Mă întorceam de la Gheorghieni, cu trenul, pe Valea Prahovei, privind desăvârșirea munților, a toamnei, a soarelui la apus. Aerul, lumina, culorile, toate erau superbe, și sufletul meu era la fel de „însorit”. Nu bănuiam însă că voi avea parte de o altă foarte minunată întâmplare. Imediat după Câmpina, pe culoar, am dat „nas în nas” (sau, mă rog, „bot în nas”) cu un câine-lup superb. Mi-a stat inima de o așa plăcută surpriză și câteva secunde ne-am privit în ochi. În ochii mei se citea încântarea, desigur. Ochii lui blânzi, buni, veseli și inteligenți erau și ei foarte „grăitori”: și eu eram pentru el o plăcută surpriză!
De obicei, când vorbesc cu animalele, caut privirea stăpânilor lor, ca să văd dacă am încuviințarea tacită să le pot mângâia, acum însă timpul era atât de scurt… A trecut pe ușa automată… eu m-am întors, în speranța că-l mai pot privi o dată; și el se întorsese să mă privească. Mă îndreptam spre compartiment, când câinele a trecut „pușcă” pe lângă mine (cine-i deschisese oare ușa?), m-a depășit, a intrat în compartimentul meu (desigur, el știa unde stau) și mă aștepta dând din coadă! De fapt, este prea puțin spus că dădea din coadă: tot trupul îi fremăta, ochii-i râdeau, urechile erau date spre spate așa, ca la căprioare, și parcă-mi spunea: „Dacă Domnul a făcut să te întâlnesc aici, în tren, trebuia să mă întorc, să stăm de vorbă, să ne cunoaștem mai bine, să ne bucurăm unul de altul, nu-i așa?”. Stăpânul lui Jackson (alintat Jackie) a rămas pe hol de vorbă cu prietena mea, iar noi, singuri în compartiment, am început să „discutăm”. Îl mângâiam, el mă lingea, se culca pe picioarele mele, se înălța cu labele din față pe genunchii mei, eu vorbeam, el îmi răspundea cu scurte lătrături și mici scâncete de bucurie, mă rog, era o fericire deplină, excepțională, înduioșătoare. Jackson era atât de expresiv, chiar avea suflet de om. De om bun!
Prietena mea Daniela ne-a făcut fotografii, am vorbit cu stăpânul, am aflat multe detalii: are doar patru ani, nu este slab, foarte vânos, urcă și de două ori pe zi pe Vârful Omul, poartă baticul ăsta cu roșu ca să nu se deoache, odată cineva l-a deocheat și stăpânul lui a spus „Tatăl nostru” și într-un târziu și-a revenit… Da, desigur, stăpânul său îl iubește enorm: este cel mai bun prieten, prieten pe viață și cu tot sufletul… Timpul a trecut repede, mult prea repede, și deodată am aflat că ei coboară la Ploiești (atunci chiar mi-a venit să plâng). Și atunci, stăpânul i-a spus: „Hai, Jackie, pregătește-te, coborâm!”. În acel moment, s-a uitat la mine disperat, la fel de disperat ca mine, doar că eu nu spuneam nimic, mă abțineam, în timp ce el… el îi spunea stăpânului că da, a înțeles, numai că nu vrea să coboare, uite-așa, nu vrea! Ușor certat de stăpân, vrând să nu-l supere, s-a îndreptat spre ușa compartimentului, cu trupul rămas înăuntru. Doar botul și un ochi cercetător căta pe culoar, să vadă ce-cum să facă să-l convingă pe stăpânul lui să rămână. Privirea întrebătoare, spre mine: „Dacă pe el nu-l pot convinge să rămână, atunci hai, coboară tu cu noi!”. N-am putut suporta lupta care se dădea în sufletul lui Jackie, stăpânul lui îl chema din ce în ce mai insistent, trenul aproape oprise, nu stătea mult în Ploiești. Am mers și eu spre capătul vagonului, Jackie fericit venea cu mine, stăpânul lui coborâse deja, stătea cu mâinile întinse să-l ia în brațe și, deodată, și-a dat seama că eu nu voi coborî în Ploiești, că este o păcăleală. S-a întors, a alergat spre compartiment, a intrat înăuntru, a încercat să intre sub fotoliul meu (asta mi-a povestit Daniela), nu a reușit, spațiul era prea mic pentru trupul lui, a mai încercat totuși o dată să se înghesuie, nu a reușit nici a doua oară, s-a gândit puțin și atunci s-a hotărât: s-a urcat pe fotoliul meu, s-a așezat „omenește” în fund și foarte hotărât (la modul: nu încercați, eu de aici nu mă mișc!), aștepta să vadă ce se întâmplă.
M-am întors de la ușă, l-am găsit pe fotoliu și am început să-i vorbesc, să-l conving să plece, dar nu, el înțelegea, dar nu voia să plece! Stăpânul lui și-a dat seama că se întâmplă ceva ce niciodată nu s-a mai întâmplat, a urcat repede, disperat (nu mai avea timp), l-a luat în brațe, eu eram în spatele lor (Jackie se uita peste umărul lui înspre mine), la scara de coborâre, stăpânul lui nu știa cum să se agațe de balustradă (i-ar fi trebuit o a treia mână) și atunci Jackie, dragul de el, și-a desfăcut picioarele și le-a fixat pe canatele ușii – ca să nu fie coborât fără voia lui… Cu greutate, au coborât totuși… Eu, cu inima strânsă, am închis ușa în urma lor. Trenul s-a îndepărtat, Jackie era ținut în brațe în continuare, poate ca să nu se ia după tren. Ne-am privit cu dragoste și părere de rău. Toată durerea lumii era în privirile noastre. A fost un „coup de foudre”. O mare fericire. Un dar dumnezeiesc. Apoi o durere. Ca pierderea unui om.
LUMINIȚA
