CĂTĂLIN APOSTOL: „Oricât de spectaculoasă e lumea televiziunii și a filmului, scrisul rămâne pentru mine profesiunea de căpătâi”

„Prima dragoste a fost scrisul”

– Cititorii „Formulei AS” te cunosc datorită reportajelor tale publicate în paginile revistei, dar pe fond, „locul tău de muncă” este Televiziunea Română. Ce-ți place mai mult: să scrii sau să rea­lizezi emisiuni pentru micul ecran?

– De la bun început trebuie să spun că prima mea dragoste a fost scrisul. Încă din liceu, am avut câteva încercări de proză, și-acum păstrez vreo două, trei povestioare de-atunci, pe care le citesc cu mare duioșie. Am avut chiar și câteva participări timide la cenaclul „Universitas”, condus de Mircea Martin, unde am ajuns împreună cu prietenul meu de-o viață, Horia Țurcanu, amândoi duși de mână de prietenul nostru comun, poetul Nino Stratan. Mai târziu, imediat după decembrie 89, când ziarele ieșeau pe piață ca ciupercile după ploaie, am înce­put să scriu reportaj la revista, celebră pe atunci, Zig-Zag. Și uite așa, am reușit să intru în lumea asta mare și captivantă a presei românești. Abia după vreo cinci ani, am descoperit o nouă pasiune pentru imagine și pentru reportajul de televiziune. A fost o experiență care m-a fascinat. A fost momentul în care am decis să renunț la scris și să mă dedic televiziunii și filmului. Au urmat mai multe premii, la tot felul de concursuri și festiva­luri, iar asta mi-a dat ghes să merg mai departe. Și totuși, după un timp, dragos­tea mea dintâi a înce­put să-mi dea din nou târcoale. Îmi era dor de nopțile alea în care stăteam singur, parcă departe de lume, și con­stru­iam, de data asta din cuvinte, o poveste, o lume. Și iată-mă, du­pă numai câțiva ani, întors din nou la scris, chiar aici, la „For­mu­la AS”. În concluzie, oricât de spectacu­loasă e lumea televi­ziunii și a filmului, scrisul rămâne pentru mine profesiunea de căpătâi, locul în care mă simt cel mai a­proa­pe de mine și de Dumnezeu.

„Nu stârnesc lacrimi cu orice preț”

– Munca de reporter presupune teren. Ce anume te atrage? Care este zona ta de interes?

– Dintotdeauna am fost fascinat să descopăr lo­curi și povești, să stau de vorbă cu oameni aparent simpli, care de multe ori ascund povești neînchi­puite. Am cunoscut țărani cu o înțelepciune pe care nici cei mai erudiți oameni n-o au. Am cu­noscut oameni cu destine mutilate sau aflați la mar­ginea societății, oameni neînsemnați, ba chiar dis­prețuiți, pentru care nimeni n-ar da doi bani, dar care mi-au dezvăluit o frumusețe interi­oară ului­toare. De aceea cred că zona mea predilectă e cea socială, adică ceea ce în jurnalism s-ar putea numi „reportaj de inves­tigație socială”. Mulți cunos­cuți mi-au spus că reportajele mele au povești mai întu­ne­cate, sunt drame prea dure, ba chiar că au plâns uneori, atunci când le-au citit ori le-au văzut la televizor. Nicio­dată n-am cău­tat așa ceva, să stârnesc lacrimi cu orice preț. Tot ce fac eu este doar să evoc o realitate cru­dă, pe care oa­menii, din como­ditate sau igno­ranță, nu o observă. Mai mult de­cât atât, în re­portajele mele de felul aces­ta, nu o să întâlniți nicio­dată genul de oameni plângă­cioși, care cer milă și ajutor. Dimpotrivă, toți își poartă cu demnitate suferința, ba chiar au reușit să gă­sească în toată drama asta a lor firicele mici de lumină. Și asta este pen­tru mine ceva uluitor, să vezi cum oameni cu asemenea drame reușesc să tră­iască normal, ca noi toți, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sunt adevărate lecții de viață și de voință.

– În deplasările tale, simți vreo schim­bare în bine a Ro­mâ­niei? Dacă ai putea să decizi, ce ai face?

– Firește, e o mare schimbare a României, nu­mai răuvoitorii ar putea nega o asemenea evidență. Sunt locuri în țară pe care le revăd după mulți ani și pe care nu le mai recunosc. Dacă, de pildă, acum zece ani, undeva prin Bucovina, vizitam un sătuc pricăjit, zilele trecute, am fost de-a dreptul șocat să descopăr în acel loc unul din cele mai prospere sate din țară. Iar asta se întâmplă peste tot în România. S-au schimbat satele, orașele, dar s-au schimbat foarte mult și oamenii, mentalitățile și gradul de civilizație al lor. Iar toate astea s-au în­tâmplat inde­pen­dent de lumea politică care, din păcate, nu a putut să țină de­loc pasul în această evoluție. Oa­menii s-au săturat să mai spere în promisiuni sau să aștepte să ia alții decizii pen­tru ei, fiecare și-a văzut de treabă și bine a făcut. Tocmai asta ar fi deci­zia pe care aș lua-o: să las oamenii să-și vadă de treabă. Acolo, în lu­mea lor, în satul sau orașul lor, la hotelul sau pensiunea lor, știu ei bine ce trebuie făcut, totul e să fie încurajați sau măcar lă­sați în pace.

„Mi-am învățat copiii să creadă în ei și în Dumnezeu”

– Ai trei copii: doi băieți ge­meni, elevi la Liceul de Artă din București, și o fetiță în vârstă de nouă ani, fru­moasă ca o Zână a Primăverii. Cum îți împarți viața între muncă și ei? Te temi sau ai încredere în viitorul lor?

– Da, băieții tocmai au terminat Liceul Tonitza și se pregătesc asiduu pentru facultate, unul pentru socio­logie, celălalt pen­tru UNATC, secția multime­dia. Cea mică, Alma, trece în clasa a treia și abia așteaptă să meargă cu adevărat la școală, să stea într-o clasă, să se vadă cu colegii ei, să o privească în ochi pe doamna ei învă­țătoare, și nu doar prin ecra­nul tabletei. Cât despre felul în care îmi împart timpul între muncă și ei, mărturisesc că nu reușesc să fac asta într-un mod echitabil. Tot timpul apar în viața mea profe­sio­nală proiecte noi, la care lucrez pe brânci, zi și noap­te. Dar oricât de frumoase și intere­sante ar fi toate aceste provocări, nimic nu-mi poate alina tristețea că nu pot petrece mai mult timp cu ei. Știu că vor trece anii și că acest regret mă va urmări toată viața. Și totuși, atât cât s-a putut, sper că am reușit să le imprim anumite calități, pe care astăzi le descopăr la ei. Știu să prețuiască binele și fru­mosul, să se bucure de lucruri simple, să iubeas­că natura, să citească, să dăruiască, să nu facă com­promisuri, să creadă în ei și în Dumnezeu. Și în­drăz­nesc să sper că la toate astea am avut și eu o oarecare contri­buție. Am deplină încredere că vor face lucruri trainice și frumoase și în viață.