Suișul Raiului

Urc pe drumuri de munte, prin păduri uriașe de fagi. În Munții Căpățânei, primăvara a explodat și își întinde verdele proaspăt pe Valea Cheii, cu lucirile ei de cleștar. Aerul e plin de lumină, și de sus, de pe piscuri, coboară miros de zăpezi. În Vâlcea sunt cele mai multe mânăstiri vechi din țară, multe dintre ele ascunse pe vârfuri de stânci. Una dintre ele este chiar țelul călătoriei mele: schitul Pahomie, aflat pe locul din care țâșnește abrupt, către cer, muntele… Pe cât e de mic și modest, pe atât de zbuciumată îi este istoria. Înălțat pe la 1500 de monahul Pahomie, din neamul boierilor craiovești, a fost refăcut de Constantin Brâncoveanu, după care lăcașul s-a ruinat. Abia în 1952, Patriarhul Justinian îl reface exact cum era la început și așa cum arată și-acum: o biserică albă, nu mai mare decât o palmă, ascunsă în piatra muntelui și mărginită de o cascadă: Izvorul Frumos. Deasupra apei, o cruce mare îi binecuvântează pe trecători. Boltit peste cruce, cerul de primăvară, strălucitor. În curtea schitului, hăuri de liniște. Apoi, mai-marele locului, părintele Siluan, ne poftește în chilie, ca să povestim despre Dumnezeu.
Rugăciunea topește frica
– Părinte stareț, ținutul Vâlcei are cele mai multe mânăstiri de pe întreg teritoriul României. Oare oamenii locului au credinţă pe măsura lor?

– Din moment ce mânăstirile există de sute de ani, până astăzi, eu zic că da. Altfel ar fi pustii. Când nu vor mai fi, se va fi stins și credința. A mai slăbit, de la o vreme, dar flacăra nu s-a stins.
– Cum ați ajuns călugăr, tocmai în vârf de munte?
– Eu mi-am început ucenicia și mai sus de aici, la Pătrunsa. Sunt 25 de ani de atunci. Nu erau decât o cociobiţă acolo, și o clopotniţă pusă pe nişte ţevi, o bisericuță cât palma și atât. Și hăuri adânci și păduri.
– Nu e greu în sălbăticie, părinte, sau te apără îngerii?
– Sigur că-i greu, așa cum nici pustnicilor care stau prin pustie nu le este ușor. Dar te întărește Dumnezeu în singurătate. Rugăciunea topește greul. Și frica! Tot!
– Credeţi că muntele te apropie mai tare de Dumnezeu?
– „Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Eu nu ştiu cum s-or simţi fraţii aceştia, care vin astăzi la mânăstire, dar eu nu m-am dus la mânăstire. Eu m-am dus la Dumnezeu. Dacă vii la mânăstire, nu reziști. Trebuie să vii la Dumnezeu… Când am plecat de acasă, am zis: „Nu-mi mai trebuie nimic. Merg acolo şi ce m-or pune să fac, să car lemne, să tai pietre, ce m-or pune să fac, pentru Tine fac, Doamne”.
– În pustiul muntelui, rugăciunea e mai tare?

– Când rugăciunea e cu tine, oriunde e bine. Să vă spun o istorie. Părintele Arsenie Papacioc mergea odată pe plajă, așa cum îi plăcea lui să se plimbe pe malul apei. Ei, și pe plajă s-a întâlnit cu un cerşetor. Amărâtul i-a cerut ceva, dar Părintele nu avea nimic la el. Nu era pregătit. Nu avea decât un fular la gât. Se gândea că dacă îi dă fularul va răci şi nu va mai putea să ţină slujbe. Şi i-a zis omului că nu are nimic. Şi l-a binecuvântat și i-a dat mâna. Iar cerşetorului i-au dat lacrimile: „În viaţa mea nu am primit un dar mai frumos. Părinte, oriunde ţi-oi întoarce privirea, să te vadă Dumnezeu”. Apoi, l-au băgat la închisoare pe Părintele Papacioc. L-au dus în zarcă. Şi acolo, el a fost atent să ţină minte unde e răsăritul, ca să se roage. Atunci, i-a venit în minte ce i-a zis omul acela: „Oriunde ţi-oi întoarce privirea, să te vadă și să te audă Dumnezeu”.
– L-aţi întâlnit vreodată pe părintele Papacioc?
– Eu la Părintele Arsenie Papacioc m-am spovedit şi m-am împărtăşit. Şi la Părintele Visarion, de la Clocociov. El a fost spoveditorul desăvârşit. Dar am fost şi la Părintele Ghelasie, de la Frăsinei.
– Cât aţi stat sus, la Pătrunsa?
– Până în 2005, zece ani.
– Zece ani în vârful muntelui! A fost viață grea, părinte? Care sunt cele mai frumoase amintiri ale Sfinției Voastre, de acolo?
– A fost viață grea, dar frumoasă! Viaţa, când e frumoasă, e frumoasă oriunde te-ai afla. Mie mi-a plăcut tot ce a fost acolo. Mai ales începuturile, căci mie îmi plac începuturile. Când am stat eu acolo, s-a construit și biserica de la Pătrunsa, se strânsese o obște mare de călugări. La Pătrunsa am trăit file de Pateric. Slujbele, ascultările, totul se făcea cu o trăire arzătoare, adevărată. O trăire care ne era uşurată şi de singurătatea din vârful muntelui. Nu era lume în jur care să ne perturbe. Doar abisul de sub picioare și cerul.
„Rugăciunile noastre nu coboară la credincioși. Se duc la cer”

– Părinte Siluan, de ce credeți că își pun mirenii atâta nădejde în monahi? De ce vă caută până în inima munților? Când vă rugaţi, vă imaginaţi cum coboară rugăciunea între ei? Cum le împlinește așteptările?
– Tot ce se regizează nu e de la Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul vorbește despre mai multe trepte ale rugăciunii, prin care mintea se coboară în inimă și amândouă, împreunate, se înalță la Dumnezeu. Ei, pe fiecare dintre aceste trepte, este o vamă. Un diavol cu care trebuie să te măsori pentru a trece mai departe. Și unul dintre acești demoni este chiar imaginația. Atunci când mintea a înțeles ce spune gura, și-a însușit și s-a dus spre inimă, vrăjmașul vrea să te oprească cu orice chip să te ridici spre cer. Și ce face el, atunci? Îți învăluie mintea și sufletul în fel de fel de iluzii, te învață să-ți închipui cum sunt frumusețile cerești. Dar ceea ce vezi tu este fals. Cum spune și Apostolul Pavel: ceea ce se află în al treilea cer nu poate fi descris nici în cuvinte, nici în imagini. Dacă încerci să faci asta, ai pierdut tot. Rămâi închis în propria-ți imaginație ca într-o temniță. Nu mai ajungi niciodată la Dumnezeu. Ispita e mare și nu o poți birui decât cu foarte multă strădanie. Trebuie să te rogi mult. Zi și noapte. Trebuie să rămână ceva de acolo, dar dacă te rogi puţin, s-ar putea să nu mai rămână nimic. Și să știți că rugăciunile noastre, ale călugărilor, pentru credincioşii din vale nu coboară la ei, se duc direct la Dumnezeu. De la Dumnezeu coboară harul către oameni.
„Să fii oltean e o mare putere”

– Părinte Siluan, sunteți oltean din Corabia și despre olteni se spune că sunt mai degrabă petrecăreți și buni de gură. Numărul mânăstirilor ridicate de ei dovedește însă contrariul: temeinicie, statornicie, credință. De unde le vine puterea?
– Părintele Neonil de la Frăsinei, stareţul, când am mers odată acolo, m-a întrebat: „De unde eşti, bă?”. „De la Corabia”. A râs şi a zis: „Auzi, bă, călugăr de la Corabia! Numai Popa Şapcă a fost călugăr acolo”. Dar olteanul, dacă se apucă de o treabă, să nu-i stai în cale. Iar eu sunt oltean, oltean! Și am descoperit în olteanul din mine acum, după 20 de ani, o putere cu adevărat ziditoare. O putere, o energie pe care le pun cu totul în slujba lui Dumnezeu. Olteanul are o putere extraordinară. O putere care se manifestă în trăiri: în credință, în muncă, în orice. Și oamenii de aici sunt la fel. Au în ei o mare putere a vieții. O foame de a răzbi. O putere care se simte și în bisericile pe care le-au ridicat.
– Cum ne putem adânci în rugăciune, părinte? Începi cu rugăciunile de toată ziua, scrise şi în cărţi, după care trebuie să ne spunem rugăciunile noastre directe, adresate de-a dreptul lui Dumnezeu?
– Important este să ne rugăm, indiferent cum o facem. Părintele Papacioc, prin anii ’60, când era în Bucureşti, s-a dus cineva la el să-i ceară un sbornic, o carte în care se vorbeşte despre rugăciune. Omul voia să înveţe „Rugăciunea Inimii”. Părintele avea un metanier în mână şi i l-a dat: „Roagă-te şi vei învăța rugăciunea cum înveţi matematică, lucrând și repetând”. Nu e nevoie să stai într-un anume fel când te rogi. Dumnezeu nu vrea să stau, El vrea ca sufletul să-mi fie în comuniune cu El şi cu toată creaţia Lui. Și să n-am nimic rău în suflet, că atunci nu sunt pe calea Lui Dumnezeu. Iar rugăciunea cea mai completă este metania. Pentru că aici se pune totul în rugăciune: şi corp, şi minte şi suflet. Unul poate să citească psaltire, altul să zică „Doamne, Iisuse Hristoase!”, fiecare poate să zică ce simte. Important este să nu facem o rutină din a ne ruga. Și să nu facem diferență între tristețe și bucurie. Așa cum e bucurie când ninge și când e ger, la fel e și tristețea, dacă ştii să te bucuri de ea, că-i de la Dumnezeu. Așa cum este bucuria că poţi să rabzi toate încercările de acum și cele ce vor veni, ca să ne mântuiască Dumnezeu sufletele. Se fac multe împotriva firii, şi Dumnezeu nu ne mai suportă aşa. De aceea, pandemia de acum e o consecinţă. O consecinţă a ceea ce lucrăm noi. Pentru că asta încearcă diavolul să ia, să înstrăineze acum: relaţiile dintre oameni. Mai ales când stau izolați. Așa că, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea un Solomon, nu un Ţepeş. Că eu nu vreau să văd hoituri pe drumuri. Vreau să văd oameni bucuroşi, pentru că oamenii nu mai ştiu să se bucure de viaţă. Au ieşit prea tare din Duhul Lui Dumnezeu.
Govia

– Părinte, au trecut Sfintele Paști, dar anotimpul Învierii abia începe. Ce ne-aţi sfătui să facem ca să ne apropiem mai curaţi sufleteşte de Iisus?
– Ce faci când mergi la o nuntă? Până să ajungi acolo, te pregăteşti trupeşte şi mental. Și întâlnirea cu Domnul este o nuntă, o petrecere fără egal. Să ne pregătim pentru ea. Să terminăm cu ura, să terminăm cu gelozia, cu invidia, să terminăm cu lenea, cu desfrânarea, cu toate cele rele. Măcar acum. În satul meu, de Paşti, după Noaptea de Înviere, dimineaţa pe la opt sau la zece, veneau aproape toţi oamenii şi aveau într-o batistuţă curată câteva ouă, o bucată de cozonac. Copiii erau îmbrăcaţi frumos, și toți se primeneau, aveau haine noi și se întâlneau cu vecinii, cu fraţii, cu cine se certaseră, se luau în braţe şi se împăcau. Era extraordinar. Erau oameni în jurul bisericii şi ciocneau ouăle şi spuneau: „Hristos a Înviat!”. Iar în Săptămâna Luminată se strângeau toate miresele din anul anterior, îmbrăcate în rochiile lor albe. Era extraordinar de frumos. Şi la fel, când se făcea Govia. Govia era un car. De Florii se făcea asta. Era un car plin de macate, de ţoluri țărănești, împodobit frumos, ca de sărbătoare. Și oamenii care aveau tineri morţi duceau tablourile lor acolo în car și le plimbau prin tot satul.
– Ce amintiri puternice aveți… Sunt importante ele în viața unui monah?
– Amintirile mele sunt topite în rugăciuni. Când trăiești cu Hristos te gândești doar la El. Îmi amintesc câteodată, când vorbesc cu oamenii, așa cum fac acuma cu dumneavoastră. Și mai am o singură amintire care îmi arde în suflet: măicuța mea. Amintiri cu măicuţa mea, care era desăvârşită. N-am mai întâlnit un om aşa de drept ca ea. M-a bătut săraca până la 10 ani şi, când a văzut că eu tot nerod sunt, a zis: „Să ştii, maică, de astăzi încolo, nu-ţi voi mai da nicio palmă, că degeaba îţi dau. Te las în voia lui Dumnezeu”. Atunci am trăit cea mai mare schimbare din viaţa mea. Nu am mai plecat de acasă. Se rugau de mine şi eu nu mai ieşeam. Acolo stăteam, în casă. A fost o schimbare extraordinară. Mustrarea ei m-a făcut să înțeleg că greșeam, că drumul pe care trebuia să-l urmez era altul. O mamă sfântă.