Selecția „Formula AS”

* Kazuo Ishiguro, „Klara și Soarele”, traducere de Vali Florescu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 320 p.

Așa cum am citit și în volumul II al me­moriilor lui David Lodge, „Norocul scriitorului”, apărut de curând tot la Polirom, în viața literară britanică premiile anuale pentru roman, în special Booker, au o mare însemnătate. Nu doar pentru autori, editori, agenți literari, librari, ci și pentru publicul larg pe care mass-media îl informează pe parcursul etapelor succesive, de la lista lungă de nominalizați, la selecția drastică pentru lista scurtă și dezbaterile pentru desemnarea premiatului. Scrie Lodge: „Membrii juriului dezbat calitățile și le compară în conformitate cu criteriile criticii literare. Dar interesul mediatic și în consecință interesul publicului e concentrat pe aspectul său de loterie, pe faptul bine știut că romanul câștigător devine automat un bestseller”. Lodge, care a fost de-a lungul timpului candidat perdant la Booker Prize, câștigător, apoi chiar președintele juriului, crede că judecata de valoare a juraților și tam-tam-ul mediatic sunt un lucru bun pentru roman fiindcă îi fac pe oameni să-l citească. (Să mai spun că premiile literare ro­mânești n-au nici o relevanță și nici o consecință în librării? Că nu inte­re­sea­ză pe nimeni?) Sigur că și în Marea Britanie o­biec­tivitatea juraților (alții în fiecare an, în special din mediul academic) e dis­cu­ta­bilă, fiecare își sus­ține favo­ritul și, până să se ajungă la consens, au loc dispute care, în ciuda clauzei de con­fi­den­ția­lita­te, transpiră în pre­sa de ti­raj și la televiziune. Se fac pariuri, societatea par­tici­pă cu pasiune la „cursă”, se cumpără cărțile fina­­liste. După anunțarea câștigăto­ru­lui, polemicile dintre mulțumiți și nemulțumiți con­tinuă o vreme, ceea ce contribuie încă la spo­rirea tirajelor, vân­za­rea drepturilor de traducere, de ecranizare, adu­ce faimă și bani. În 1989, juriul Booker Prize a ales în unanimitate romanul „Rămășițele zilei” de Kazuo Ishiguro. Japonezul stabilit din copi­lărie cu familia în Anglia devenea la 35 de ani ce­lebru. Deși mai puțin prolific decât „concurenții” săi binecunoscuți în lume – Martin Amis, Julian Barnes, Ian McEwan, David Lodge s.c.l. – Ishi­gu­ro a primit în 2017, pentru cele șapte romane și un volum de povestiri publicate până atunci, Premiul Nobel pentru Literatură.

Chiar și chițibușarii de serviciu au fost de acord că îl merita. Toate cărțile lui au fost traduse în românește, astfel încât și cititorii de la noi au fost seduși de ingeniozitatea temelor, arta de po­ves­titor, sensibilitatea și capacitatea lui de a emo­ționa. „Klara și Soarele” e cel de al optulea ro­man al lui Ishiguro, apărut în original chiar anul ăs­ta și are o temă care în urmă cu ceva timp ar fi părut SF. Acum însă, în contextul dezvoltării teh­nologice vertiginoase, subiectul inteligenței artifi­ciale devine plauzibil. L-a folosit și McEwan în „Mașinării ca mine”, și Ishiguro însuși în „Să nu mă părăsești”. În noul roman, personajul prin­ci­pal care povestește la persoana I, Klara, e un an­droid programat să țină companie unui copil, să-i fie Prieten Artificial. Din magazinul specializat, în care „marfa” se încarcă energetic de la soare, Klara e aleasă de o fetiță bolnavă, Josie, căreia îi ofe­ră mai mult decât protecție și devotament. Inedită nu e doar viziunea Klarei asupra lumii noastre, ci și posibilitatea ca părinții bogați să-și poa­tă îmbunătăți genetic, printr-o operație, copiii pentru a-i face apți de o educație elevată. Pro­ce­deu care, se dovedește, prezintă riscuri pentru să­nă­tate și poate fi chiar letal. Klara vrea să o apere pe Josie de tot ce i-ar aduce suferință, cu o gene­rozitate, o iubire ce depășesc algoritmurile pro­gra­mate, țin de o esență a umanității ce nu poate fi reprodusă (încă?) artificial.