ANCHETĂ AS – Octombrie neliniștit

– Înainte să vină cu ploi, toamna a venit pentru români cu res­tric­ții. O nesfârșită criză politică, dublată de o criză sanitară dra­matică, a trans­format România într-o pată neagră pe harta Eu­ropei. Ce fac și cum se descurcă țările vestice? Ce urme a lă­sat în alte părți pan­de­mia? Cu ce se confruntă lumea oc­ci­den­tală în acest octombrie ne­liniștit? Am încercat să aflăm un răs­puns de la câțiva români stabiliți în străinătate, care nu și-au pierdut spe­ranțele –

Paul Gabor, scriitor, Tarragona, Spania

„În Spania sunt șanse mici să mai trecem printr-o tragedie”

Nu patru valuri de covid, ci șase am avut noi aici, în Spania. Șase valuri în doi ani, care au reușit să ridice șomajul, care altădată era de aproximativ 4 milioane, și la 7 milioane de locuitori. O cifră sem­nificativă, care reflectă exact cataclismele prin care a trecut țara asta de la începutul pandemiei. Dacă anul trecut, în vară, economia se îndrepta spre co­laps, cu toate plajele închise și turismul înghețat, vara lui 2021 a fost cu adevărat salutară. Și nu doar vara. La ora la care vă vorbesc, fabricile „Seat” și-au repornit producția, după o pauză de un an, în Catalunia barurile sunt deschise, nu mai e nevoie de niciun certificat verde, iar Mallorca e plină de nemți. E o revenire la normalitate firească și bine­venită, chiar dacă ea vine la pachet și cu celebrele botellones, după care nu mă dau în vânt. Fiecare oraș are un teren viran, un­deva, la o margine, unde se strânge tot tineretul în serile libere. Un fel de bai­ramuri în aer liber, la care se bea, se pune muzică din mașini, se distrează, une­ori se iau și la harță, de trebuie să vină poliția să-i pună la punct. Ei bine, după ce los botellones au fost cu desăvârșire inter­zise un an și ceva, de câteva zile adună din nou tine­ret cu miile.

Cum sunt posibile toate astea în Spania, în timp ce România se zbate în cea mai neagră mizerie sani­tară? Păi, haideți să plecăm de la statistici. Spania e vaccinată în proporție de peste 80%, iar până la finalul anului, planul este ca per­soanele trecute de 75 de ani să pri­mească și a treia doză. Spaniolii nu doar că nu au refuzat vaccinul, dar au stat răbdători să-și aștepte programarea. Pentru mine, asta a fost extrem de frustrant. În timp ce în România, în primăvară, vaccinul era la liber, puteai merge oriunde cu buleti­nul să ți-l faci pe loc, dar nu se înghesuia nimeni, aici am așteptat, nefiind prioritar, până la final de iunie.

Pe niciunul dintre cele cinci canale TV importante din Spania nu am văzut in­­vi­tați numerologi, astrologi și vrăjitori, nu s-au vehiculat tratamente cu tinctură de zambile și nu am auzit discursuri cons­­piraționiste. Biserica Catolică nu a în­dem­nat la răzmeriță, din contră, prelații s-au grăbit să se vaccineze. Nu a con­testat nimeni cifrele din statistici. Iar serile, la TV, am văzut foarte mulți economiști, sociologi și medici, care se străduiau să explice cât mai bine, pe înțelesul tuturor, ce se întâmplă. Comu­nicare transparentă am avut și din partea politicie­nilor, chiar și atunci când situația era foarte gravă, când au fost nevoiți să admită că i-a prins pe picior greșit sau că sunt, pur și simplu, nepregătiți.

Or, uitându-mă de la 3000 de km înspre casă, la încrederea românilor că ei sunt mai speciali și că Dumnezeu îi va feri de rele și fără mască, și fără vaccin, mă apucă tristețea și dezamăgirea. Am fi putut fi și noi măcar undeva la media europeană, dar nu, avem cea mai mare mortalitate din Europa, suntem la coada cozilor, lângă bulgari, pentru că ne ascundem sub fusta Bisericii, sub fusta vindecătorilor, că numai nouă ni se pare că ne fură Bill Gates, că ne omoară Big Pharma, că „nu știm ce e în serul ăla”, că „dacă ni se implementează cipuri”… Și lucrurile nu stau cu mult diferit în comunitățile de români din Spania, care nu-s deloc entuziaste cu privire la vaccin, pentru că nu au timp să se informeze. După ce te-ai trezit la 4 dimineața și ai muncit toată ziua, seara te uiți tot la canale românești, care sunt cum sunt, sau consumi, de pe facebook, curente de opinie barbare. Nu știu cum să-mi explic punctul în care am ajuns, nu pot decât să observ că poporul ăsta are niște carențe. Noi ăștia suntem, chiar dacă e atât de greu de acceptat.

Soția mea e asistentă medicală. Anul trecut, și-a luat, firește, toată încărcătura virală în față și a făcut covid. O duceam eu pe brațe la toaletă. Am făcut și eu, din fericire, o formă ușoară. Soacra fratelui meu din România a murit anul ăsta, fiindcă nu era vac­ci­nată. Dezastrele au trecut razant pe lângă noi. Și to­tuși, pot spune că în clipa asta sunt optimist. În Spania, slabe șanse să mai trecem printr-o tragedie. Sunt 26 de grade în Tarragona. Pot, în sfârșit, să iau mașina, să conduc cele 15 minute până la malul mă­rii, la terasele mele preferate, să scriu, să stau să citesc ziarul în libertate și să beau o cafea.

Antoaneta Roman, manager de comunicare, Lisabona, Portugalia

„Portughezii s-au purtat responsabil”

Portugalia e o țară mică, cu oameni surprinzător de ascultători, care, chiar dacă se mai și plâng, ac­ceptă cu stoicism ce li se impune, fiind destul de imuni la apucătura de a contesta totul. Au un pre­șe­dinte popular, cu care te întâlnești uneori la coa­dă, la supermarket, și un prim-ministru care, când a mers să-și schimbe buletinul, a luat auto­buzul. Acest prim-ministru, pe care îl admir pentru echi­librul pe care l-a menținut în țară pe toată durata pandemiei, a spus încă de la început că nu ne va închide în case, fiindcă avem cu toții nevoie de „plimbări igienice”.

Fiindcă stau într-un orășel de lângă Lisa­bo­na, cu marea aproape, în timpul izolării am ieșit zilnic. Când incidența a crescut, s-au interzis călătoriile de weekend în afara localității, poliția a închis accesul la mare, apoi a închis și accesul la promenadă. Ne-au re­stric­ționat treptat, până am ajuns să ne plimbăm doar în cartier. Dar nicio secundă nu s-a pus pro­blema să ieșim cu declarație. Și, deși restricțiile au fost mai puțin severe decât în alte părți, gradul de îmbolnăvire n-a fost mai mare. Ceea ce m-a frapat.

Guvernul a avut încredere în oameni. Iar oa­menii s-au purtat responsabil. Dacă medicii au spus că trebuie să ne vaccinăm, ne-am vaccinat. Ne-am întrebat și noi ce efecte adverse vor fi, ne-am pus și noi problema că e un vaccin nou, dar până la urmă am ascultat de statistici. Și am făcut-o. După doi ani de zile de când trăim cu acest virus printre noi, îmi dau seama că aici, în Portu­galia, m-am simțit și mai liberă, și mai protejată decât în România. M-am simțit, de fapt, privilegiată.

Sigur că efectele s-au văzut peste tot. Portugalia și-a pierdut turiștii, o sursă substanțială de venituri, și, oda­tă cu asta, a crescut șomajul. Toa­­te acele joburi sezoniere, de ghizi turistici, îndrumători, șoferi de tuk tuk s-au evaporat peste noapte. Artiștii s-au descurcat greu, aju­toa­rele de la stat au fost infime. Am pri­etene care au supraviețuit cu sprijin de la familii, dând spectacole online și ținând cursuri de yoga. Eu însămi am pierdut postul din multina­țio­nală. S-a desființat din cauza pande­miei, iar apoi am sărit din proiect în proiect până am reușit să găsesc ce­va stabil. Acum lucrez de acasă pentru o asociație internațională de avocați. Și e, în sfârșit, bine.

Cel mai rău i-a fost țării ăsteia după sărbători. Portughezii nu-s prea petrecăreți, nu se omoară cu dansul, sunt diferiți de spanioli și francezi. Sunt însă foarte familiști, legați de cinele lor în familie, de momentele în care se adună cu toții să mănânce peș­tele lor național, bacalhau, sau sardinhas na grelha. De Crăciun, oamenii s-au revăzut, și numărul de cazuri a crescut iar. Așa că am stat din nou cuminți și ne-am protejat părinții. De ziua mamei priete­nului meu, care stă la doar 5 km de noi, am mers cu toții, verișori, copii, cumnați, și i-am cântat la mulți ani sub balcon.

Cunosc oameni care au trăit anii ăștia de pande­mie mai mult singuri. Ascultându-le poveștile, mi-am dat seama ce norocoși suntem noi doi că ne avem unul pe altul. Dacă n-am putut merge destul în natură, prietenul meu a adus natura înăuntru, a umplut casa de plante, de limba soacrei, de ferigi și filodendroni cățărători. Unele au înflorit pe neaștep­tate și ne-au adus foarte multă bucurie.

În rest, am trăit în permanență cu teama pentru cei rămași acasă, pentru mama, sora și fratele meu, pentru prieteni, pentru cunoștințele din spitale. A fost o încercare pentru noi toți, în care ne-am verificat gradul de reziliență.

Acum, Portugalia e bine. Din august s-au re­întors turiștii. E una dintre cele mai vaccinate țări din Europa, nu a mai rămas aproape nimeni nevaccinat. E atât de sigură și de verde, că e normal să atragă turiști. Mai ales englezi. De 400 de ani, de când o regină de-a lor s-a căsă­torit cu Regele Carol al II-lea, britanicii și portu­ghezii sunt aliați. Nu-i de mirare că cei mai mulți vizitatori sunt en­glezi. Zilele astea, îi vezi peste tot: umplu plajele, forfotesc la terase, șu­șotesc pe străzi. Lisa­bo­na a redevenit un fur­nicar în care toată lumea e euforică, bucuroasă să se întoarcă la firescul unei vieți libere.

Anca Fronescu Stillewagt, coach, regizor, Amsterdam, Olanda

„Pandemia e încă o realitate dură”

Deși sunt de 25 de ani plecată din România, am fost mereu extrem de activă în viața culturală de aca­să. Asta, până acum doi ani, când n-am mai pu­tut să călătoresc cum aș fi vrut. N-aș fi crezut atunci, dar distanța la care m-a obligat pandemia mi-a făcut, de fapt, bine. Mi-a dat o detașare, care-mi permite să mă uit înspre țara mea și critic, nu doar cu dragoste și amărăciune.

Astă vară, când aici, în Olanda, am avut o vreme mizerabilă – am ieșit pe stradă cu căciulă, atât de frig și de ploios a fost –, mă uitam spre România cu jind și uluire, în egală măsură. Estul Europei părea atunci o mare petrecere: festivaluri peste tot în țară, distracții și aglomerări nesfârșite la malul mării. Olan­dezii sufereau în tăcere, fi­indcă în ciuda gradului îna­intat de vaccinare, au avut toată vara res­taurantele, cafenelele și ba­ru­rile închise, după o încercare eșuată de a relaxa restricțiile în iulie, care a adus 15.000 de ca­zuri pe zi. Dintre toate, restric­­ții­le orare au fost cele mai zdro­bitoare pentru nația asta, pentru care libertatea e totul. Scan­da­luri au mai fost și aici, la noi, am mai văzut câteodată oameni adunați în piețe și scandând diverse lozinci. Nu erau mulți. Olandezii nu-s ca francezii, nu intră în grevă chiar la orice nemulțumire, dar bombăne, totuși, destul de mult. Sunt mereu atenți cu binele lor, gata să și-l mai negocieze un pic. Și-au apărat libertatea și au primit-o. În schimbul ei, primul-ministru a cerut discernământul fiecărui individ, ca întregii societăți să-i fie bine. Iată-mă acum, după aproape un an de au­to-izolare și fereală, în care m-am salvat citind pe rupte, în care m-am văzut doar cu cei apropiați, cu soțul meu, familia lui, mama mea și cei doi câini, și-n care m-am simțit bine cu mine. Fiindcă eu, dacă am o cameră cu o fereastră care se deschide spre lume, pot sta în casă la nesfârșit. Un an în care mi-a scăzut venitul din cau­za pandemiei, dar în care m-am și mobilizat și am schimbat niște lucruri, să-l fac să crească la loc. Un an în care oamenii au ținut distanța, fiindcă, în fond, Olanda e o țară calvină, oamenii nu se prea înghesuie la îmbrăți­șări și pupături, dar în care veci­nii nu au ezitat să ne întrebe sin­cer, la răstimpuri, dacă totul e bi­ne. În fine, un an în care am mers mai mult pe jos, prin cartierul nostru destul de aerisit, așezat pe malul unui lac, fiindcă ne-a fost teamă să ne mai urcăm în autobuz. În care am călătorit mai puțin și ne-am bucurat mai mult de cele de lângă noi.

Acum, Olanda e într-un echilibru provizoriu. De pe 25 septembrie, ne-am întors la viața obișnuită, masca nu mai e obligatorie decât în autobuz, șo­se­lele sunt din nou aglomerate, fiindcă oamenii s-au întors la birouri, cluburile sunt deschise, dar trebuie să prezinți certificat. Rata de vaccinare e foarte înaltă, drept pen­tru care țara a donat din vac­ci­nurile rămase și Indoneziei. Dar unii olandezi s-ar simți mai bine dacă am fi din nou o­bli­gați să păs­trăm dis­tan­ța.

În vacanța de toamnă, aero­por­tul Schiphol a fost mai aglo­me­rat ca ori­când. După ce timp de doi ani de zile, oamenii și-au tot amâ­nat vacanțele, acum n-au mai vrut să aștepte. Cu teste, cu vaccinuri, cu măști și precauții, au plecat, pur și sim­plu, în va­can­ță, într-o Europă care e din ce în ce mai sigură pentru călătorit. Asta, în timp ce Ro­mâ­­nia mea, unde e foar­­te puțină clari­tate și foarte multă mah­mureală, tra­ge po­noa­sele ma­nagementu­lui prost, ale lipsei de res­pon­sabilitate. Am în­drăz­neala să cred că, dacă nu eram în UE, dacă nu am fi avut acces la vac­cin, urletele ar fi fost ace­leași. Ne-am fi plâns că nu ne iubește Occiden­tul, că suntem la capătul lu­mii și am fi dat oricât să ne vaccinăm pe sub mână.

Nu, nu e o toamnă mai deprimantă ca altele, aici, în Olanda, asta o spun cu certitudine, deși pre­țul ga­ze­lor și al electricității a crescut și aici și, mo­men­tan, avem un guvern în formare. Pandemia e încă o rea­litate dură, numărul de cazuri încă nu sca­de, viața nu va mai fi din multe puncte de vedere la fel. Dar ies pe stradă și văd că lumea zâmbește. E bi­ne. Mi-e tare dor să îmbrățișez oameni. Dar prefer să aștept.

Ioan T. Morar, scriitor și jurnalist, La Ciotat, Franța

Înapoi, la cafenele

Generalul de Gaulle spunea odată că e teribil de greu să conduci un popor care are 300 și ceva de feluri de brânză. Pur și simplu, sunt prea multe op­țiuni. Poți fi, de pildă, pro-vaccin, poți fi împo­triva vac­cinului sau poți declara public că nu ești împo­tri­va vaccinurilor, dar ești „doar pentru cele bune”. Pen­tru că, dintr-o dată, peste noapte, toți sunt spe­cialiști în tehnologia ARN mesager. În aceeași lo­gică, poți fi împotriva restric­țiilor, dar pentru vac­cin, sau poți fi împo­triva vacci­nului, dar pen­tru res­tric­ții. Sau poți fi pentru vaccin, dar împo­tri­va pașa­por­tului sa­nitar. Com­binații ne­sfâr­șite, care invită la dezbateri nesfârșite. Și totuși, cu tot spi­ri­tul rebel, Fran­ța e în momentul acesta 87% vac­ci­na­tă, iar morta­li­tatea în ca­zu­rile de covid e ex­trem de scăzută. Centrul de vac­cinare din Sala Poliva­lentă din La Ciotat, orășelul din sudul Fran­ței în ca­re trăiesc cu soția mea, de opt ani, care a fost tot anul deschis, se va închide luna viitoa­re, fi­indcă nu mai e nevoie de el. Școlile se fac cu pre­zență fi­zică, nu online, la supermarketul din Aubagne, unde facem aprovizionarea, nu-ți mai cere nimeni cer­ti­ficatul verde, numărul de cazuri e în descreș­te­re, iar la reanimare, doar 21% din paturi sunt ocu­pa­te. Chiar zilele trecute am citit în „Le Monde” decla­rațiile unui medic și profesor prestigios, care spunea că nu-și imagina că valul patru va dura aici așa de puțin. Asta înseamnă să te pregătești serios pentru intrarea în toamnă! Asta în­seam­­nă să taxezi cu se­ve­ritate orice nere­gu­lă, să dai amenzi de fie­care dată când regle­mentările sunt în­căl­cate. În fond, fran­cezii au inventat drep­turile omului, dar tot ei au inventat și ghi­lotina. Erori au mai fost și aici. De pildă, chiar la în­ceput, când Minis­trul Sănătății a zis că nu e nevoie de măști. Sau mai târziu, când s-au încrâncenat cu toții împotriva tra­tamentului cu cloro­chi­nă, care ul­te­rior s-a dovedit un tra­tament excelent pen­tru fazele incipiente ale bolii. Sunt greșeli care au costat și vieți ome­nești, sunt bâlbâieli de care discursul francez n-a fost scutit. Dar guver­nanții s-au redresat repede.

Între timp, în România există încă români care nu cred în Covid, care se vaccinează la chiuvetă (în­țelegându-se cu medicul să arunce doza pe canal, doar ca să-și ia certificatul), care falsifică adeverin­țe­le, crezând cu naivitate că boala nu-i va ajunge din urmă. Sunt gata să îmbrățișeze tot felul de teorii, consecința firească a traumelor noastre comuniste, a neîncrederii în autorități, care s-au dovedit în toți anii aceștia atât de corupte. Pentru români, e mai sigur să cumperi un medicament din târg de la basa­rabeni, decât să accepți un vaccin validat științific. În timp ce francezii sunt un popor care n-a trecut prin comunism, care n-a cu­noscut umilințele foamei, care n-a fost timp de 50 de ani mințit, furat, supra­ve­gheat, manipulat. Azi, francezii au în oamenii de ști­ință o încredere aproa­pe intactă. Și acum, la acest final de octom­brie, cald ca o vară indiană, și-au reluat obiceiurile, plimbă­rile, ieșitul la cafenele, și-au refăcut cu entu­ziasm țesătura socială, care le era indispensabilă. Întocmai ca unui pacient proaspăt ieșit din conva­lescență, care încă-și respectă cu sfin­țenie regimul prescris.