– Am văzut-o prima dată în România în 2007, când era în turneu cu celebra formaţie cubaneză „Buena Vista Social Club”. De atunci, cariera Getei Burlacu a pornit pe orbită internațională. A cucerit scenele lumii cu improvizaţiile ei de jazz-folcloric sau cu romanţe interbelice. În Basarabia, locul nașterii ei, e considerată deja „patrimoniu naţional viu”, iar în România e „fata noastră” adoptată definitiv. Ne-am reîntâlnit cu ocazia Festivalului de Jazz de la Sibiu să vorbim despre vibraţiile muzicii şi ale sufletului… –
Fericire la Sibiu
– Dragă Geta, bine ai revenit în România! Ce încântare să te avem la închiderea Festivalului de Jazz de la Sibiu, cu un recital extraordinar!…
– Mulţumesc din suflet. Este o fericire şi o onoare pentru mine şi muzicienii mei să ne aflăm pe scena unui festival de un asemenea calibru, iar faptul că el se desfăşoară în România amplifică şi mai mult fericirea. Arta şi creaţia s-au umbrit în perioada pandemiei, au pierdut din culoare, deci cu atât mai mare bucuria mea să cânt. Invitaţia a venit ca un dar, şi până în ultima clipă am stat cu emoţii dacă festivalul se va ţine. În această pandemie am învăţat să fiu foarte precaută în ceea ce priveşte planurile. Încă le fac, dar cu rezerva că ele nu sunt sută la sută realizabile. Dar cum în fiecare rău este şi un bine, în aceste luni am conştientizat mai mult ca niciodată că, uneori, ziua de mâine aduce lucruri mai multe, mai frumoase, mai importante decât îndrăzneai tu să-ţi propui prin planuri bine puse la punct. O zi de mâine neplanificată poate fi o surpriză frumoasă.
– Ce înseamnă pentru tine să cânţi în România?
– Primul sentiment este acela că ar fi o… dare de seamă, mai ales pentru partea din mine care respiră româneşte. De aceea atunci când vin în România am conştiinţa că sunt cu ai mei, că aparţin şi acestor locuri. În România cânt într-o singură limbă, în aceleaşi simţiri cu oamenii. Râd la fel ca şi românii, vorbesc la fel, dar un piculeţ şi altfel. Am mereu emoţii mari să cânt aici, aceasta e ideea. Ce aştept de la public? Vibraţii asemănătoare cu ale mele, cele pe care eu le pun în muzică la fiecare repetiţie, nu doar în concerte. Ce aştept de la mine? Să alunec în scenă pe acelaşi fluviu de sentimente pe care-l prind şi la repetiţii, când singurii martori sunt colegii mei. Am ajuns la vârsta şi experienţa care să îmi arate limpede că la repetiţii se întâmplă, de fapt, lucrurile cele mai adevărate. Concertele sunt imprevizibile, pot apărea chestiuni care nu au legătură cu muzica în esenţa ei: o zi proastă, o boxă ce nu se aude cum trebuie, un sunetist neinspirat, o rochie al cărei fermoar te înţeapă, un pantof prea strâmt. Repetiţiile, în schimb, sunt creaţie pură. Fiecare zi în sala aceea este ca o poveste, o filă dintr-o carte. O meditaţie, asta e muzica pentru mine, iar ea nu are nevoie de strălucirea scenei.
Fata a crescut și vrea să spună ce are pe suflet
– Carevasăzică, muzica în sine e mai presus decât succesul?
– Întrebarea ta mi-a adus aminte de o poveste indiană, în care un profesor îi spune elevului despre cum e să cânţi dumnezeieşte. Răspunsul era că dumnezeieşte poţi cânta numai atunci când nu te aude nimeni. Doar astfel poţi interpreta foarte sincer. Da, a cânta pentru mine însămi e mai important decât succesul, pentru că în acele momente se scot toate măştile şi se cântă aşa cum vibrează sufletul. Azi am ajuns să cânt mai mult pentru mine decât pentru public. Am crescut, din fata care voia să fascineze o şcoală, apoi un public, în femeia care, pur şi simplu, vrea să spună ce are pe suflet. Ambele prin intermediul muzicii. Ei bine, dacă pe scenă reuşesc aceleaşi trăiri, aceeaşi sinceritate, acelaşi adevăr ca la repetiţii, atunci arta mea va fi dăruită complet publicului.
„Azi, pentru mine, nu mai există români și basarabeni, există doar OAMENI”
– Există diferenţe între publicul din România şi cel din Basarabia?
– Eu cred că în această privinţă se poate face o generalizare. În ultimii ani, publicul s-a globalizat asemeni întregii lumi. Românii cărora le place muzica mea, care sunt pregătiţi să o primească în suflet, sunt la fel pretutindeni. Am constatat asta în tot spaţiul românesc, indiferent că acesta e în România, în Moldova, în Anglia, Italia, Franţa, Germania, America… Da, îmi este mult mai uşor să cânt pentru un public vorbitor de română, care îmi înţelege limba, care are cunoştinţe despre folclor, care iubeşte romanţele româneşti, muzicile pe care eu le împletesc cu jazzul. Aşadar, diferenţa este între publicul românesc şi cel străin, nu între cel românesc şi cel basarabean. Or, asta spune multe despre unitatea în limbă şi simţire dintre românii de pretutindeni. Românii mă înţeleg. Cu un public străin eu interacţionez mai mult intuitiv, e o legătură muzicală de valoare, dar fără acest plus pe care limba şi istoria comune îl adaugă spectacolului.
– Dincolo de portative, mai simţi acea vibraţie de dragoste ce făcea pod peste apele Prutului?
– Eu, personal, am depăşit de mult aceste lucruri. Azi, pentru mine, nu mai există români şi basarabeni, există doar OAMENI. Chipuri, suflete, prieteni. Simt dragostea românilor pentru basarabeni, indiferent de amploarea unui spectacol – că are loc într-o piaţă enormă sau într-un mic club. Îi simt fascinaţi în aceeaşi măsură în care publicul basarabean este uimit şi fericit să primească artişti români pe scenele lui. Avem de învăţat unii de la alţii. Cu toată dragostea dintre românii de peste tot, ar fi naiv din partea mea să cred că eu, fată de la Bălţi, sunt exact la fel cu o fată din Maramureş. Suntem asemănătoare şi totuşi diferite, dar este o frumuseţe indiscutabilă în această diversitate.
„Tata, rus, mama, româncă, eram rusoaică pentru români și româncă pentru ruși”
– Cum e la Bălţi, oraşul natal pe care tocmai l-ai amintit?
– Nu am mai fost tare de mult acolo, sunt ani şi ani de când sunt stabilită la Chişinău. La Bălţi am mai fost doar în concerte sau când avem reuniuni cu foştii colegi de şcoală.
– Să schimbăm atunci întrebarea: cum era la Bălţi, când erai copilă?
– „Diferit” este primul cuvânt care-mi vine în minte. Mă simţeam „diferită” în copilăria mea. Tata, rus, mama, româncă, eram rusoaică pentru români şi româncă pentru ruşi. În casă se vorbeau ambele limbi: cu tata vorbesc în rusă şi cu mama în română. Prima a fost rusa, pentru că un timp am locuit în nordul Rusiei, tocmai în Magadan. Toată şcoala am făcut-o însă cu predare în română, aşa că sunt bilingvă. Nu mă înţelege greşit, am avut o copilărie foarte frumoasă, dar marcată, totuşi, de aceste „rupturi”. Mă simţeam deseori pierdută din cauza asta, a trebuit să treacă mulţi ani până să realizez că rătăcirile acelea m-au ajutat, de fapt. Eram nevoită să vorbesc ambele limbi, deci, să mă înţeleg cu toată lumea, să cunosc bine toate aspectele acelei vieţi amestecate, firile diferite ale oamenilor. Trebuia să mă descurc în toate situaţiile, iar dacă atunci mi se părea greu şi nedrept, acum realizez cât de bine mi-a făcut în arta mea, în puterea mea de a înţelege oamenii. Copilăria mi-a fost, de asemenea, marcată de studiile muzicale, care de foarte multe ori îmi răpeau din timpul de joacă. Studiam vioara, mama avea pregătire academică în muzică şi mă împingea permanent spre studiu. Atunci mă mai supăram, acum îi mulţumesc cu fiecare ocazie pe care o am. La noi în familie era numai muzică, asta este cert. Mama era o profesionistă, tata un visător cu o voce foarte frumoasă. Aplecarea către jazz de la tata vine, cu el ascultam Ella Fitzgerald şi visam departe, iar mama ne aducea cu picioarele pe pământ. Aşa este şi azi personalitatea mea: o armonie între visările tatălui şi realismul mamei.
– Ai, la rândul tău, doi copii. Muzicieni şi ei?
– Cei doi copii ai mei au crescut în aceeaşi atmosferă muzicală specifică familiei noastre. Da. Amândoi au studii muzicale, chiar dacă acum sunt la Londra, studenţi în domenii cu totul diferite. Elvira urmează matematica şi filosofia, iar Sebastian face chimie şi fizică. Amândoi susţin că vor urma în paralel atât cariere muzicale, cât şi ştiinţifice. Sunt muzicieni minunaţi, băiatul este un trompetist de excepţie, chiar a cântat în Orchestra de tineret a Londrei. Sunt foarte mândră să-l văd cum, atunci când se satură de cifre, cântă Chopin la pian sau compune muzici moderne, extraordinare. Mie mi se pare că studiile muzicale oferă ceva în plus oamenilor, adaugă disciplină şi perseverenţă. Am văzut mereu o mare asemănare între un muzician şi un sportiv, de aceleaşi trăsături are nevoie fiecare pentru a reuşi. În nicio altă profesie, în afară de acestea două, nu este nevoie de minimum şase ore de antrenament pe zi. Ei bine, disciplina şi perseverenţa te ajută în viaţă în absolut orice domeniu, de aceea cred că a face sport sau muzică este un ajutor, indiferent de ce meserie vei avea în viitor.
„Pictez emoții și sunetele pe care le aud”
– Simt şi în discursul tău rigoarea şcolii basarabene, nu degeaba toţi artiştii de peste Prut sunt tobă de carte…
– Este adevărat că rigoarea studiilor, exigenţa profesorilor sunt extrem de ridicate la noi, iar asta ne face nişte muzicieni buni. Daaar, există şi un „dar”… Exigenţa răpeşte puţin din libertate, din spontaneitate, iar astfel, noi tindem spre perfecţiune şi atunci când nu mai e nevoie. Câteodată, suntem mai vigilenţi decât ar trebui. Eu cred şi în puterea de a se juca a unui muzician, nu numai în studiu pe brânci. Mereu am simţit că super-puterea oamenilor de artă este aceea de a „fantasma”, de a închide ochii şi a vedea culori, de a vedea în mintea lor simfonii întregi, deja compuse, sau tablouri deja pictate. Capacitatea de a te juca, de a fi copil, de a nu te teme de naivitate, de a experimenta, curiozitatea, iată caracteristici esenţiale unui artist. Prima mea profesoară de vioară a creat unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea. Doamna aceasta ne dădea drept teme pentru acasă să pictăm melodiile pe care le învăţam la şcoală. Să creăm muzică în imagini. Un exerciţiu artistic excepţional, un mod unic de a ne exprima simţirile prin mai multe mijloace. Pictez şi azi, îmi pictez emoţiile, pictez sunetele pe care le aud. În această pandemie chiar mi-am umplut pereţii casei cu tablourile mele. Le-am intitulat după emoţii sau după numite lucrări muzicale. M-a ajutat mult pictura, pentru că pandemia aceasta a venit în cazul meu şi peste o criză existenţială. Or fi fost cei peste patruzeci de ani pe care-i am (râde). Aşadar, dacă nu se poate cânta, asta nu înseamnă că nu putem fi creativi. Dimpotrivă, ultimul an şi jumătate ar trebui să ne fi învăţat că nimic nu ne poate lua creativitatea, ea fiind chiar colacul de salvare a speciei umane.
– O abordare foarte… jazz a vieţii. Cum este să trăieşti în acest ritm?
– Este foarte bună întrebarea asta, dar eu nu ştiu exact cum să-ţi răspund… Poate doar spunându-ţi că eu trăiesc intuitiv şi sunt bucuroasă că pot. Asta nu înseamnă că nu am reguli sau o formă. Aşa este şi în jazz: există o armonie şi o structură, de la care putem varia şi improviza. Iubesc muzica clasică, chiar în această perioadă, nimic nu mă încântă mai mult decât să ascult Bach, dar cred că jazzul şi etno jazzul sunt stiluri care mă reprezintă cel mai bine, tocmai urmând argumentele libertăţii de expresie. Să ştii că am aflat asta în timp, pentru că multă vreme am luptat din greu să învăţ să cânt la fel – a doua, a zecea, a mia oară la fel. Acest exerciţiu este cerut de folclor sau muzica uşoară. Spun că mi-a fost enorm de greu, pentru că eu sunt un om spontan, atât în viaţă, cât mai ales în muzică. Una peste alta, există o minune de cuvânt care înglobează totul şi după care eu îmi ghidez întreaga existenţă, trăirile, sentimentele şi faptele: ARMONIE.
„Sunt o profesoară faină de muzică”
– Geta, de ceva vreme ţi-ai completat studiile muzicale cu Facultatea de psihologie. De ce? Nu-ţi era muzica suficientă?
– În 2012, am fost la un concert master-class al lui Bobby McFerrin (celebrul artist american, cunoscut publicului larg mai ales prin melodia „Don’t Worry, Be Happy” n. r.). Atât de mult m-a încântat capacitatea lui de a dirija o sală întreagă, atât de profund am trăit emoţiile ca simplu participant, încât am ştiut imediat că vreau să simtă cât mai multă lume ce am simţit eu. Am început să fac şedinţe de canto-terapie, cu treizeci până la cinci sute de oameni. Era frumos, dar rigoarea din mine nu m-a lăsat să rămân la acel nivel, aşa că am urmat Facultatea de psihologie, apoi master. Ei bine, dacă la început lucram intuitiv, acum ştiu exact ce fac, sunt terapeut cu acte în regulă. Mă ajută şi pe mine, pentru că altfel înţeleg formele muzicale, altfel înţeleg publicul. Când scriam teza mea de master în canto-terapie, despre anxietate şi depresie, am ajuns la concluzia că muzica, mai ales cea vocală, are o însemnătate incomensurabilă. Am înţeles că atunci când am început noi, oamenii, să ne cântăm cântece de leagăn, atunci am început să ne tămăduim şi să devenim spirite, personalităţi. Muzica este ceea ce a făcut omul să devină… uman. Chiar dacă schimbări vor apărea permanent în existenţa noastră pe pământ, vă asigur că muzica nu va dispărea niciodată.
– Mai și predai muzică?
– Desigur, chiar dacă nu mai am timp să o fac în cadru academic. Am fost profesoară la Conservator, dar nu mai aveam răgaz pentru muzica mea, şi am renunţat. În schimb, am elevi în particular şi îmi place foarte mult. Dacă sunt o profesoară exigentă? Nu. Sunt o profesoară faină! (râde) Cel mai mult mă străduiesc să descopăr personalitatea elevului meu, să văd prin ce este el cu totul deosebit faţă de toţi oamenii de pe pământ. Abia apoi mă străduiesc să scot elegant în evidenţă atuurile lui muzicale.
Ce văd de la fereastra mea
– Cum găsești Chișinăul când te întorci acasă din lumea largă? Cum pictează vara frumosul oraş de peste Prut?
– În verde. Poate cea mai frumoasă parte a acestui oraş pe care-l iubesc enorm este verdele din el. Altfel, Chişinăul este un loc luminat de puterea oamenilor. E un oraş artistic, şi poate de aceea eu şi el vibrăm la fel. Mă bucur să văd iar afişe pentru concerte, mă bucur că se cântă din nou pe străzi şi în parcuri.
– Eşti un artist internaţional, ai putea locui oriunde, poate chiar în condiţii mult mai bune… De ce ai rămas în Basarabia, la Chişinău?
– Hmmm, este dificil de răspuns, pentru că motivele nu sunt unele clare, palpabile. Îţi voi spune că, pur şi simplu, îmi trebuie orizontul meu de aici. Am nevoie, când spun că sunt „acasă”, de ceea ce văd de la fereastra mea. Aş putea trăi luni de zile aiurea, îmi place în România, iubesc Londra, dar nu sunt acasă în altă parte, decât în locuinţa mea de la Chişinău. Ea a mea. Într-o simplă zi, mie îmi place să mă trezesc şi să văd orizontul de la fereastra aceasta. Am repetiţii dimineaţa, poate un elev la orele de canto, dar la mijlocul zilei, eu vin acasă, pentru prânz şi o cafea. Niciodată în altă parte! Mă încarc, apoi iar repetiţii, drumuri… Îmi place să simt că rădăcinile îmi sunt aici. Dar nu vorbesc acum despre neam, istorie, despre mama, tata, ci despre rădăcinile mele, numai ale mele. Cele conectate în propria mea priză, ca să spun aşa. Acolo unde pot să cad sleită de puteri, aşa cum vreau eu, aşa cum pot, şi apoi să renasc: aceasta este casa mea. După aceea, pot pleca oriunde. Hai să spunem aşa: sunt un om ca un pom, cu rădăcinile bine prinse acasă şi cu crengile răspândite prin toată lumea.
Foto: LENA TIUNOVA
