Povești de iubire în luna MAI

• Amintiri cu miros de flori •

„Am 20 de ani și iubesc”

E dimineață, devreme, deschid încet un ochi și îmi dau seama că nici măcar soarele nu s-a trezit, iar pe pe­retele din fața mea încă se mai văd alergând unele du­pă altele umbrele stelelor. E liniște… Am 20 de ani și iubesc. Iubesc așa cum nici măcar soarele cel leneș și som­noros nu e în stare s-o facă… Îmi simt fiecare păr­­ticică de suflet cum râ­de în hohote, și poate tocmai de aia mă trezesc mereu așa de devreme, pentru că nu mai am răbdare să număr secun­dele și clipele și toate umbrele de pe pereți, pentru că ard de dor și pentru că simt cum, chiar și acum, sub plapumă, emo­ția mă încolă­cește.

Am încercat de multe ori să-mi amin­tesc în ce îm­pre­jurări am vă­zut-o prima și prima dată pe Ana. Aș vrea chiar să pot re­trăi mo­mentul acela exact, dar me­mo­ria mea nu re­ținuse aproape nimic. Ana se pierde în mulțimea acelor figuri nesigure pe care le cu­noști de pe stradă, din tren sau de la Sinaia, formule vagi care acoperă cu ceața lor prima strângere de mână, în­tâiul cuvânt schimbat. Mai târ­ziu, am aflat, din­tr-un cu­vânt arun­cat la întâmplare, că pe­trecusem când­va o vacanță împre­ună, foar­te aproa­pe unul de altul, fără să ne cu­noaștem însă. Dar momen­tul în care eu mi-o amin­­tesc cu adevărat, cu toate amă­nuntele și de­taliile posibile, a fost prima zi de facultate, când am intrat într-o sală mică, în­gustă, cu bănci de lemn și cu o ușă care se deschidea și se închidea mereu. Ve­deam doar un ames­tec de buimăceală și indiferență, fețe în­grijorate, priviri somnoroase, o rumoare con­tinuă de șoapte, che­mări surde și hârtii răsfoite. Gă­si­sem un loc în fundul sălii, lângă fereastră. Ea era în față de tot, în prima bancă, aplecată probabil pes­te un caiet. Pentru a o zări, tre­buia să mă ridic din când în când în picioa­re, și nici atunci nu o vedeam bine decât din spate, cu umerii înclinați spre banca din față. Așa au fost pri­mele luni de școală, eu, ti­mid, de fiecare dată în fundul sălii, uitându-mă mereu la ea, iar Ana, de fiecare dată în prima bancă, atentă la ce se vorbea în jurul ei, nu­mai la mine, nu. Și când ieșeam de la facultate, Ana o lua tot timpul înainte, în mare viteză, de parcă în fiecare zi întârzia la o altă și altă în­tâlnire importantă. Nu ne vorbeam. Treceam pe lângă ea, doar cu un salut, cu o privire, dar ne înțele­geam foarte bine din ochi și știam amân­doi că pen­tru ce am vrea noi să ne spunem nu sunt cuvinte. Ne-am întâlnit însă într-o duminică din întâmplare, la un colț de stra­dă, unde ne-am ieșit înainte, lovin­du-ne aproape din mers. Ana avea obrajii roșii de frig și mergând se înve­se­lea de orice, de zgo­mo­tul mașinilor, de scâr­țâitul bocancilor în ză­padă. Mer­geam înspre Cișmigiu și schimbam cuvinte întâm­plă­toa­re, despre orice ne ieșea în cale, ju­cân­du-ne cu vor­bele, cum ne-am fi jucat cu bul­gării de zăpadă. Ne opream în fața cine­mato­grafelor, să citim titlurile fil­melor cu voce tare, iar râsul Anei suna distinct, lovin­­du-se parcă de aerul rece ca un clopot de sticlă.

Multă vreme, întâlnirile noastre au fost la fel, în­tâmplătoare, lăsându-ne în voia no­ro­cului, care nu ne dezamăgea. Apoi am tre­cut la un alt nivel, când după vreo lună de „accidente”, am îndrăznit să-i cer numărul de telefon. Eu aș fi vrut mai mult, dar tre­­buia să ne mul­țumim cu ceasurile puține ale plim­bărilor noastre zilnice și ne străduiam cât pu­team ca din aceste în­tâm­­plări în cadru anonim să fa­cem ceva personal, in­tim, care să ne aparțină nu­mai nouă, care să ne bucure nu­mai pe noi. Seara, târ­ziu, când trebuia să ne des­părțim și când aștep­tam îm­pre­ună tramvaiul Anei, tăceam brusc, cu o tristețe adâncă ce-mi um­brea fruntea. Iar ea simțea și făcea tot ce-i stătea în putere să piardă un tramvai după altul, ca să rămâ­nem încă o clipă împreună, și încă una, crezând că eu n-am să bănuiesc această păcă­leală. Dar până la ur­mă, tot tre­buia să plece, și eu ră­mâneam cu sufletul greu. Apoi am trecut și mai departe, am început să ne ve­dem la ea acasă. Cre­zu­­sem la început că nu pu­team să intru în casa ei decât emoționat, că tre­­buie să fie în acest simplu fapt un anumit mister, că ceva esen­țial, ca o revela­ție, va fi schim­bat dragos­tea noastră. A­veam acolo, în camera ei, impresia de a fi de­par­te de oraș, singuri, cum am fi fost într-un adă­­post de mun­te, sur­prinși de o avalanșă ce închide toate dru­mu­rile de întoar­cere. În mijlocul în­căperii, tru­pul Anei se miș­­ca ti­mid, dar fără încor­dare, cu o molcomă în­tin­dere de animal, pe care som­nul îl ajunge din urmă și-l do­boară. Dacă se re­zema de fereastră, dacă își du­cea mâna la frunte să-și îndrepte o șuviță de păr, sau dacă ridica numai brațul, oricare din aceste mișcări o dez­golea, îi des­prindea rochia, lăsând-o să cadă în ju­rul corpului ei adormit… Acum relația noastră decur­ge fru­­mos, ne întâlnim la fel de des ca înainte, poate chiar mai des, ne înțelegem perfect și îmi dau seama, de fie­care dată când sunt în preajma ei, că ea este tot ce îmi puteam dori de la viață.

Mă uit pe peretele din fața mea și umbrele s-au to­pit de mult. Simt cum mă cuprinde din nou emo­ția, dau repede plapuma la o parte și sar din pat, mă gră­besc să plec, pentru că începe o nouă zi, poate mai lun­gă și mai frumoasă, în care o voi vedea pe Ana.

Am 20 de ani și iubesc. Iubesc așa cum nimeni n-ar putea s-o facă. Nici măcar soarele cel leneș…

COSMIN BADEA

Grădina bunicilor

Pășind zilele trecute prin grădină, am simțit cum, la fiecare pas, strivind firele firave de iarbă, seva țâșnea, umplând aerul de mirosul de vară ne­coap­tă al lunii Mai. Mireasma de iarbă a declanșat ma­și­na timpului, transportându-mă direct în gră­­dina bunicilor, în vremea când mai aveam degetele pătate cu cerneală, de la atâtea litere și cifre care cu greu se lăsau domesticite. Din câte povești de iubire am trăit, cred că aceea pentru grădina bunicilor se potrivește cel mai mult cu luna Mai.

…E tot început de Mai, și în acel timp al me­moriei, eu stau în fața porții înalte, de lemn, cu două caturi late, pentru intrarea carelor, și o poartă mică, pentru oameni. Cercetez cu atenție primele semne de rod ale cireșului ce străjuiește poarta, deși abia i-au scuturat florile. Nu stau mult pe gânduri, mă apuc de ramurile ce se apleacă spre stradă, îmi fac vânt, și iată-mă trecând pârleazul, în ploaie de codițe de cireșe ce n-au mai fost să fie. Bunica zâm­bește și dă din cap dojenitor, dar în loc de vorbe, deschide larg brațele și mă ascunde de toate relele ce ar putea să se abată asupra mea.

Cupe largi de lalele se clatină de greutatea stro­pilor de apă lăsați de ploaia de astă noapte. Din ba­lans, dezvăluie și alte culori, pe care petalele cati­fe­late le țin ascunse de privirile curioase. Mai înco­lo, tufele de bujori înalță semețe mici măciulii verzi, nelăsându-te încă să ghicești sângeriul flori­lor parfu­mate.

Și totuși, aerul e încărcat de par­fum. Vinovate sunt lăcrămioarele ce au cotropit orice loc lăsat liber în iarbă. Trec în viteză pe lângă lujerele deja us­cate ale narciselor galbene și caut urmele de cer ale Miozotisului – „Nu-mă-uita”. Sunt de mult vrăjită de pri­virea limpede a acestor flori, cu nume atât de potrivit. După ce trec în revistă, ca un vajnic co­man­dant de oștire, șirul de stânjenei albaștri și albi, ajung la cele câteva cuiburi de crini ce-și anunță spectacolul prin lujerele înălțate ma­jestuos.

Iată-mă ajunsă și în colțul tufelor de liliac pe care le-aș jefui de ciorchinii violeți ca noaptea și adânc parfumați, dar încă nu pot să ajung la ei. Dau stân­ga’mprejur, și în drumul spre rândul de tran­da­firi, mândria grădinii, dau de peticele spuzite de frun­zulițe mici, ver­de crud, ce se vor transforma în șaluri multicolore de gherghine, ochiul bou­lui, mi­xandre mirositoare și vesele margarete. Nimic nu lipsește…

Mă trezesc din reverie și iată-mă înapoi, în anul 2021, în grădina mea de la Cernica. Mă uit în jur și-mi dau seama că parcă grădina bunicilor s-a tele­portat în spațiu și timp. Uite lalelele, uite și fostele narcise, irișii cei albi, bujorii și crinii. Și miroase duios a lăcrămioare, de sub tufe albastre de „Nu-mă-uita”! La poartă străjuiesc tufe de lilieci, și cire­șul ce se ia la întrecere în înălțime cu casa.

Apoi mai sunt toate florile și frunzele amin­ti­rilor presate în „Ierbarele” mele de porțelan, dar și for­mele răsărite luxuriant din toate grădinile prin care pașii sau doar imaginația m-au purtat. O lună Mai fără de sfârșit… Sevă vegetală și seva inspira­ției artistice, toate din același loc!

Lipsește un singur lucru: îmbrățișarea caldă a bunicilor, demult acoperiți de florile anotimpurilor veșniciei. Dar iubirea lor curge prin seva plantelor și în mine. Și de la ei, dragii mei, iubirea se întru­pea­ză în petale, frunze și flori, Mai după Mai…

DANIELA FĂINIȘ, ceramist