„Nici nebunii n-ar trebui izolați. Înnebunesc și mai rău”
– Prima întrebare pe care ți-o pun e legată de sănătate, problema majoră cu care ne confruntăm la nivel mondial: ești bine? Ai scăpat întreagă din pandemie?

– A fost o perioadă foarte dificilă și pentru mine! În Italia, prima parte a pandemiei a fost cruntă: mulți oameni afectați, multă strictețe… Așa că eu, partenerul meu de viață, Fabio, și băiețelul nostru, Ignazio, abia născut pe 17 septembrie 2019, am stat închiși în casă vreme îndelungată. Venea la noi doar șoferul, care ne făcea cumpărăturile și ni le lăsa la ușă, și o doamnă, o moașă, care m-a ajutat la început, în sensul că m-a învățat cum să-i fac baie lui Ignazio și o mulțime de alte lucruri ce țin de îngrijirea unui bebeluș. Că ești mamă la 20 de ani sau la 50 de ani, neștiința și temerile sunt aceleași, când îți vezi pruncul atât de fragil, atât de delicat! Doamna aceasta venea la noi și era un întreg ritual doar ca să pătrundă în casă: se descălța și-și lăsa hainele de stradă la intrare, se spăla foarte bine, iar eu îi dădeam alte haine, curate, pe care să le poarte cât stătea cu noi, ne puneam măști peste măști… Făceam totul ca să minimalizăm riscul de îmbolnăvire și – mulțumesc lui Dumnezeu! – am scăpat cu bine. Dar ce frică mi-a fost! În primul rând, pentru Ignazio, apoi pentru noi, pentru mine și pentru Fabio, și, în egală măsură, și pentru familia mea din România, pentru fratele meu, pentru părinții mei, care fuseseră la mine în septembrie, dar se întorseseră la Craiova… Dar tatăl meu n-a scăpat. În urmă cu un an și jumătate, Covid-ul mi l-a luat pe tata… Singura mea consolare este că a apucat totuși să-și întâlnească nepoțelul, că l-a ținut în brațe… Slavă Domnului că mama e teafără, e bine… Anii ăștia au fost crânceni! Pandemia a distrus vieți, a distrus familii, a distrus suflete, oamenii și-au pierdut locurile de muncă, și-au pierdut siguranța traiului și siguranța interioară, apoi fragilitățile psihologice și emoționale au fost exacerbate din cauza izolării… Izolarea e o condamnare la înfricoșare, la suspiciune, chiar și la ură…
– Temerile astea te-au atins și pe tine?
– M-au atins prin copilul meu. Și copiii au fost afectați de izolare și de restul restricțiilor. Ignazio are acum doi ani și patru luni și a crescut până de curând fără compania altor copii, ceea ce nu e sănătos. După părerea mea, izolarea e o condamnare la o moarte psihologică lentă. Nici măcar nebunii n-ar trebui izolați, că înnebunesc și mai rău! Pe de altă parte, măsurile restrictive au fost de înțeles, izolarea a salvat, cu siguranță, mulți oameni. Cel mai bine însă ar fi fost să nu fi existat deloc acest război virusologic, care, în câteva clipe, a pus la pământ societatea și economia globală. Și cred că această criză economică și socială va mai fi resimțită încă vreo câțiva ani.
„O sole mio” s-a ascuns în nori
– În perioada ei de debut, pandemia a lovit cu mare violență Italia, dar populația a dovedit o disciplină surprinzătoare. Aveam o altă impresie despre italieni – oameni liberi, veseli, petrecăreți…

– În general, poporul italian e disciplinat. Cu un amendament: când e la el acasă. Când sunt în afara Italiei, italienii se dezlănțuie, pe principiul că „nu ne vede nimeni, putem să facem ce vrem”. (râde) Și în pandemie, majoritatea italienilor au înțeles că măsurile care au fost luate au avut ca scop binele întregii societăți, așa că le-au respectat. Au stat în case, au purtat măști, mulți s-au vaccinat… Sigur, pe tot globul au existat și multe „bâlbe”, pentru că erau atât de multe necunoscute în privința acestui virus, încât toată lumea – medici, guvernanți – bâjbâia și era inevitabil să nu se facă și pași greșiți. A greși e omenește!
– Și-au regăsit italienii, între timp, stilul lor de viață așa de forfotitor?
– Întrebarea ta mi-a readus în minte două imagini tragice din timpul pandemiei: prima e aceea cu un băiat care cânta la chitară electrică în Piazza Navona, din Roma, absolut pustie! El era singurul suflet din acel spațiu vast, care înainte era ticsit atât cu italieni, cât și cu turiști! Iar a doua este aceea a camioanelor armatei, șiruri întregi, care duceau trupurile morților la incinerare – într-un stat atât de catolic, oamenii nu mai puteau să fie însoțiți pe ultimul drum de familie, de cei care îi iubeau… Aceste două imagini mi s-au părut sfâșietoare și le consider emblematice. Și să ținem cont că și acum, în Italia, rata de infectare e încă mare și multe restricții sunt încă în vigoare. Iar asta îi sperie pe oameni și, pe de altă parte, le întinde nervii la maximum. Pentru că deja nu mai suportă: sunt doi ani de când stau în tensiune și îndură restricții. Singura mea speranță este că, în timp, cunoscându-se structura acestui virus, el va putea să fie tratat, ca o gripă sezonieră, ca o simplă răceală, de care nimeni nu se îngrozește. Așadar, din păcate, din veselia italiană proverbială despre care mă întrebi, s-a pierdut mult în acești doi ani. O sole mio este destul de palid azi, e ascuns după nori.
– Ramona, locuiești de foarte mulți ani în Italia, noi am făcut multe interviuri, dar niciodată nu te-am întrebat cum arată casa ta din patria lui O sole mio? Te-ai adaptat ușor?

– În Italia locuiesc pe una dintre cele șapte coline ale Romei, în partea de nord, într-o zonă rezidențială foarte frumoasă, cu multă vegetație, pe strada Cortina d’Ampezzo (același nume pe care îl poartă și o celebră stațiune de schi). Casa se află la înălțime, iar perspectiva nu e obstrucționată în niciun fel (clădirile aflate mai jos nu sunt înalte), astfel că în depărtare pot să văd chiar și munții. În acest cartier e foarte liniște, nu auzi decât ciripitul păsărelelor – în vremea din urmă, am observat cu multă bucurie că în copacii dimprejurul casei mele s-au aciuat și câteva familii de papagali. Vin pe terasa mea și mănâncă fructele din cei doi mandarini chinezești. Din fericire, am o terasă foarte mare, astfel că am putut să mi-o decorez cu multe plante care-mi sunt dragi: pe lângă mandarinii chinezești am mai mulți dafini, doi lămâi, încă două plante ornamentale, al căror nume nu mi-l amintesc acum, și mai am și cincisprezece ghivece enorme cu trandafiri albi, care mă răsfață cu florile lor din mai până-n noiembrie. Am reușit să creez acolo o atmosferă încântătoare, plină de pace. Îmi iubesc enorm terasa: e locul unde mă relaxez cel mai bine. Povestea acestei case datează însă din 1992, din perioada în care începusem să cochetez cu actoria. Atunci am primit o invitație de la o producătoare, să discutăm despre un proiect. Doamna respectivă m-a chemat la ea acasă și unde crezi că locuia? Pe strada Cortina d’Ampezzo! Căutând adresa, am fost fermecată de atmosfera locului, de arhitectură, de liniștea care domnea acolo… Și țin minte că mi-am spus: „De-ar da Dumnezeu s-ajung și eu cineva și să fiu bogată, c-atunci aici aș vrea să trăiesc!”. Și uite că Dumnezeu și soarta au fost buni cu mine: azi locuiesc exact acolo unde am visat când eram o puștoaică, la început de drum în carieră.
„Am debarcat în Roma pentru o lună și au trecut 32 de ani”
– Cu talentul și frumusețea ta, puteai să faci carieră oriunde. De ce ai ales tocmai Italia? A fost rodul întâmplării sau a fost un vis al tău?

– A fost mâna destinului! Acum 32 de ani, în 1990, mi s-a oferit un contract prin ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic), care demarase o serie de proiecte, printre care și spectacole muzicale, pentru promovarea imaginii României în străinătate. Puteam să aleg unde să merg: în Grecia, Franța, Portugalia etc. Dar eu, fără vreo rațiune sau logică, doar urmându-mi instinctul, am ales Italia. Și uite-așa, pe 20 martie 1990, am debarcat în Roma pentru o lună de zile, iar de atunci au trecut 32 de ani, în care viața mea a fost trăită „Jumi-Juma” (cum mi-am și botezat un album muzical), între Italia și România. Eu, care până la 21 de ani nu zburasem niciodată cu avionul, ulterior am compensat cu vârf și îndesat: în afară de perioada asta de pandemie, nu a existat săptămână în care să nu merg cu avionul de 3-4 ori! Vezi cum se leagă lucrurile? Că atunci când eram mică-mică, visam să mă fac stewardesă, ca să călătoresc prin toată lumea, și uite cum visul mi s-a împlinit, dar prin artă.
– Crezi în destin, în proverbul „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”?

– Absolut! Altfel cum aș putea să-mi explic reușitele? Sigur, eu am muncit foarte mult, am fost serioasă, mi-am onorat cu rigurozitate angajamentele, am avut grijă să învăț permanent (am făcut cursuri de actorie inclusiv în America, în Los Angeles, cu fiul celebrului Lee Strasberg), dar strădania mea a fost dublată mereu și de șansă. Mai ales în lumea artistică, doar talentul nativ și hărnicia nu sunt suficiente. Și mai contează și stilul pe care-l adopți. Există o anecdotă celebră cu Sophia Loren: într-o zi, tânăra Sophia (nu diva de mai târziu) stătea la coadă la Cinecitta, în speranța c-avea să prindă un rolișor. Cineva a întrebat-o: „Da’ de ce vrei să fii actriță?”. Iar ea a răspuns, în dialect napoletan: „Pentru că mi-e foame”. Ei, mie nu mi-a fost atât de foame, încât să lupt cu ferocitate în meseria mea, să urmăresc oportunitățile până-n pânzele albe… Mi-a plăcut competiția, dar n-am știut ce înseamnă invidia și nici n-am fost dispusă să plătesc orice preț ca să obțin un contract, de exemplu. Din cauza asta au fost și lucruri care mi-au scăpat printre degete, de exemplu, un film cu Steven Spielberg, dar nu regret niciuna dintre aceste pierderi: mi-am păstrat sufletul curat, nepătat. Că, știi, când calci peste cadavre, piezi bucăți din suflet.
„Italienilor le plac străinii și, în special, străinele”
– Ramona, crezi că în adaptarea ta în Italia și în succesul pe care l-ai dobândit a jucat vreun rol și faptul că ești olteancă, că ai un caracter „sudist”, dinamic, la fel ca italienii?

– Iar întâmplarea face ca Fabio, partenerul meu, să fie din sudul Italiei, din Sicilia. Așa că fiu-meu e jumi sicilian și juma oltean. (râde) Dar, să știi că dacă i-ai spune unui italian din nord că e „sudist”, te-ar cam lua la goană: chiar și azi, între italienii din nord și cei din sud există tensiuni. Acea subtilă linie de demarcație, între nord și sud, e în continuare luată în considerare, deși nordul, istoric vorbind, s-a format prin „sudiștii” care au plecat și-au performat la Milano și la Torino. Dar dincolo de nord și de sud, Italia este o țară a oamenilor curioși. Italienilor le plac străinii și, în special, străinele, femeile străine. (râde) Pe vremuri, în anii 1960, erau foarte atrași de suedeze, de blonde. Că brunete splendide aveau și ei din belșug: Sophia Loren, Claudia Cardinale… Cu timpul însă, fiind foarte primitori, au deschis brațele larg către orice tipologie feminină. (râde) Așadar, dacă ar fi să identific un element care m-a ajutat să mă integrez, atunci nu aș spune că e vorba de caracterul sudist, ci de caracterul primitor, cald și familist care caracterizează poporul italian și mă caracterizează și pe mine, deopotrivă.
– În august 2021, te-ai întors în România datorită unui proiect profesional: serialul „Egregora – Comoara pierdută”, în regia lui Andrei Chiriac. Ce rol interpretezi?
– Cel al principesei italiene Francesca, un rol foarte ofertant. De altfel, întregul serial e foarte ofertant artistic și extrem de ambițios, e un serial despre istoria României de la începuturi, cu o ușoară tușă de SF. Filmările au avut loc în multe locuri splendide din România, inclusiv în Bucegi, la mare înălțime, unde au fost transportați nu mai puțin de 40 de cai și o mulțime de figuranți… E un proiect de anvergură și foarte special, creat și regizat de Andrei Chiriac, un artist fantastic, care a trăit mult în America, dar acum s-a întors acasă (Vezi cum, întotdeauna, firul inimii ne trage înspre casă?!). Abia aștept ca „Egregora” să iasă pe piață, să le arătăm americanilor ce înseamnă să faci un serial adevărat, în locuri adevărate, cu oameni adevărați, nu generați pe calculator! (râde) De asemenea, sunt în discuții pentru un proiect de televiziune, o idee a mea, care mizează pe emoție, vrea să atingă sufletele… Vezi, Ines, azi, granițele dintre țări, la nivel artistic, aproape că nu mai există: cea mai importantă e valoarea proiectului în sine și talentul. Însă, îți mărturisesc, șederea mea în România a mai avut un scop: mi-am dorit enorm ca fiul meu să stea și aici o vreme, să-și tragă seva și din pământul natal al mamei lui. Când s-a pus problema venirii încoace, Fabio mi-a spus: „Da’ eu nu pot să merg cu voi și să stau acolo atât timp, că am de lucru aici”. Și-atunci i-am zis: „Stai liniștit, c-o să venim să te vedem cât mai des, dar vreau neapărat să-l duc pe Ignazio, la locul nașterii mele, să se hrănească cu energia de acolo”. Și exact așa am făcut: în aceste șase luni, am luat de multe ori avionul și-am mers cu Ignazio la tata, la Fabio, însă mă bucur enorm că fiul meu are posibilitatea, cum spuneam, să-și tragă seva și de-aici, din pământul nostru românesc.
– Ce fel de viitor îi prevezi lui Ignazio? Tot unul jumi-juma, împărțit între Italia și România?

– Ignazio e deja, prin naștere, jumi-juma, așa că eu îmi doresc ca băiatul meu să cunoască întreaga lume, să se bucure de viață, să fie un om cu suflet curat și responsabil… Ignazio trebuie să crească, în primul rând, cu iubire. Și o are! Nu am cuvinte să spun cât de iubit este! Însă trebuie să fie un copil răsfățat doar cu iubire, nu și cu lux, cu lucruri de marcă sau alte fițe. El trebuie să crească în siguranță, cu un confort între limitele decenței, să primească o educație sănătoasă și să fie bine școlit, dar trebuie să-și construiască singur viața, fiindcă numai așa o să poată s-o aprecieze. Abia mai târziu, când o să fie format ca om și-o să fie pe picioarele lui, o să-i dăm și noi bani, afaceri, proprietăți, bijuterii, tot ce-am strâns și-am clădit pentru el. Iar Fabio a înțeles și mi-a dat dreptate.
„Viața din România e cu mult mai scumpă decât cea din Italia”
– Ai avea încredere să-l trimiți la o școală din România, să studieze în același sistem de stat în care ai fost și tu educată?

– E prematur să mă pronunț, dar e clar că, datorită mobilități extraordinare din prezent, și ceea ce ține de învățământ se schimbă, ca să acomodeze diversele necesități ale oamenilor. Ce e important, măcar la nivelul Comunității Europene, este ca învățământul să fie structurat la fel, pentru ca un copil să poată să învețe, fără probleme, câteva luni în Italia, să spunem, apoi alte câteva luni în Franța sau cine știe unde altundeva. Bine, măcar la nivelul Comunității Europene, totul ar trebui să fie uniformizat, de la servicii la prețuri. Ceea ce, în mod evident, nu e cazul, atât timp cât, în ultimele șase luni, de când stau în București, am remarcat că am cheltuit mult mai mult decât cheltuiam în Roma, cu toate extravaganțele pe care mi le ofeream acolo. Viața de aici, din România, e cu mult mai scumpă decât cea din Italia: mâncarea e mult mai scumpă, facturile pentru utilități sunt cu mult mai mari, hainele sunt mult mai scumpe… Sincer, nu știu cum reușesc românii să reziste! Eu – mulțumesc lui Dumnezeu! – îmi permit și traiul de aici, prin munca mea și prin munca lui Fabio, dar îmi dau seama că oamenii care trăiesc din banii care se câștigă în România o duc foarte, foarte greu! Ce să mai vorbesc de familiile cu copii! Văd cât de mult costă să crești un copil aici, în condiții decente, nu de lux, și mă sperie: costă de două sau chiar de trei ori mai mult decât în Italia! Și vorbesc de un copil de grădiniță – or, să ținem cont, cu cât copilul crește, cu atât cresc și costurile…
– Ramona ești o femeie frumoasă, dar care niciodată nu și-a ascuns vârsta. Cum te simți acum, la 53 de ani? Ce relație ai cu timpul?

– Pe de o parte, nu mă gândesc la vârstă și la trecerea timpului ca la ceva de speriat, ci ca la ceva natural și inerent. Pe de altă parte, dincolo de faptul că am moștenit de la mama o genă bună, eu sunt dintotdeauna genul de femeie care se îngrijește: chiar de curând am fost să-mi fac niște analize și medicii mi-au spus că, deși am vârsta fizică de 53 de ani, vârsta mea biologică e de doar 37 de ani. Deci e bine! (râde) Apoi, din fericire, azi, datorită avansurilor în medicină, nu te mai panichezi la apariția unui rid: botoxul își face imediat efectul. Eu sunt adepta tratamentelor naturale (îmi prepar singură măști cu miere, cu bicarbonat etc.) și doar de ceva timp am început să apelez la botox, însă numai o dată pe an și numai pentru ridurile de pe frunte, pe care nu vreau să le las să se adâncească. Deci nu exagerez, ci intervin cu măsură. Vreau să-mi păstrez expresia feței, să-mi păstrez mobilitatea naturală (o actriță trebuie să fie expresivă!), iar ridurile pe care le am mi le iubesc. Cum spunea Claudia Cardinale: ridurile sunt trecutul meu și-mi place să mi le privesc! Iar acum, mai am un motiv important pentru care să mă îngrijesc: trebuie să mă mențin cât mai mult tânără și în putere, pentru fiul meu. Vreau ca atunci când Ignazio va merge la grădiniță și apoi la școală să fie mândru de mine, să-i fie drag că are o mamă încă frumoasă și încă tânără. Așadar, la 53 de ani, mă simt foarte bine în pielea mea. Mă simt o femeie și o mamă fericită. Și apropo de destinul pe care-l invocam mai devreme, iată: trebuia să mă întâlnesc cu Fabio, să descopăr că și la 50 de ani există iubire, că iubirea e fără timp și fără vârstă și, ca rod al iubirii dintre mine și Fabio, trebuia să se nască Ignazio! Mulți au spus despre mine că sunt o mamă „întârziată” și e adevărat, la vârsta mea, aș fi putut să fiu chiar bunică! Dar așa a fost să fie și cred că venirea lui Ignazio acum, nu mai devreme, îmi oferă posibilitatea să-i dedic mult mai multe: realitatea vieții mele, experiența vieții mele, preaplinul meu de sentimente și, mai ales, timp! Căci, dacă l-aș fi avut pe Ignazio la 20 de ani, cu siguranță nu aș fi putut să-i ofer timpul pe care acum, ca o femeie realizată profesional și financiar, îmi permit să i-l dedic. Și, ca să închei, mă simt o femeie puternică, mă simt o femeie împlinită, realizată, dar care mai are încă visuri.

Cred că vârsta de 50 de ani e o vârstă minunată pentru o femeie care și-a găsit fericirea, al cărei suflet e senin, a cărei minte nu și-a pierdut curiozitatea, a cărei imaginație încă mai naște visuri. Și e o vârstă minunată pentru o femeie care are și puțin egoism pozitiv, adică își acordă și ei însăși puțin timp, ca să-și îngrijească trupul și ca să-și hrănească sufletul și mintea. Eu, de pildă, fac puțin sport – yoga, pilates etc. –, mai fac un masaj, iar în serile de vară, îmi mai iau din când în când și câte-o jumătate de oră în care, dacă sunt aici, în București, cât fiul meu se uită la desene animate, ies pe terasa apartamentului – da, am și aici o terasă superbă (râde) –, îmi pun pe fundal muzica mea de suflet, ABBA, Kenny Rogers sau Queen, mă așez pe un fotoliu și, cu un păhăruț de votcă și un trabuc, privesc stelele: îmi ofer liniște și-mi ofer libertatea privirii și a gândului. Iar dacă sunt în Italia, scena e identică, doar că alături de mine este și Fabio – Fabio care e Săgetător, ca și mine. Și să știi: chiar semănăm ca două picături de apă! De-asta ne înțelegem atât de bine!
Foto: PR ANTENA 1 (1), SHUTTERSTOCK (1)