ULTIMUL PARTIZAN – Nicolae Ciurică: „Nu L-am văzut pe Dumnezeu, dar I-am văzut puterea”

„Mă numesc Nicolae Ciurică, m-am năs­cut în 1931, pe 3 februarie, în Me­hedinți, la Baia de Aramă. Am ajuns în comuna Teregova, din Caraș-Severin, în 1964, după zece ani de închisoare. Aveam 33 de ani. M-au eliberat și m-am căsătorit aici. Am făcut parte din grupul de parti­zani al colonelului Ion Uță, patru ani de zile, și m-au prins în comuna Cor­nereva. Am fost vândut, căci numai prin vânzare pu­teau să pună mâna pe noi. Am fost încercuit de opt ori, și a opta oară m-au prins. Am fost trădat de Toma Duicu, «Toma lui Rom», așa îi spu­nea acestui cornere­vean. Marți pe miercuri noaptea, în Săptămâna Pa­timilor, m-au prins, și în Joia Pati­milor anului 1954, am ajuns în tem­niță, vândut fiind de acesta”.

Bătrânul din fața mea vorbește cu voce egală, calmă și adâncă. Are chipul neted și curat, deși a împlinit 90 de ani; numai o rană adâncă, de mult cicatrizată, îi brăzdează mij­locul frunții, ca o stea. Îl privesc vor­bind, aparatul înregistrează, și mă gân­desc la toate câte le-a dat Dumne­zeu oamenilor spre a le îndura, mul­țumindu-i în gând că nu m-a supus și pe mine unor cumpene pe care nu știu dacă le-aș fi trecut.

Întâlnirea cu soarta, pe o potecă de munte

Tatăl meu avea legătură cu acest colonel Ion Uță, care era șeful par­tizanilor din Munții Mehedințiului și ai Banatului, din zona aceasta (Colo­nelul Uță fusese prefect al Severi­nului, numit de mareșalul Antonescu și, în timp ce Armatele Roșii se pre­găteau să ocupe întreaga Românie, presim­țind ce avea să vină, a mai avut vreme să organizeze câteva de­po­zite de ar­mament în zona montană a Bana­tului, pentru lupta de rezistență împotriva comunis­mu­lui). La un mo­ment dat, tata m-a luat cu el. Mi-a zis într-o seară: „Măi, Nicolae, mergem la munte”. „Merg, tată!”

Mergem cu doi cai, cu poveri pe cai. Nu știam ce era pe cai, credeam că mergem cu alimente pentru ciobani, pentru că pe vre­mea aceea tatăl meu avea în pro­prietate un bun teren din muntele Olanu, vreo 300 de hectare, și avea și o turmă de oi, și-a noastră și-a altora, care păștea pe acest teren. După ce-am trecut râul Cerna, zice tata: „Măi, Nicolae, nu mai trecem pe plaiul ăla, că-i soare, e deschis, mai bine dăm pe-aici, prin pădure, mai pe la um­bră”. Știam eu și drumul acela, un drum ferit, așa, un drum pe care rar trecea câte cineva. Până să ajun­gem la muntele Olanu, la stână, prin pădurile de pe munte, ne-au apărut vreo șase-șapte oameni în față. Eu eram cu un cal de căpăstru, tata meu în față, cu celălalt cal, și m-am spe­riat când am văzut oame­nii ăștia înarmați, îmbră­cați în diferite haine, nu era tot o uniformă. Dar au dat mâna cu tata, s-au să­rutat, și atunci m-am liniș­tit, mi-am dat seama că erau ceva cu­noscuți. Zice unul spre tata: „Nene Ioa­ne, hai să ne tragem mai într-o parte din drum, să nu fim văzuți”. Era pădu­re, dar se întâmpla că mai trecea câte cineva pe aco­lo. Deci, s-au dat în lături, au dat ei poverile de pe cai jos, și-atunci am văzut că alimentele erau pregătite pentru ei. Eu nu știusem până atunci nimic, că tata avea legătură cu acești par­tizani. Și toți acești oameni se adresau către unul cu „Mătușoriule”. Acel „Mătușoriu” era colonelul Uță, un om în vârstă, de care mi-am dat seama că ar fi șeful lor. Și la despărțire, el zice către tata: „Măi, frate Ioane, ce facem cu băiatul, că acum vede, știe tot”. Și tata îl asigură: „N-aveți nicio pro­blemă, e fiul meu”. Era în vara anului 1948 această întâmplare, și din acel moment eu am devenit un om de legătură al partizanilor. Mă trimiteau cu anumite scrisori, ba într-o parte, ba într-alta…

O scrisoare am primit-o să mă duc cu ea la un cetățean din comuna Sacu, județul Timiș, la unul Avram Ion. Acest Avram era un om foarte bogat, mai fusesem la el de câteva ori, tot cu scrisori de la ei, deci mă cunoștea, îl cunoșteam. Era un om cu situație bună, pe vremuri fost deputat la țărăniști… Când am ajuns la casa lui, i-am spus „Nene Ioane, uite o scrisoare, dacă întreabă cineva ce caut eu la matale, spune că vreau să cumpăr niște porumb”. I-am dat scrisoarea, n-a trecut mult, cinci-zece mi­nu­te, și-a lătrat câinele în curte. Iase proprietarul casei afară – erau doi milițieni și-l întreabă dacă are persoană străină. El zice: „Da!”. Au venit înăuntru, m-au legitimat, și după ce m-au legitimat, au spus „Mergi cu noi, să dai o declarație la post”.

Eu am fost convins că s-a terminat totul, că acum e gata cu mine, dar nu mi-am arătat niciun fel de spaimă, niciun fel de frică, m-am stăpânit, să nu las impresia că am o teamă, și am plecat spre postul de miliție din comuna Sacu. Postul de miliție față de casa omului era cam pe direcția unde era halta, că Sacu nu e o gară, e o haltă, și mer­gând spre post, mă întreabă unul „unde-i taică-tu?”, eu îi spun că e ares­tat, „unde?”, zic că, după câte știu, la Craiova, zice „Vrei să te întâlnești cu taică-tu?”. „Păi, cum să nu vreau?”. „Atunci nu mai mergem la post, mer­gem la Craiova!”. Și-am mers la haltă, a venit un tren pe la ora patru, avea locomotivă cu cărbune, cu abur, și îmi făceam toate planurile cum să scap de ei, dar nu mă arătam cu frică, cu spai­mă, eram indiferent. Adică, vroiam să le arăt că n-am nicio problemă. M-am urcat pe tren, după ce m-am așezat pe bancă, spune unul: „Măi, băiatule, nu ești arestat, dar nu ai voie să părăsești compartimentul fără aprobarea noas­tră”. „Nu, domnule”.

Mi-am dat seama că singura șansă era să scap. Cunoșteam foarte bine traseul. De la gara Teregova până la gara Poarta, trenul urcă un pic, și-mi zic că în por­țiunea asta să sar din tren. Așa am și făcut. Pe un­deva, pe la jumătatea distanței dintre Teregova și Poarta, am cerut permisiunea să merg la toaletă. Mi-am dat seama până atunci că milițienii sau ce-or fi fost erau foarte obosiți, cam cucăiau. Am cerut deci permisiunea și ei au dat din cap că pot să mă duc, dar cu coada ochiului i-am urmărit și am văzut că unul s-a ridicat după mine, dar când am ajuns în capăt, la vagon, eu n-am pus mâna pe ușa de la toaletă, ci pe ușa de la vagon, am izbit-o și am sărit afară. Am ținut cont să nu sar în direcția în care merge trenul, să nu mă bage curentul de aer sub roți. Am sărit și sărit am fost, patru ani de zile…

M-am lovit când am sărit din tren, la genunchi, la coate, dar au fost lovituri la care nu le-am dat importanță, pe urmă am ajuns la grupul celor trei partizani care-mi dăduseră scrisoarea pentru Avram. Au fost foarte mirați de felul în care am procedat, și le-am spus: „Eu mă duc și mă predau, că ei nu mi-au spus că sunt arestat, pot să le spun că am sărit de frică, de spaimă”. „Dacă te duci și te pre­dai, știi prea multe, și ăștia te bat, de spui și ce n-ai știut, și ce nu știi! Noi nu putem să luăm o hotărâre, numai noi trei”. În două-trei zile, s-au întâlnit cu toții care mai rămăseseră din grupul colonelului Uță, erau vreo zece, și s-a luat hotărârea ca să rămân cu ei. Am depus jurământul și am rămas cu ei, din 1950, din iulie, până în 1954, când am fost vândut și m-au prins în comuna Cornereva.

„Noul Testament” a oprit un glonț și Dumnezeu a blocat un pistol

Pe vremea aceea, nu populația, ci comuniștii ne spuneau bandiți. Dar „bandiții” ăștia care eram noi, fiecare avea câte o carte de rugăciune în sacul de merinde. Eu am avut „Noul Testament”, pe care în­tr-o acțiune, undeva în Munții Semenicului, mi l-au împușcat, deci a lipsit un centimetru să nu mă-mpuș­te în piept. A fost greu, tare greu, pentru că nu aveam inamicul numai în față, din orice parte puteai să te aștepți la un atac. A fost foarte greu, foarte greu.

Nu era vorba de alimente, pentru că lumea ne iubea, lumea ne ajuta, ne informa, ne dădea tot ceea ce avea și de care aveam noi nevoie. Muniție nu ne trebuia, pentru că muniție aveam, erau muniție și armament pregătite de colonelul Uță din timpul de până a nu ajunge să fie urmărit. Dar numai și numai puterea lui Dumnezeu a fost cu noi. Nicio zi, din cele opt încercuiri prin care am trecut, când ne-au vânat câte zece oameni la unul, nu le-am uitat, de parcă le trăiesc și acum, acum le văd.

Rareori stăteam toți laolaltă, umblam în grupuri mici, de doi-trei. În 1952, l-au prins fără să știm pe unul dintre ai noștri, Victor Curescu, zis Burdulea. În 28 august 1952, eu aveam o întâlnire cu tata, iar el știa de întâlnirea cu el. Tatăl meu fusese ares­tat un an, între 1949-1950, fusese eli­berat, și pe urmă l-au arestat din nou, când m-au prins pe mine, și i-au mai dat încă șase ani. Ei bine, atunci, în 1952, trebuia să mă întâlnesc cu el în muntele Buza Ursii, la locul numit Tavane, loc indicat de tata în prezența lui Victor Curescu, care fusese cu mine, era camaradul meu. Am mers fără grijă să mă întâlnesc cu tata, dar între timp, Curescu a spus de această întâl­nire. Și acolo, s-au pus la punctul de întâl­nire, trei posturi, a câte cinci persoane. Dar nu m-au prins. Când a vrut să tragă unul în mine, i s-a blocat pistolul. Scrie totul într-o carte despre întâmplările de atunci. Bra­tu, așa îl chema, zice: „Am văzut pe banditul Ciurică, care s-a apropiat la șapte metri de noi, dimineața, am somat și am tras, după primul foc mi s-a blocat pistolul”. Am fost sub paza lui Dumnezeu. Că cine să-i blocheze pistolul dacă nu Cel de sus?

„Ne era mai teamă de trădare decât de singurătate”

Și așa am scăpat. Că altfel m-ar fi îm­puș­cat, pistoalele lor aveau încărcătoare din acelea mari, cu 32 de cartușe. În munte trăiam bine, din punct de vedere al aprovi­zio­nării, nu era o problemă, toamna era mai greu, că trebuia să adunăm multe ali­mente pentru iarnă, când nu mai puteam umbla pe sate, ni s-ar fi văzut urmele și puteam fi găsiți. Iarna făceam un buncăr în pământ, un adă­post, o cazemată, cum vreți să-i spuneți, în care aveam tot ce ne trebuie, adunat din an. Mai puține lemne, insuficiente pen­tru toată iarna. Pentru lem­ne, ieșeam așa, pe după-amiază, când observam că începe să ningă, ieșeam afară și tăiam un fag-doi, și-i băgam înăuntru, pen­tru foc. Dimineața toate ur­mele erau acoperite de zăpadă, nu se mai vedea nimic.

Și primăvara, cum e acum, prin martie, plecam. Știam că jos, în sat, zăpada e dusă, și plecam să vedem ce noutăți mai sunt. Nu coboram pe timp de iarnă niciun pas, acolo stam. Vara umblam tot timpul, aveam legătură cu oamenii, îi încurajam, îi îndemnam, opream colectivizările unde ve­deam că se văitau oamenii că „uite, ne presează cu colectivizările, cu cotele”, mai trăgeam la răs­pundere câte un activist de partid, îi trans­miteam „băi, liniștește-te, că dacă nu, îți venim de hac, ai de-a face cu noi”.

Mă întrebați despre singurătate? Nu ne apăsa singurătatea, pentru că pe munte nu eram ni­ciodată singuri. Și nici pe sate. Dragoste nu prea era, ca să nu fie nici suferință, nici trădare. Ne ajungea grija unul de altul. Era cel mai greu iar­na, pentru că stai tot timpul înăuntru, în bordei, sub pământ. Primăvara, când ieșeam, ne dureau toți mușchii, dar ne reveneam noi foarte repede. Altfel nu duceam mare lipsă, eram bine gospo­dăriți, știam tot ce ne trebuia, spuneam „bă, aici iernăm, cinci suntem”, aduceam alimente pentru cinci.

În tot acest timp am căutat să luăm legătura cu populația, cu oamenii, fie că erau cu noi, fie că nu, să-i întărim, să-i încurajăm, că acest re­gim va avea sfârșit, sub nicio formă nu va dura o veșnicie – cum a și fost, târziu, dar a fost. Ac­ționam mai ales împotriva colectivizării, mai tră­geam la răspundere și câte un trădător care cola­bora cu Securitatea. Dacă nu-i trăgeam la răspun­dere, s-ar fi înmulțit. Că nu erau prea mulți. Pe bani o făceau cei care o făceau, că știm cu toții, pădure fără uscături nu este. Cât despre singurătate… ne era mai teamă de trădare decât de singurătate, că s-au întâmplat și treburi de felul acesta. Pentru că nu am avut încotro, noi am depus un jurământ: trădătorul se pedepsește cu moartea, indiferent cine este el, pentru acest lucru am depus jurământ cu mâna pe cruce, pe Biblie, și trebuia respectat. Nu știu, am făcut bine, am făcut rău…

Trădarea Stașiei

Eu am fost vândut prima oară într-o toamnă, de 1 noiembrie 1950, era o marți spre miercuri noap­tea, la Domașnea. De Nastasia Dedia, Stașia, așa-i zicea. Eu cu Dumitru Ișfănuț eram, am aflat apoi că ea este trădătoarea. În primăvara lui 1951, trecuse zăpada, eram obligați eu cu Ișfănuț, prin jurământ, să luăm această femeie trădătoare și să o pedepsim, conform jurământului. Trebuie să înțelegeți că era o viață… pe viață și pe moarte. Noi nu puteam să ne rugăm, cum să spun, de cineva, să nu facă aia, sau să facă asta. Și ajungând în zona Domaș­nei, eu și cu acest Ișfănuț ne-am luat să mergem la Stașia. El era domășnean, cu­noș­tea terenul foarte bine. Eu, de fapt, nu vroiam (dar nu puteam să vor­besc) să par­ticip la moartea nimănui. Mă lăsasem în sinea mea, că nu pot să iau ce nu pot să-i dau omului, adică viața, și cău­tam tot felul de amânări. Aș fi fost de acord, mă gân­deam, să o luăm, să i se dea o bă­taie, să stea vreo trei-patru luni în spital, dar nu să-i luăm viața. Însă lucrul ăsta nu puteam să-l spun. Pentru că jură­mântul nostru ăsta era: dacă trădătorul era tatăl meu și eu scăpam din această trădare, nu mă obliga grupul să mă duc să-l bete­gesc, dar nu pu­team să opresc grupul să nu se ducă. Doar că ei nu mă obligau să mă duc cu ei. Dar dacă nu era neam cu mine, eram primul obli­gat să mă duc să iau mă­suri îm­potriva trădătorului. Așa și cu Sta­șia. Doar că n-am vrut să mă duc. Nu că n-aș fi putut cu Ișfă­nuț să o pedepsesc, dar n-am vrut să mă duc. Și-atunci am zis: „Măi, Dumitre, nu e bine, măi, lasă că mer­gem, dar nu acum, nu acum… mergem altă dată… nu-i mo­men­tul”. Și s-a dus el mai târziu, cu Gheor­ghe Balica, și au luat-o și au achitat-o…

Acel an, 1952, a fost cel mai greu an. Au murit mulți… Pe mine, Dum­ne­­zeu de fiecare dată m-a scăpat. Nu L-am văzut pe Dum­nezeu, dar I-am văzut pute­rea.

*

Povestea ultimului partizan rămas în viață nu se oprește aici. Anii de temniță ai lui Nicolae Ciurică și chinurile care au urmat fac parte dintr-o altă „istorie”. Istoria deținuților din închisorile comuniste, un capitol care urmează să fie scris.

Epilog

Pe drumul de la Teregova către casă, m-am oprit la mama, la Brașov. Îmi puse­sem în gând să o întreb ce știa, în 1952 (avea 15 ani pe atunci), despre partizani. M-au oprit privirea ei fericită și palmele împreunate la piept. Se uita la televizor. Din ecran curgea spre noi un fragment din slujba Duminicii Icoanei, „…în vremea aceea, oamenii buni se îmbrăcau în piei de capră și de oaie și pentru că lumea nu-i încăpea suiau în munte”. Părea să fie vocea lui Nicolae Ciurică, pe care o auzisem tot tim­pul în sinea mea, pe drumul de la Teregova către casă. Ultimul parti­zan, povestindu-și viața cu glas de sfânt.