– Franco-chilianul Miguel Bonnefoy este unul dintre cei mai în vogă scriitori de limbă franceză de astăzi. Cartea sa, „Ereditate”, a fost primită cu încântare atât de public, cât și de critică. Volumul a fost publicat de curând și în limba română, prilej cu care scriitorul a venit la București –
Cartea strămoșilor
– D-le Miguel Bonnefoy, pentru cei care nu v-au citit romanul „Ereditate”, care este povestea lui? De ce ar trebui să îl cumpărăm?

– Cartea pornește de la povestea tatălui meu, și el scriitor, care a fost asuprit în Chile pentru convingerile sale politice, fiind chiar torturat. Cartea sa, „Relato en el frente chileno” („Poveste de pe frontul din Chile”), m-a impresionat foarte mult și am vrut să scriu și eu o carte în care să-i aduc un omagiu. Dar coborând pe firul istoriei, mi-am dat seama că pot merge și mai departe, pentru a scrie și despre strămoșii mei, despre povestea de viață a primilor din neamul Bonnefoy. Aveam material din belșug, cât să relatez despre patru generații, două războaie mondiale și o dictatură. Așa s-au așezat lucrurile.
– Cu „Ereditate” ați obținut multe premii. V-au influențat cariera?
– Deloc. Sunt foarte bucuros că am primit aceste premii. Sunt foarte emoționat și onorat să primesc distincții, mai ales „Premiul Librarilor”, pentru că acesta este premiul acordat de uriașii păzitori ai culturii și literaturii. Într-o societate sănătoasă, un librar are același statut precum un medic. Cultura vindecă și întremează. M-am bucurat să primesc acest premiu, precum m-am bucurat și de celelalte, care reprezintă o confirmare a muncii mele. Dar ele nu mi-au schimbat viața. Munca mea se desfășoară pe mai departe într-un cadru de liniște, de singurătate și de concentrare. Încerc să pătrund cât mai adânc în liniștea demnă a cărților, să nu mă las orbit și atras de sirenele premiilor literare.
– Cum ați decis să deveniți scriitor, ce v-a determinat să vă apucați de scris?
– Am vrut să devin scriitor pentru a călca pe urmele tatălui meu. Din spirit de imitație! Am vrut să semăn cu el și să-mi concep propriile povestiri. Eram fascinat de mitologia greco-romană, deci, automat, am început cu reinterpretări de mituri, pe care le-am publicat într-o cărțulie intitulată Naufragiu. Apoi am scris nuvele, pe care le-am trimis la diverse concursuri literare organizate de diferite primării. După ce am trăit în Venezuela dar și în alte țări, acumulasem în suflet bogății din mai multe culturi și tradiții, pe care am dorit să le contopesc într-o structură narativă, să văd dacă funcționează. Am trimis cartea la o editură, și primul roman a fost primit favorabil,
– Aveți anumite ritualuri când scrieți?
– Nu ascult muzică în timp ce scriu, lucrez în liniște, chiar am nevoie de liniște și singurătate, însă am nevoie și să fiu înconjurat de cărți, nu pot să scriu fără să am cărți în jurul meu. Îmi trebuie un impuls inițial, iar asta poate veni de la o frază, de la vreo idee, de la vreo imagine sau de la vreun ritm pe care vreau să-l păstrez de-a lungul cărții. Am nevoie de cărți ca să mă simt în largul meu, să-mi dea încredere. De fiecare dată când scriu un roman, sunt înconjurat de un mic sistem solar de cărți, cu rol de diapazon. Dacă mă îndepărtez de ritmul dorit, reiau textul, îl recitesc și regăsesc ritmul pe care voiam să-l imprim, după care îmi reiau ideile.
„Lucirea fierului și fulgerului”
– Cum arată literatura văzută „la fața locului” chiar de cel care o scrie?

– Aș spune că literatura este ca un atelier de fierărie, o forjă. Există o frază frumoasă a poetului belgian Emile Verhaeren, în poezia Fierarul: „Exaltat în flacăra lui de aur, sigur pe el, a zvârlit patimi, revolte și mânii, pentru a le topi și a le da lucirea fierului și fulgerului”. Menirea literaturii este să topească laolaltă diverse materii. „Exaltat în flacăra lui de aur”, adică în creuzetul artei punem toate dorurile, toate violențele, toate mâniile, toate patimile, punem acolo tot ce trăim și tot ce încearcă să capteze lumea în mișcarea ei continuă și complexă. Toate aceste simțăminte le punem în creuzet, apoi, cu o forjă, le topim și le dăm „lucirea fierului și fulgerului”.
– Personalitatea dumneavoastră este compusă dintr-un amestec de culturi. Cum se manifestă în mod real?
– Se manifestă foarte blând, foarte permeabil. Pe de o parte, am o moștenire venezueleană importantă, o moștenire a Caraibelor, a luminii soarelui, a barocului, luxurianței și anumitor lucruri supranaturale. Pe de cealaltă parte, am moștenirea chiliană, care ține de cultura Anzilor Cordilieri, de Pacific, care este mai calmă, mai puțin însorită, dar care caută un echilibru mai demn, mai stabil. Și o moștenire a culturii franceze, adică a rigorii, a perseverenței, a idealurilor înalte și a exigenței limbii. Am reușit să contopesc în inima mea toate aceste influențe cu seninătate, simplitate, fără nicio urmă de suferință.
– Motto-ul cărții dvs. spune așa: „Cei care nu își amintesc trecutul sunt condamnați să îl repete”. Este un avertisment pentru umanitatea zilelor noastre?
– În nici un caz nu am pretenția că pot oferi sfaturi despre ce ar trebui să creadă omenirea. Cum să avertizez eu omenirea?! Știu doar că pentru a ne cunoaște viitorul mai bine, trebuie să ne înțelegem trecutul. Fie că este vorba despre popoare, despre epoci istorice, despre generații sau despre indivizi ori copii, este esențial să înțelegem ce s-a petrecut înainte.
„Un exilat pierde întotdeauna”
– Sunteți fiul unui scriitor emigrant, plecat din America Latină spre Europa. Ați reușit să vă adaptați?

– Istoria omenirii este un șir lung de istorii ale migrației. Eu personal sunt fiu de refugiat politic, așadar, a fost vorba de un eveniment involuntar. Există și cazuri de exiluri voluntare, cum este cel al lui Cortázar la Paris. Dar exilul tatălui meu din America Latină către Franța a fost involuntar. Și am observat că oameni ca el nu reușesc să se integreze complet în noul teritoriu în care ajung, deoarece ei trăiesc în permanență cu nostalgia trecutului. Se află mereu între două țări, între două culturi. Revin la exemplul tatălui meu. El a petrecut ani buni ca să înțeleagă codul cultural european, valorile din Franța, după care, revenind în Chile, la fel, i-a fost foarte greu să înțeleagă noile coduri din statul în care se născuse. Așadar, un exilat pierde întotdeauna. Își pierde tărâmul și, din păcate, nu-l câștigă nici pe cel nou.
– Vă propun ca prin acest interviu să ademeniți cititori pentru cartea dvs. tradusă în limba română. Care îi este mesajul?
– Cred că sunt ultimul care ar trebui să dau răspuns la această întrebare. Deseori, cititorii cunosc romanele mai bine decât scriitorii înșiși. Cu toată modestia, vreau să transmit un singur mesaj prin acest roman: într-o lume plină de patriotism și de naționalism, în care noi considerăm că Europa este centrul universului, trebuie să ne amintim că și francezii au fost emigranți, în secolul al 19-lea, că au fost acceptați în alte zone ale lumii, și poate ar trebui să fim mai toleranți și să-i acceptăm pe cei care se află într-o situație grea și bat, acum, la porțile Europei.