Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele ANDREI COROIAN (Vicar administrativ al Episcopiei Devei și Hunedoarei): „În pelerinaj, dragostea de Dumnezeu e mai adevărată decât în singurătate”

• Puține lucruri sunt atât de strâns legate de ortodoxie, ca cinstirea sfintelor moaște. Căutate de pelerini de mii de ani, ele sunt și astăzi o cale de întâlnire cu sfinții. La Sfânta Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov sau, mai nou, la Sfântul Ilie Lăcătușu, sute de mii de români așteaptă ore, uneori chiar zile la rând, pentru a le închina rugăciuni de împlinire a dorințelor, cel mai des legate de sănătate. Iar ele se împlinesc. Dumnezeu acordă audiențe și dă răspuns •

Darul sfinților

– Părinte Andrei Coroian, vă mai amintiți clipa când v-ați închinat pentru întâia dată unor sfinte moaște?

Părintele Andrei Coroian

– Imediat după ce am intrat în mânăstire, la Nicula, în 1994, am luat binecuvântare ca să fac un pelerinaj la marile mânăstiri. Mă pusese părintele stareţ coordonator de strană, şi am vrut să văd cum se săvârșesc slujbele prin țară. Am stat o noapte la Lainici, apoi la Tismana, am venit la București, la Antim, la Patriarhie, la Cernica și, în cele din urmă, am mers la Sfânta Parascheva la Iași. Atunci m-am închinat prima dată unor sfinte moaște. La Sfântul Dimitrie, în București, am fost impresionat de mireasma care radia din racla aflată în Catedrala Patriarhală, o mireasmă de mir, foarte specială, foarte plăcută, care te ducea într-o stare de rugăciune aparte. Nu a fost singura dată când mi s-a întâmplat asta. De curând, am fost să mă închin moaștelor Sfintei Maria Magdalena de la Athos, care au împrăștiat o mireasmă care m-a copleșit, pur și simplu m-a pus în genunchi în fața ei. A fost, poate, dragostea ei, o dragoste pe care ea mi-a arătat-o, prin această mireasmă. Am mai trăit o așa minune cu moaştele Sfântului Ierarh Nicolae, care sunt păstrate la noi, în catedrala din Deva, într-o icoană adusă din Atena, acum 17-18 ani. Ei bine, câteodată, această icoana radiază mireasmă. Mi s-a întâmplat acum doi ani, după ce mă reîntorsesem acasă dintr-un pelerinaj, să    intru în catedrală, iar Sfântul Nicolae să mă primească, împrăștiind o mireasmă atât de frumoasă, din părticica aceea de moaște, de m-a copleşit. Am fost atunci înconjurat din toate părţile de mireasmă şi de bucurie. A fost ceva extraordinar! Acesta este darul sfinţilor. La multe sfinte moaşte am simţit la fel.

„Duhul Sfânt are o mireasmă de neimaginat”

– De unde vine această mireasmă, izvorâtă de nişte trupuri ale unor oameni care au murit acum sute de ani? Trupuri care au stat mult timp în pământ sau, cum e la Sfântul Dimitrie Basarabov, chiar și sub apă.

Prăznuirea Hramului Sfintei Cuvioase Parascheva, la Iași

– Nu e mireasma trupurilor, e mireasma Duhului Sfânt, Duhul Sfânt are o mireasmă de neimaginat. Duhul Sfânt intră nu doar în sufletul, ci și în trupul omului, pe măsura curățirii și iluminării lui, adică, a cunoașterii de Dumnezeu și a unirii lui cu Hristos în dragoste. Prin unire cu Hristos, atât sufletul, cât și trupul sfântului sau al sfintei, se umplu de mireasma Duhului Sfânt. În scrierile sfinților, legătura noastră cu Hristos e asemănată cu unirea dintre mire și mireasă: cei care se iubesc ajung să se împărtășească unul de celălalt. Și la fel ca între soți, Hristos lasă mireasma Sa să intre și în trupul celui cu care se unește, a sfintei sau a sfântului, sigur, după măsura dragostei pe care acesta o are.

Sfântul Siluan spunea că iubirea de Dumnezeu are trei trepte – pe prima treaptă, ai Harul lui Dumnezeu în minte și te străduiești să împlinești poruncile lui, cauţi să fii pe placul Lui. A doua treaptă este să ai Harul în inimă. Când îl simți în inimă, simți bucurie, pace și atunci se lucrează poruncile lui Dumnezeu în tine, cu mult mai mare putere, cu dragoste. Faptele bune sunt unse de mireasma Duhului Sfânt. Iar a treia treaptă este să ai Harul lui Dumnezeu și în trup. Să știți că și trupul poate să înseteze de Dumnezeu cel viu, nu doar sufletul. Zice Sfântul Siluan: cine reușește să simtă harul dumnezeiesc în trup, acela nu mai putrezeşte după moarte. Trupul său devine sfinte moaşte.   

Și aș mai adăuga și eu ceva – cine reuşeşte, printr-o mare dragoste de Hristos, să aibă Harul lui Dumnezeu chiar și în măduva oaselor, acel trup nu numai că va fi sfinte moaşte, dar va fi şi izvorâtor de mir. Cum spune rugăciunea: „pătrunde-mă, Hristoase, în rărunchi, în inimă, chiar și în măduva oaselor”. Mirul este semnul Duhului Sfânt, care are cele nouă roade: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Ele ne dau libertate duhovnicească absolută. Un sfânt izvorâtor de mir este cel care a reuşit să cuprindă în sine la modul deplin Duhul Sfânt, în el vezi toate aceste nouă roade ale lucrării Duhului Sfânt.

– Și cine sunt acești sfinți ale căror moaște sunt izvorâtoare de mir, părinte?

Pelerinaj la racla cu moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, la Iași

– Sunt sfinții cuvioși, care au fost foarte curați, sau martirii care au avut un desăvârșit curaj de a-L mărturisi pe Dumnezeu, nu au avut nici o secundă de ezitare în fața morții, și prin acest curaj s-au umplut de dragoste dumnezeiască, care le-a copleșit și sufletul, și trupul. Spre exemplu, martiri ca Sfântul Mucenic Dimitrie din Tesalonic sau Sfântul Mucenic Gheorghe sunt izvorâtori de mir. Ei au avut curajul acesta al iubirii absolute față de Hristos, al curajului absolut; nu au avut nicio undă de îndoială în fața chinurilor și morții. Întotdeauna, tot ce au făcut au făcut numai din dragoste, iar dragostea le-a dat soluții aparent paradoxale, la care nu s-a așteptat nimeni. În loc să cedeze în fața prigonitorilor, ei făceau un pas înainte, prin curajul izvorât din dragoste. Sau Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir, celebrul domnitor, care i-a unit pe toți sârbii. S-a călugărit spre sfârșitul vieții, la 84-85 de ani, și a trăit ultimele opt zile de viață doar cu Sfânta Împărtășanie, până în februarie 1199. A plecat la Domnul dimineața, în timpul utreniei, când se cânta „Toată suflarea să laude pe Domnul”. La un an de la moartea sa, când s-a făcut priveghere de toată noaptea, i s-a arătat Maica Domnului Sfântului Sava, iar Preacurata i-a spus că Sfântul Simeon este un mare sfânt şi că va fi izvorâtor de mir. Și așa a fost – dimineaţa a izvorât mir din moaștele sale, de s-a umplut toată mânăstirea de mireasmă. A izvorât mir, nu doar din mormânt, ci şi din icoană. A fost un mare sfânt, care a trăit numai ca să împlinească poruncile lui Dumnezeu.

– Izvorârea de mir din sfintele moaște este, în esență, o mare minune. Și, ca toate minunile, nu se întâmplă tot timpul, nu se dă tuturor. Dumneavoastră ați trăit astfel de minuni?

Pelerinaj la moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, la Catedrala Patriarhală

– Din tradiție știm că la Sfântul Dimitrie din Tesalonic erau perioade în care izvorau zeci de litri de mir pe zi. Am fost şi am văzut și eu acel baldachin de marmură, care este sub altarul catedralei Sfântului Dimitrie din Tesalonic și se mai văd și astăzi două canale, pe care curgea mirul izvorât. Curgeau zeci de litri de mir! Vă daţi seama că nu se poate dintr-un trup să izvorască atât de mult de mir, el vine de la Dumnezeu, şi sigur că e o minune dumnezeiască. Am văzut și eu, cu ochii mei, o astfel de minune acum vreo 18 ani, în Ierusalim, la mormântul Sfântului Gheorghe din Lida, care, de asemenea, izvorăşte mir din când în când. Am dus acolo, printre alţii, un domn care este maghiar și care, la acea vreme, era reformat. În drum spre Lida, le-am povestit pe autocar, cum izvorăşte uneori mir de pe mormântul Sfântului Gheorghe. El nu a crezut, ne-a și zis – „Cum să izvorască mir dintr-o piatră?” Când am ajuns, ne-am închinat toţi, eram un grup de vreo 40 de pelerini, iar el a rămas printre ultimii şi, în momentul în care şi-a pus mâinile pe piatră, a izvorât din piatră atâta mir, de i s-au îmbibat mâinile. A venit la mine tremurând: „Părinte, părinte, a ieşit mirul!” Pe urmă l-am și botezat, la Mânăstirea Nicula, i-am făcut trecerea la ortodocşi. După aceea, după nu ştiu câţi ani, Sfântul Mucenic Gheorghe i-a salvat viaţa. Era în Dej, în faţa Tribunalului, nu s-a asigurat, şi a venit un jeep şi l-a lovit în plin atât de tare, că i s-au unit uşile de la mașină. Putea să îl facă sandviş – dar el nu a păţit nimic, trăieşte şi astăzi. Avea la el o iconiţă mică, cu Sfântul Gheorghe…

– Părinte, de ce nu se întâmplă minunile acestea încontinuu, dacă sfinții sunt plini tot timpul de Duhul Sfânt?

– Pentru că avem nevoie de o anumită stare, pe care o atingem doar la un moment dat. Nici n-am putea-o suporta mereu – cum zicea părintele Teofil Părăian, că dacă ai avea bucuria copleşitoare a Duhului Sfânt, ţi-ar crăpa inima. În bucuria aia deplină stai 5-10 minute, nu poţi mai mult. Omul, în firea lui căzută – zice Sfântul Siluan – nu poate suporta nici bucuria deplină, nici tristeţea, că moare. Şi atunci, noi primim cât putem, ți se dă o bucurie, câteodată, ca să te întărească în credinţă, să te ajute. De aceea, uneori izvorăşte mir, uneori nu izvorăşte. Cu mireasma, la fel – trebuie să fii la un mare nivel de trăire ca să simţi mireasma. Când pe mine m-a copleşit mireasma izvorâtă de la icoana Sfântului Nicolae, am zis: „Doamne, cum trebuie să trăiesc, Sfinte, ca să mai simt mireasma pe care mi-ai dat-o atunci?” Am mai simţit-o de câteva ori, dar nu întotdeauna o simt. Trebuie să ai un anumit mod de viaţă, de rugăciune, de post, de asceză, de lepădare de sine, de trăire, ca să o percepi.

– Părinte Andrei, dar de ce avem noi, ortodocșii, nevoie de sărutarea sfintelor moaște? Nu putem să îi cinstim pe sfinți și în mormintele lor, așa cum facem, de pildă, cu părintele Arsenie Boca?

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

– Pentru că suntem oameni, simțim nevoia aceasta, de a ne împărtăşi omeneşte, direct. Una e să îi scrii cui­va scrisori, alta e să vorbeşti cu el, de la 20-30 de metri, şi alta e să îl îmbrăţişezi. Sunt trepte ale iubirii. Dragostea nu poate răbda depărtarea celui iubit. Ca şi copilul: dacă nu vine spre mamă, ea de abia aşteaptă să îl prindă în braţe, să îl sărute. Într-o familie normală, e firesc ca mama să îşi dorească copilul, sau soţul să îşi dorească soţia, şi e firesc să ajungă să se îmbrăţişeze, e firesc să ajungă să sărute copilul. E firesc, sunt lucruri ale firii, într-o lume normală. Avem nevoie să sărutăm oseminte şi nu ne mulţumim cu mormântul, pentru că sfinţii sunt iubiţii noştri. Dacă Dumnezeu e izvorul iubirii noastre și îi spunem – „Iisuse, bucuria inimii, Iisuse, tăria trupului, Iisuse, lumina sufletului!”, atunci sfinţii, care sunt mlădiţe ale lui Iisus, prin care curge acelaşi har, aceeaşi iubire ca a lui Iisus, sunt la fel ca El. Când le sărutăm moaștele, ne împărtăşim de iubirea, de blândeţea, de delicateţea, de dulceaţa lor! Şi atunci, sigur că e firesc să îi îmbrăţişăm! Lucrurile acestea nu se pot înţelege sub o altă formă, din afară, dintr-o cultură a necredinţei; ele se înţeleg doar din interior. Și sigur că, dacă am avea multă spiritualitate, poate că ne-am mulțumi să trăim în duh apropierea de sfinți, de la distanță. Știți că în Pateric, Sfântul Antonie i-a spus unui ucenic: „Tu de ce nu mă întrebi nimic?” „Pentru că mi-e de ajuns să te văd!”. Deși era la distanță de sfânt, stătea şi se împărtăşea de el. Ei, oamenii care sunt foarte duhovnicești se împărtăşesc unii de alții direct, prin rugăciune.

„Mergerea la pelerinaj îţi dă bucuria să faci parte dintr-o comunitate”

– Părinte Andrei, vă întreb un lucru care este și pe buzele unor credincioși bântuiți de îndoieli: de ce să merg la aceste mari pelerinaje, să aştept la rând cu orele, adesea pe frig şi pe ploaie, și să nu merg să mă închin la moaște în restul anului, când nu e mai nimeni? De ce am nevoie de pelerinaj?

Enoriași la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, cu prilejul praznicului Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

– E bine să mergi la hram şi când e linişte și nu e nimeni, dar şi când e pelerinaj, pentru că aceasta înseamnă o mărturisire publică a dragostei. Mergerea la pelerinaj îţi dă bucuria să faci parte dintr-o comunitate, din trupul lui Hristos, e o celulă euharistică locul acesta, în care e cuprinsă, de fapt, toată biserica – așa cum într-o celulă e cuprins, virtual, tot corpul. La Sfânta Parascheva e cuprinsă toată biserica, acolo e centrul ortodoxiei câteva zile, şi eu trebuie să fiu acolo, împreună cu toţi. Asta îţi dă bucuria comuniunii, exact cum e la un ospăţ de nuntă: tinerii se cunosc, se iubesc, dar la ospăţ participă toată comunitatea, şi ei, prin această taină, intră în comunitatea celor căsătoriţi – asta e o bucurie comună, dar e și o mărturisire. Ştie tot satul că de acum nu mai sunt doar iubiţi; acum sunt căsătoriţi. Iar participarea la comuniune implică o jertfă. Noi mergeam la hram la Rohia, la Sântămărie, la Izvorul Tămăduirii, mergeam din sat pe jos zece kilometri, cât era. Uneori, ploua toată noaptea sau chiar și două-trei zile. Stăteam sub un copac, mai sus de clopotniţă, aveam toate hainele ude, dar era o bucurie… Acolo era o mărturisire publică, adică ne rugam împreună, cântam împreună. Sigur, asta implica și o jertfă, iar prin jertfă spoream şi în iubirea de Dumnezeu, dar şi în iubirea de aproapele – stăteam zile întregi acolo la Rohia, în frig, în ploaie, şi lăudam pe Dumnezeu. Se creau legături, frăţietăţi. Așa e și la rând, la sfintele moaște.

– Să fie importante şi chiar de folos pentru credinţă oboseala, nevoinţa, faptul că îţi împingi puţin trupul dincolo de limitele obişnuite?

– Da, este clar că aceasta face parte din nevoinţa duhovnicească. La fel cum în nevoinţa duhovnicească personală ai metaniile, închinăciunile, posturile, ai şi această nevoinţă comună. Nu e numai la noi, la ortodocşi, ci aş spune că e la toţi creştinii şi chiar şi în religiile orientale. Eu am fost de câteva ori în Spania, la Santiago de Compostela, la    Sfântul Iacob. Eu nu am mers pe jos, dar am văzut cum merg pelerinii catolici pe jos sute de kilometri. Asta e o jertfă, dacă dedici o lună de zile lui Hristos, să mergi pe jos şi doar să te rogi, să nu faci altceva, ai obţinut un folos duhovnicesc extraordinar, de neimaginat. E o jertfă pelerinajul, e o jertfă a dragostei, pentru că în comuniune, dragostea de Dumnezeu e mai adevărată decât aşa, în singurătate. E totul lipsit de egoism, eşti cuprins în dragostea generală, a tuturor, faţă de Dumnezeu şi a unora faţă de alţii.

Foto: Agerpres (5)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.