Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

În vreme ce americanii visează să cultive salată pe Marte, momâr­lanii de la poalele Retezatului tocmai reînvie o tradiție seculară: frăția de cruce sub jurământ. Unii caută sensul vieții în Cosmos, alții în trecut.

Ghorghe Ciurea în tinerețe

Iubirea și moartea, la margine de drum

Vestea a căzut ca un trăsnet. O telegramă venită de la Brașov anunța că Ghiță, băiatul plecat în ar­mată al familiei Hamz, a murit într-un acci­dent tra­gic. Era într-o misiune, con­ducea un camion mili­tar, când și-a zărit, pe ne­aș­teptate, iubita, pe margi­nea drumului. Cli­pa aceea de uluială și bucurie, în care a încercat s-o strige, avea să-i fie fatală: ca­mio­nul a agățat un stâlp, iar Ghiță a murit strivit.

Știrea cea neagră a ajuns repede la Valea de Brazi, un sat de momârlani, aflat între Mun­ții Retezat și Vâlcan. La biserică au prins a suna clopotele, la crâșmă, bărba­ții și-au scurs paharele pen­tru sufletul lui Ghiță, în timp ce femeile s-au pornit agale spre casa mortului, care c-o găină în mână, care c-o litră de mălai sau cu o sită de ouă, ca să în­ceapă, după datină, pregă­tirile de priveghi și de co­mândare. Într-un târziu, când în capul uliței s-a auzit huruitul unei mașini militare, satul era deja adunat în curtea familiei Hamz.

L-au adus pe Ghiță îmbrăcat frumos, în uni­formă verde: în­tr-un sicriu de plumb, greu ca norii ce se adunaseră peste munți. De-abia trecuse răz­boiul, cu suferințele lui, și uite că umbra morții nu se dădea dusă de peste Valea de Brazi! La capul mortului, Ana și Veronica plân­geau amarnic după „fratele” lor. Cei trei copii crescuseră fără tată și-și fuseseră, din pruncie, unul altuia, tovarăși de viață grea.

Legământul de peste sicriu

Moș Gheorghe

Către dimineață, când lumea de la priveghi s-a mai răsfirat pe la case și-au rămas doar bătrânele ce frământau aluatul pentru pupii de împărțit la poma­nă, a început sfat mare: „Mu­sai să-și găsească fe­tele, până la îngropă­ciune, un frate de sânge, dintre flăcăii din sat!”, a spus cea mai bătrână dintre femei. „Așa-i datul! E păcat de la Dumnezeu să ră­mână fetele fără ajutor de nădejde de la un frate. Mai ales că n-au, bietele, un tată bun”. Șușoteala din bucătărie s-a întins, din om în om, peste sat. „Cu cine s-or înfrăți Ana și Veronica?”, se cotea lumea, în dimineața înmormântării lui Ghi­ță, în timp ce mergea spre biserică.

Legământul frăției de cruce avea să se afle abia la mormânt: după ce-a săvârșit slujba și-a rostit cu­vânt de mângâiere pentru apropiații mortu­lui, părin­tele le-a tras lângă sicriu pe cele două surori, dim­preună cu un flăcău din sat, abia întors din militărie. Tot Ghiță îl chema și pe el – Gheorghe a lui Ciurea. De față cu toată lumea, cele două surori și feciorul și-au zgâriat brațele cu un vârf de cuțit și și-au amestecat sângele. După care, preotul le-a legat încheie­turile mâinilor cu o cârpă albă și a bine­cu­vântat jură­mântul de frăție, „La bine și la rău, la ușor și la greu”. La sfârșit, a tăiat cârpa și i-a dat fie­căruia o bucată, să le fie amintire pentru legă­mântul făcut la groa­pa mortului, în fața lui Dum­nezeu. Abia după ce datina a fost dusă la bun sfârșit, bietul Ghiță a fost pus în groapă de camarazii lui din ar­mată, care l-au însoțit pe ultimul drum. Vero­nica, Ana și Gheorghe a lui Ciu­rea au fost primii care au aruncat pământ peste sicriul de plumb. Fratele de mamă se ducea în pă­mânt, fratele de cruce avea să le fie alături toată viața.

Ghiță Ciurea, tânărul chipeș de la începutul ani­lor ’50, are acum 91 de ani. Nu-i dai vârsta: fața fru­moasă, cu trăsături regulate, ascunde sub o barbă stufoasă necazuri adunate într-o viață de om. Un copil i-a murit de tânăr, nevasta i s-a stins amu-i anul, frații de sânge s-au dus toți, care devreme, care mai încoa’. Surorile de cruce s-au prăpădit și ele, Veronica, acum 5 ani, Ana, în urmă cu un an. Gheorghe Ciurea a rămas ulti­mul mărturisitor al ve­chilor obi­ceiuri păstrate până astăzi de momârlani.

Mă așteaptă zâmbitor în ușa căsuței sale, aflată pe o colină învelită în omăt, cum urci spre Retezat, din drumul spre Câm­pu lui Neag. Soarele toropește zăpada, iar streșinile picură par­că secundele ce mai despart iarna de primăvară. Moș Gheor­ghe abia o așteaptă, să mai tragă aer în piept, să mai prindă un pic de putere, visând să mai apuce, poate, încă o nedeie de-a momârlanilor, de Ispas sau de Sânziene. Lui Gheorghe i-au fost tare dragi și viața, și datinile vechi, ținute din moși-strămoși. N-a fost tradiție momârlănească să n-o respecte cu sfințenie, n-a fost nedee la care să nu-l vezi jucând fetele frumoase din sat. Zvelt, puternic și mereu bucuros, cu părul negru dat peste cap, Gheorghe Ciurea le aprindea ochii fetelor din satele de sub munți.

Într-o fotografie veche, la care se uită cu nostal­gie, tânărul chipeș din anii ’50 o să­rută cu foc pe mândra ce-avea să-i fie soție vreme de șaptezeci de ani. E îmbrăcat cu o cămașă înflorată, poartă pă­lărie domnească și-și ține de mână drăguța îmbră­cată și ea în costum momârlănesc. O curățenie fără mar­gini luminează fotografia, un senin ome­nesc care azi s-a pierdut.

Gheorghe Ciurea și soția sa, un sărut pentru eternitate

Poruncă din cer

„Numa ce mă liberasem din armată și vorbeam deja de măritiș cu fata mea”, poves­tește Moș Gheor­ghe, privind lung poza scoro­jită de vreme. „Eram cu un an mai mare ca bietu’ Ghiță, eu toc­mai mă liberasem, el era încă în armată când s-o întâmplat nenorocirea. Mă știam bine și cu el, și cu surorile lui, copi­lăriserăm cu toții în sat, am fost și la școală împreună. Dar mândra mea se avea și mai bine cu surorile Hamz, erau cele mai bune prietene. Așa că atunci când bătrânele din sat le-or zis să-și caute un frate de cruce, s-or vorbit cu ea și s-or hotărât că eu aș fi cel mai potrivit. Tot ce ai de făcut e să îți ții jurământul, să-l res­pecți, mai ales când l-ai făcut în fața satului întreg și în fața lui Dumnezeu. Îi mai presus de orice și așa îl și simți: ca un ajutor pe viață. Chiar atunci, acolo, peste sicriu, de cum am făcut legământul, am simțit așa, cum mi se lasă un foc peste inimă, și-am știut că de-atunci înainte, fetele alea orfane îs surorile mele. Date sub grija mea pe viață”. Așa a și fost. Ori de câte ori era de luat o decizie în fa­milie, Gheorghe Ciurea se gândea cum să fie mai bine pentru Ana și Veronica, pe care se străduia să le ocrotească, ca poruncă dată din cer.

„Știi cum îi, obiceiurile astea, parcă îți dau singure putere, dacă te ții de ele”, zice Moș Gheor­ghe. Și lui, și Veronicăi, și Anei, frăția de cruce le-a dat puterea să țină aproape unii de alții, și la bine, și la greu. „Exact cum zice părintele din carte la bise­rică că trebuie să se aibă frații, exact așa ne-am avut. Cu un frate de sânge te mai cerți, de la pă­mânt, de la o moștenire, dar pe un frate de cruce știi că te poți baza. Ăsta-i lucru mare! Ș-apoi, la vreun an după moartea lui Ghiță, am făcut nuntă cu Milia, mândra mea. Și-or venit și surorile Vero­nica și Ana, cu bărbații lor, cu tot neamul. Și ele din «frate» nu m-or scos, bărbații lor din «cumnate» nu m-or scos, pentru tot neamul lor eram fratele bun al fetelor. Și de-atunci așa o rămas! Și în ziua de azi, fata Veronicăi mă caută de sănătate și îmi spu­ne «unchiule». Așa grijă nici de la neamul tău nu te poți aștepta!”, spune bătrânul.

– Moș Gheorghe, ce ascunde, de fapt, frăția de cruce? Care este temeiul ei în viața de toate zilele?

– Știi cum îi? Aici, la țară, viața-i grea, și tot timpul ne-am ajutat unii pe alții, și la muncă, și la necazuri. Dar o fost și frăție de suflet. Ne-am avut ca frații, și la bucurie, la sărbători. La noi, la mo­mâr­lani, la nedei, lumea se duce „după neam”, cum se zice. Iar familia mea, și după ce m-am însurat și-am avut copii, a fost tot timpul împreună cu fa­milia lor, la toate sărbătorile. Eram o singură fa­milie!

Primul pe lista de „iertăciuni”

Veronica, sora de cruce a lui Gheorghe Ciurea

Violeta Mojoacă e fiica Veronicăi, sora de cruce a lui Moș Gheorghe. A crescut în cultul frăției de cru­ce al mamei sale cu Ghiță Ciurea. „Eu am știut una și bună: că Gheorghe Ciurea e frate cu mama și că eu sunt nepoata lui. Îmi și spune: «Nepoată, mă respecți și mă iubești ca pe un neam!». Și chiar îl respect pe unchiul Gheorghe, cum și mama și mătușa Ana l-au respectat. Chiar l-au considerat fratele lor. Când unul avea o problemă, se compor­tau frățește. Țin minte că-mi spunea mama că atunci când ai mei și-au făcut casa, au avut nevoie de bani împrumut. Și la cine să apeleze, dacă nu la fratele Gheorghe? Iar fratele Gheorghe a fost ime­diat săritor și i-a ajutat. Că își lucrau pămân­turile împreună, că se ajutau și la cele gospodărești, și la oi, sus în munte, nu mai spun! La nedeile mormâr­lănești, din familia noastră făcea parte și familia unchiului Gheorghe Ciurea. Totdeauna, de Sfântul Gheorghe, de Paște, de Crăciun, de sărbătorile mari, se invitau la masă, se iubeau ca frații. Dar vă mai zic un lucru, despre cât de puternică a fost tra­diția frățiilor de cruce la noi, am simțit personal, când a murit mama. Este la noi, la ortodocși, tra­diția aceasta frumoasă, a «iertăciunilor», când cel ce pleacă își ia rămas bun de la cei ce rămân. Pri­ma oară se ia rămas bun de la nași, apoi de la pă­rinți, dacă mai trăiesc, apoi de la frați. Eu, când am dat preotului lista cu cei de la care își lua rămas bun mama, unchiul Gheorghe a fost primul pe care l-am trecut! Cred că asta spune tot”.

Părinți de cruce pentru copiii orfani!

Adrian (dr.) și doi dintre frații de cruce, în ziua jurământului

Pasionat de obiceiurile mo­mârlanilor, Emil Părău, om de afaceri și patriot, în sensul cel mai frumos al cu­vântului, dor­nic să salveze tradiția locului, a tot scor­mo­nit după ultimii mar­tori ai obiceiului frățiilor de cru­ce. Așa a aflat de Ana, de Ve­­ronica și de Gheorghe din Valea de Brazi, frații care s-au jurat peste sicriul bietului Ghiță. Tot astfel a aflat că această tradiție a legămintelor de cruce era puternic legată, în zona Jiului de Vest, de mo­mentele când murea cineva.

„Am auzit povești ne­maipo­menite nu doar despre frați de cruce, ci și despre părinți de cruce. Dacă se întâmpla ca unui copilaș să-i moară    ambii pă­rinți, se găsea cineva din neam, de obicei o mătușă, care să lege jurământ de mamă de cruce pentru copil, chiar acolo, pes­te sicriul ultimului părinte mort. Iar de atunci încolo, nu mai era nicio dife­rență între copiii naturali și nepotul devenit «copil de cruce!». Ne tot mirăm cum de-a rezistat nea­mul nostru românesc din Ar­deal, atâ­ta amar de timp, tuturor vitre­giilor sorții. Cred că și obiceiul aces­ta, al fraților de cruce și al părinților de cruce ne spu­ne cât de importante au fost obiceiurile stră­bune și credința în Dum­nezeu, în istoria popo­rului nostru, căci, ve­deți, și legămintele astea de cruce se făceau în fața preotului, nu se fă­ceau, așa, în van!”, spune Emil Părău.

Legați cu tricolorul

Ionel Burlec, nașul de cruce al tinerilor din zona Bănița

Tot căutând, din a­proa­­pe în aproape, infor­mații despre frățiile de cruce din satele Jiului lo­cuite de mo­mârlani, Emil Părău a avut surpriza să desco­pere că în așezările din jurul Băniței și al Peșterii Bolii, obiceiul frățiilor de cruce nu doar că nu a dispărut, ci a fost reînviat acum mai bine de un deceniu, de niște tineri de toată isprava.

„Era prin 2008, când au venit la mine și la soția mea câțiva băietani din satele din jur, rugându-ne să le fim nași, în fața preotului, pentru că vor să se ia frați de cruce, așa cum era obi­ceiul pe vremuri, prin părțile noas­tre. M-a emoționat rugămin­tea lor și am acceptat pe loc”, poves­tește Ionel Burlec, fostul pri­mar din Bă­nița, unul dintre oa­menii cei mai respectați din zona Văii Jiului.

„Aici, la noi, obiceiul frățiilor de cruce e un pic diferit decât în alte părți. Se iau ca frați mai mulți băieți, care își aleg, obligatoriu, și o soră de cruce, de regulă mai mare ca ei și, dacă se poate, deja mări­tată, și se aleg și niște nași. La noi așa e datina: ne îmbrăcăm în costum popular, îl chemăm pe preot și facem o slujbă. Punem o gălea­tă de 10 litri de vin pe masă cu o cană, care se sfințesc. Preotul ne leagă pe toți cu o panglică cu tricolor, în cerc, și din aceeași cană ne dă să bem la toți din vinul sfințit. Tot preotul taie panglica și rămâne o bucată la fiecare dintre frați. La final, vine o formație și începe petrecerea. Participă tot satul, care devine astfel martor al înfrățirii băie­ților. «Noi, robii lui Dumnezeu, îndemnați de bun cuget, jurăm cu mâna pe Sfânta Evanghelie și Sfân­ta Cruce, că vom păzi acest legământ toată viața, uniți la bine și la rău, la ușor și la greu, spre sporul nos­tru, al familiilor și al obștii noastre dreptmă­ritoare. Așa să ne ajute Dumnezeu!» Așa sună jură­mântul la biserică”, spune Ionel Burlec, în timp ce se uită cu nostalgie prin pozele făcute cu prilejul înfrățirii băieților pe care i-a nășit. „Erau niște co­pii, aveau 15-20 de ani, nu mai mult, iar acum sunt toți băr­bați în toată firea, la casele lor. Am făcut o întâlnire mare, la 10 ani de la eveniment, și de unde la început eram 14, acum eram mai bine de 30!”, spu­ne cu bucurie.

Frați de cruce, frați de coasă

Cei 11 frați de cruce de pe Jiul de Est, împrună cu sora și cu nașii de cruce

„Eu sunt așa, mai prietenos, fac ce fac și se leagă oamenii de mine”, zice Adrian Arad, din satul Peștera Bolii, și zâmbește. El este cel care a pus la cale frăția de cruce în 2008. „Aveam doi-trei prieteni foarte buni, când ne-am pus în cap să facem frăția de cruce. Știam de la bunici și de la pă­rinți despre obiceiul ăsta și, dacă tot ne aveam cu toții așa de bine între noi, am zis că ar fi minunat să rea­du­cem la viață o tradiție așa de veche. Fiecare dintre prieteni a mai găsit câțiva băieți apro­piați și, o vreme, am tot ieșit îm­preună, să vedem cum ne înțe­legem. Când am simțit că între noi e o legătură pe care nimic n-o poate rupe, ne-am încumetat să facem jură­mântul. Se zice că îi bine să te înfră­țești cu cineva pe care îl știi bine. Nu doar că-l cunoști și, gata, faci frăția de cruce”, spune Adrian.

„Se zice că un frate de sânge ți-l dă Dum­nezeu, nu ți-l alegi tu. Dar pe un frate de cruce tu ți-l alegi. Ăi mai bătrâni ne-au și zis că-i mai mare păcat să te cerți cu fratele de cruce decât cu cel de sânge. Noi, de 13 ani, nu ne-am certat o dată! Unii au plecat afară, la muncă, viața ne-a mai se­pa­rat, dar doi, trei, cinci, tot timpul ne găsim. Pe oriunde mergi și dai de un frate de cruce, simți auto­mat legătura cu omul ăla. Simți că ai pe cineva pe lu­mea asta, că nu ești singur, orice s-ar întâmpla”.

– Oamenii s-au schimbat față de vremea buni­cilor voștri. Astăzi, fiecare e mai mult pen­tru el. Voi, ca frați de cruce, cum de rămâneți așa de apro­piați între voi? Ce vă ține legați?

– Aveți dreptate, azi, lumea e mult mai indi­vi­dualistă. Dacă suntem 15 familii în sat, avem 15 tractoare. Pe vremuri, ajungea un tractor. Când își făcea cineva o casă, puneau toți mâna. Azi, trebuie să îți bagi oameni ca să-ți faci o ca­să! Dar la noi, în frăția de cruce, e altceva! Sun­tem tineri, ne-am făcut fiecare câte o căsuță a lui: păi, la câți frați de cruce suntem, numai ma­terialele de construcție a trebuit să ni le cum­pă­răm, restul, munca, a venit de la sine. Când e nevoie de ajutor, suntem acolo unul pentru celălalt.

Vă dau exemplul meu: aveam de coa­să azi vară, la mine, la Peștera Bolii, și nu gă­seam să bag oameni nici cu plată. La cine să ape­lezi? La frații de cruce! De unul singur îi greu al nai­bii, împreună, nici nu simți munca! Trebuie să veniți la vară să ne vedeți: când ne strângem toți, câte opt-nouă, um­plem coas­ta! În­tr-o oră-i gata treaba! Și cântăm, până la Dumnezeu!

La fel ca Moș Gheorghe, Adrian așteaptă și el să dea colțul ierbii. Vine primăvara, încep sărbătorile, vin nedeile, iar momârlanilor le tresaltă inima când vine vorba de tradi­țiile lor, vechi de sute de ani…

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

1 Comment
  1. O poveste pe cat de atrăgătoare pe atât de adevărată.Tot ce este la 30km la deal sau la vale de vârful munților păstrează aproape nealterate anumite obiceiuri din abisurile istorice de peste 2000 de ani.La frăție mai lipsește vataful ca preot este și este pur dacic.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian