cuviincioasă, de m-a uimit. Iată, Dumnezeu a purificat-o prin suferinţă. Dacă suferinţa e în legătură cu Dumnezeu, devine o biruinţă.

– Când aveți în față un om care suferă, un bolnav de o boală incurabilă, sau pe cineva care și-a pierdut pe cineva drag, poate o mamă copilul, ce sfaturi dați?

– Nu poți să știi dinainte ce sfaturi să dai, pentru că, în primul rând, trebuie să poți intra în duhul persoanei, să îi înțelegi duhul. Și apoi, dacă sufletul ei intră în sufletul tău și sufletul tău intră în sufletul ei, atunci Dumnezeu îți dă ce să spui. Mai întâi, taci și te rogi. La spovedanie, te pui la picioarele celui ce vine la tine, te deschizi cu totul și taci și te rogi, iar dacă Dumnezeu îți dă cuvânt, îl spui. Până la urmă, cuvinte sunt destule pe pământ, dar ele nu vindecă. Așa că cel mai bine este să taci și, cumva, să compătimești, adică să pătimești împreună cu cel care ți se roagă. După câteva minute de tăcere, de împreună trăire a sufletelor, îţi dă Dumnezeu un cuvânt care poate luminează puțin și ajută.

– Și dacă nu vă dă Dumnezeu un cuvânt, tăceți, pur și simplu?

– Da, de multe ori tac. În general, tac, că altfel vorbești degeaba. Poţi să spui niște cuvinte din experiența ta, din cunoștințele tale, dar nu ştii dacă ele folosesc. Cel mai bine e să taci şi să te rogi. Uneori, Duhul Sfânt îți dă în minte să spui câte ceva – citește, rogă-te… Și atunci i se deschide omului sufletul şi poate să înceapă o lucrare care să îi folosească.

„Crucea va fi și când nu va mai fi lumea aceasta”

– Părinte, există vreo suferinţă care să nu aibă sens?

– Da. Atunci când suferi pentru că te împotriveşti lui Dumnezeu. Domnul îngăduie suferinţa pentru păcate, dar o îngăduie cu un scop bun, cu un scop de ispăşire, de purificare, adică spre bine, şi atunci te simţi ușurat, deși suferi. Dar dacă te pui împotriva lui Dumnezeu, atunci crucea e mai grea decât poți să o duci. Părintele Daniil (Sandu) Tudor are o carte minunată despre taina crucii, în care zice că totul este făurit în cruce: crucea este începutul şi sfârşitul, alfa şi omega, crucea a fost înainte de a fi lumea pentru că ea este, de fapt, Iubirea Preasfintei Treimi, iubirea ei jertfelnică. De aceea crucea va fi și când nu va mai fi lumea aceasta. Omul e construit în formă de cruce, şi tot ce facem e cruce. Postul este cruce, rugăciunea este cruce, dragostea este cruce, poruncile sunt cruce, slujbele sunt cruce. Dacă intrăm în Crucea lui Dumnezeu, rezonăm cu El şi primim toată libertatea şi fericirea, toată bucuria lui Dumnezeu. Dacă ne împotrivim Domnului, ne răstignim, fără să vrem, tot pe o cruce. Dar e o cruce diabolică, care, pentru că se împotrivește Voii lui Dumnezeu, nu ne aduce niciun rod. Că Dumnezeu ne-a creat pentru mântuirea și fericirea noastră, dar dacă ne împotrivim fericirii pe care El vrea să ne-o dea, atunci ne răstignim de bună voie pe crucea absurdului și ne chinuim în zadar.

– Problema suferinței pare problema capitală a creștinismului într-atât de mult, încât mulți oameni percep credința în mântuire ca fiind nedespărțită de suferință.

– Suferința este, cum zicea părintele Teofil Părăian, o realitate, o problemă și o taină. Este și o taină, în sensul că ea are mai multe cauze, se poate înțelege pe dinăuntru în mai multe feluri. Dar suferinţa nu este legată de credință, suferința, până la urmă, are legătură principală cu păcatul. Pentru că, din moment ce noi nu putem să nu păcătuim, apare suferința în lume. Credința ispășește suferința sau cel puțin îi dă sens, o ușurează. Astăzi, noi legăm suferinţa de credinţă prin Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că prin El, practic, suferința noastră capătă sens, se luminează, se uşurează și devine, de fapt, bucurie, se face în noi o poartă spre Înviere.

– Dar, chiar dacă Hristos ne-a deschis această poartă spre Înviere, noi, creștinii, suferim la fel ca toți ceilalți.

– Da, pentru că există o suferința generală, care e suferința pentru păcate. Dar noi trebuie să găsim sensul fiecărei suferințe, chiar și al celei pentru păcate, pentru că, dacă îi găsim sensul și ne-o asumăm, vine nădejdea iertării și se schimbă totul. În felul acesta, am putea spune că noi, creștinii, deși suferim ca toată lumea, nu purtăm suferința la fel ca ceilalți. Relaţia noastră cu Dumnezeu sigur că este o cale a crucii, dar care sfârșește până la urmă cu bucurie. Părintele Steinhardt şi părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa citau un filosof francez, Paul Claudel, care spunea: „Dumnezeu nu a venit să suprime suferința, nu a venit nici măcar s-o explice, ci a venit s-o umple de prezența Sa”. În starea noastră de cădere trebuie să înţelegem, de fapt, că Dumnezeu nu la suferinţă ne cheamă, ci la cruce, așa cum a spus în evanghelie: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară. Luarea crucii, de fapt, înseamnă asumarea modului de viaţă a lui Iisus, aşa cum a trăit El pe pământ: în post, în rugăciune, în simplitate, în lipsa de împătimire faţă de cele materiale. Asta e o cale ascetică, e o cale a crucii, dar ea duce la libertate interioară şi la bucurie, la fericire. Asta e calea, până la urmă, pe care trebuie să o urmăm, calea prin care noi ne izbăvim, ne uşurăm, începem să trăim libertatea duhului, libertatea fiilor lui Dumnezeu. Sunt trei puteri în lumea aceasta care nu ajută la mântuire și pe care Domnul Hristos nu le-a folosit: puterea fizică, ea întăreşte orgoliul fiecăruia şi nu ajută la mântuire; puterea financiară care, de asemenea, nu ajută, pentru că ea crește egoismul, iar ultima e puterea intelectului. Astea trei guvernează lumea. Ei, bine, Domnul Iisus Hristos nu le-a folosit. El nu s-a născut nici în casa Cezarului, ca să mântuiască lumea printr-un decret, prin forţă, nici în casa lui Platon ca să mântuiască lumea prin inteligență, nici în casa celui mai bogat om din lume, ca să atragă lumea prin bani, prin bogăţii. S-a născut într-o casă smerită şi săracă, capabil să iubească orice om, cu dăruire întreagă, cu iubire întreagă. Și prin asta se realizează mântuirea, prin iubirea întreagă. Asta e puterea cea mare a lui Dumnezeu, Iubirea. El a dat apoi iubirea prin Duhul Sfânt Sfinților Apostoli și apoi, la toți sfinții. Până astăzi, cine merge pe calea Domnului caută să se mântuiască prin iubire, să iubească oamenii în simplitate, în smerenie, cu iubire smerită. Prin iubire smerită, omul se poate tămădui, se poate vindeca sufletește, se poate mântui.

Oamenii suferă foarte mult din cauza păcatelor care sunt sprijinite pe trei mari stâlpi, „cei trei uriaşi ai patimilor”: neştiinţa, necredinţa şi uitarea. Ăştia sunt cei trei uriaşi care nasc toate păcatele din lume. Primul e neştiinţa de a trăi cu Dumnezeu. E un mare păcat să nu ştii, pentru că nu citeşti Scriptura, nu citeşti Filocaliile, învăţăturile sfinte. Apoi vine necredinţa: noi suntem făcuţi să trăim prin credinţă. Apoi este uitarea: omul ştie, dar uită, sau nu face, deci lenevirea, trândăvirea. Şi de aici se nasc toate păcatele şi de aici vin suferinţele atât de mari, din nelucrarea noastră.

– V-aș ruga, părinte Andrei, ca la finalul acestui interviu, să le dați un sfat, dacă se poate, tuturor celor care suferă.

– Mai întâi, fiecare trebuie să vadă în adânc, în orice suferință umană, dar nu numai umană, în orice suferință a oricărei ființe create, să-L vadă pe Domnul Iisus răstignit. Dacă vezi durerea unui om și-L vezi acolo, în adânc, pe Domnul Iisus răstignit, îți vei găsi eliberarea. Pentru că Domnul Iisus stă răstignit pentru fiecare suferință a noastră până la sfârșitul lumii; în Crucea Lui este izvorul vieții, de acolo ne vine eliberarea. Să nu despărțim suferințele omenești de Hristos, că ele nu sunt despărțite. De fapt, Hristos este în adâncul suferinței fiecăruia. Zice Sfântul Nicolae Velimirovici: „Orice săgeată îndreptată împotriva cuiva se înfige în inima lui Dumnezeu”. Or, pentru noi, creștinii, inima Dumnezeului Om, a lui Iisus Hristos, e inima noastră. O suferință unită cu suferința lui Hristos devine ispășitoare, devine o punte spre înviere. Toate crucile sunt spre înviere, toate suferinţele sunt spre înviere, nu spre altceva.