Povești din Micul Paris – MIA BRAIA

– Evocare de BOGDAN MIHAI SIMION –

„La ieftenirea traiului”

– Dialogul nostru se poartă în prima lună de primăvară. Mi se pare obligatoriu ca, înainte să-ți spui povestea, să fixezi peisajul. Cum arăta Bucureștiul interbelic în luna Martie?

– În primul rând îți mărturisesc că mă bucur să celebrăm o femeie în luna Martie: Mia Braia, mai ales că a fost o emblemă a Micului Paris. În ce privește decorul, pe vremea aceea, dincolo de bucuriile inerente ale anotimpului, dincolo de forfota şi florile lui, unul dintre cele mai plăcute moduri prin care se sărbătorea venirea primăverii, a căl­durii, și a zilelor mai lungi era ieşirea la terase. Amatorii de ieșiri în oraș scăpau, în sfârşit, de fumul acela gros ca smântâna din câr­ciumi şi mergeau la şosea, la terasă. Schim­bai uşor, uşor, ţinuta de iarnă, într-alta mai lejeră, pălăria de lână se înlocuia cu cea de fetru, haina de blană, cu cea de stofă, ză­pada lăsa locul pietrei cubice, apăreau pes­te tot florăresele cu tarabele pline de ghiocei, lă­cră­mioare, lalele… Plăcerea de a ieşi în lume, de a bea o cafea sau o bere la o terasă, bârfind puţin sau fă­când politică, era amplificată de primele raze mai calde de soare și de aburul verde al grădinilor. Ace­laşi lucru se întâmpla şi în alte oraşe ale României, în Iaşi, Cluj, Constanţa, dar şi în târgul Craiovei, unde începe povestea noastră de azi. Acolo, la peri­feria orașului oltean, era o câr­ciu­mă cu denumire intere­san­tă: „La ief­tenirea traiului”, deţinu­tă de un negustor cu inspirație de po­et: Constantin Braia. Numele lo­ca­lului voia, probabil, să atragă aten­­ția că acolo marfa era mai ief­tină. Atracţia principală a câr­ciu­mii erau Nea Limbă, vio­ris­tul, şi Ion a lui Ţache, cobzarul – mu­zi­canţi săr­mani, ce trăiau din bac­şi­şul subţire al muşte­rii­lor. Dar chiar și așa, ei înveseleau uli­ţa cu cân­te­ce bătrâ­neşti, în­demnau la bău­tu­ră şi con­tribuiau la câşti­gurile lui Cons­tantin Bra­ia, care avea nevo­ie urgentă de bani, pen­tru că visa la gloria fii­celor sale, amân­două cu talent muzical. Așa că o­mul tră­gea din greu, noapte de noap­te, servindu-și chiar el muş­te­riii, ca să poată investi în educaţia fetelor.

– Peisajul fixat, poate să înceapă povestea…

– Cu siguranţă că acolo, în câr­ciu­ma tatălui lor, și cu cei doi pricepuți muzicanţi, au fost primele contacte cu muzica ale surorilor Braia: cea mică, Jana (azi, arhicunoscuta Ioana Radu), şi cea mai mare, Maria (celebra Mia Braia), născută în 1911. Constantin Braia a văzut în fiica lui cea mare un talent de excepție care, cumulat cu ambiţia lui personală de a o face nea­părat artistă, a dus la investiţii masive în educaţia muzicală a Miei. Aşa se face că o înscrie la o şcoală privată de arte, din Craiova, „Cornetti”, ţinută de un cuplu de boieri cu origini greceşti. Foarte importante sunt întâlnirile pe care Mia le are cu profesorii de acolo, unii deosebiţi: Ion Vasilescu, la teorie şi solfegiu, un compozitor uriaş, principalul respon­sabil pentru epoca nebună a tangoului românesc. Jeny Ciolac, la canto clasic, și Dan Demetrescu, cu care a studiat bazele actoriei. Ţelul era limpede: tâ­năra Mia Braia era pre­gătită pentru o carieră în… tragedie. Aşa era moda, acesta era visul epocii, tra­gedia era ceva tipic aris­tocratic, tipic Belle Époque, dar devenise destul de greu să mai ai carieră în tragedie, în anii ’20. Aşa se face că Mia debutează într-o… comedie, în 1924, la Restaurantul „Minerva” din Craiova – un local mult mai răsărit, aproape de nivelul celor de lux din Bucureşti. Aşadar, la nici paisprezece ani, câş­­tiga deja ceva bani din spectacole. Ne putem imagina, fără riscul de a greşi, că proprietarul de la „Minerva” se cunoştea cu patronul cârciumii „La ieftenirea traiului”: „Hai, dom’le, că am şi eu o fată talentată, elevă la «Cornetti», dă-i şi ei un rol”. „Bine, nu pot să o pun într-o tragedie, însă o come­dioară s-o găsi pentru ea”. O tumbă, un personaj cu o umbrelă, un hopa-mitică, mai mult circ decât teatru, dar oferit unui public ceva mai rafinat şi într-un local foarte bun pentru debut. Lucru dovedit, pentru că la scurtă vreme, o găsim pe Mia angajată, ca prim-solistă, la Corul „Armonia” din Craiova, acolo unde cântă neîntrerupt, între 1925 şi 1929.

Viață cu aromă de lux

– Când a făcut Mia Braia pasul spre Capitală?

– La vârsta majoratului, când o frică teribilă de plafonare şi o ambiţie nebună de a-şi continua stu­diile muzicale o împing la o discuţie serioasă cu tatăl ei: voia la Bucureşti, voia la Conservator! Ce eforturi gigantice trebuie să fi făcut bietul Constan­tin Braia, micul antreprenor craiovean, ca să-și trimită fata la Bucureşti, să-i ofere ore particulare, să-i plătească chirie în Capitală! De aici încolo, fata va înţelege perfect cât a tras familia ei să o ajute, dar şi câte oportunităţi de succes îi oferea societatea capitalistă! De altfel, așa se explică și ura acerbă pe care Mia Braia, fată de provincie devenită mare artistă, a simţit-o mai târziu împotriva co­muniştilor.

– Cum i s-o fi părut craiovencei Micul Paris? Nu era Bucureștiul o scenă prea ma­re pentru puterile ei?

– Trebuie să fi fost copleşitor. De fapt, cred că în faţa ochilor ei își deschidea portița însuși marele Paris. Și nu era vorba doar de orașul strălucitor al anilor interbelici, să nu uităm că Mia venise să studieze la București. Nu doar măreţia oraşului, nu doar clădirile, bulevar­dele, doamnele şi domnii eleganți au fas­ci­nat-o, ci mai ales profesorii ei de la Con­ser­vator, atmosfera academică au trans­por­tat-o pe Mia într-o autentică atmosferă eu­ropeană. Profesorii erau nume enorme, şcolite chiar la Paris. La armonie, l-a avut pe marele dirijor Ion Nonna Otescu, care fusese elevul direct al lui Charles-Marie Widor, unul dintre cei mai mari compozitori şi organişti ai lumii. Lecţiile parti­­culare de canto Mia le lua de la celebra Elena Dră­gulinescu, cea mai vestită soprană din Bucu­reşti, școlită și ea la Paris. O divă adevă­rată, cu casa plină de amin­tiri și scrisori, primite de la admi­ratorii milionari din capitala Franţei, o doamnă uşor trecută, dar care mustea de poveşti dintre cele mai fascinante. De la Limbă şi Ion a lu’ Cobzaru, la Otescu şi Drăgu­linescu, saltul este aproape de neimaginat. Cu aceşti profesori, cu poveştile şi experienţele lor franţuzeşti, Mia Braia se simțea de-a dreptul în Paris. Aura aceasta şi-a păstrat-o toată viaţa. Nu a în­cetat nicio clipă să aprecieze stilul de viaţă aristocratic, occidental: salonul, eleganţa, aroma de cafea şi co­niac fin, poezia, haina de cea mai bună calitate, pasul frumos aşezat pe calda­râm, unul în fața celuilalt, aşa cum pro­babil văzuse doamnele păşind pe Calea Victoriei încă din prima zi în Bucureşti. La fel cum nu a abandonat nicio clipă muzica bună, pe care mai apoi a compus-o chiar ea, scriindu-i versurile și orchestrând-o sin­gură și la fel cum nu a încetat niciodată să aprecieze eforturile făcute de tatăl ei, pentru a o educa în această lume exclusivistă. La nici o lună de la sosirea în Bucureşti, Mia Braia era deja angajată ca prim-solistă la „Societatea corală «Carmen»”, contribuind ea însăşi financiar, prin câștigurile obținute, la propria educaţie, şi astfel mai ridicând povara de pe umerii tatălui ei. Era extrem de am­biţioasă. În 1936, debutează la Radio, deja se contura ca un mare nume al muzicii. Apar primele înregistrări la Electrecord (la vremea aceea, un simplu studio, parte a casei germane de discuri „Kristal”). „Banule, bănuţule” şi „Stau la poartă şi aştept poştaşul”, ambele compuse de profesorul ei de la Craiova, Ion Vasilescu, constituie primul disc. Ei bine, acest disc s-a vândut în cinci mii de unităţi, record absolut între solistele interbelice. Nici Maria Tănase, nici Maria Lătăreţu, nici Ioana Radu nu s-au apropiat de aceste cifre. Există şi o explicaţie: publicul Miei Braia era format exact din deţinătorii de gramofoane, oameni cu bani, oameni care-şi permiteau să cumpere muzică. Micul Paris o luase pe Mia în braţe, dar nişte braţe elegante,    elitiste. A început să cânte în cele mai sofisticate case, și succesul i s-a potrivit mănuşă în acest mediu aristo­cratic. Acestea fiind spuse, după părerea mea, Mia Braia este imaginea însăşi a Micului Paris şi a ele­ganţei acestuia. Nu-ţi mai dădeai seama că venea din­tr-o familie modestă din Oltenia, totul avea aro­mă de lux în ceea ce o privea.

Portret de epocă

– Cum arăta olteanca asta ambiţioasă, ce fel de apariţie era?

– Era superbă! Deși există o singură fotografie interbe­li­că, rămasă de pe la 1940, bu­nul gust se ob­servă lim­pe­de în ea: o pălărie de fetru al­bă, cu boruri largi, o blu­ză cu mâneci scurte, bu­fan­te, cu foarte subtile influ­enţe ţără­neşti, un ilic de cu­loare nea­gră, o geantă albă, perfect asor­tată, la ultimă modă. Era co­­chetă, ce mai… De te în­tâl­neai cu ea pe bu­levard, nu ziceai că e cântă­reaţă de lo­cal, pentru că a păs­trat mereu un aer de so­prană de operă. E drept că şi restau­ran­tele care se băteau pentru ea erau numai unul şi unul: „Coşna-Cire­şoaia”, „Luther”, „Balotha”. În plus, înregistra me­lodii cu orchestra de la Teatrul „Al­hambra”. Cât despre Mia Braia, femeia (nu artista!), eu sunt sigur că era… imposibilă. Era o fe­meie care vorbea fran­ceza, terminase o şcoală privată de muzică, absol­vise Conservatorul, fusese educată pentru a fi tra­gediană, dar muzical promova fox-trotul, jazz-ul și swing-ul. Era foarte sus. Mai educată şi, în acelaşi timp, mai modernă de atât, nu se putea. De aceea, aş putea jura că orice ai fi încercat să vorbeşti cu ea, îşi dădea ochii peste cap şi te judeca cu su­perioritate. Concerte în case cele­bre, în saloane de aristo­craţi, cu ea la pian, romanţe, tango, fox-trot, slow-fox, poate şi puţin Liszt sau Brahms. Vă daţi seama că inter­pretările erau deosebite, si­gur se uita urât la tine dacă nu văr­sai o lacrimă la momentul oportun. Glu­mesc şi eu, dar gluma nu cred că e prea departe de realitate. Nu avea cântece vesele, toate erau des­pre contopirea iubirii, o barcă, un clar de lună. Tipic boieresc. Tipic Dui­liu Zamfirescu, dacă vreţi.

„La fereastra unde doarme o pisică”

– Dar cineva a iubit-o pe aceas­tă femeie prețioasă și dificilă…

– Da, şi nu oricine. Petre Ale­xan­dru, tenor, solist de romanţe, un artist iubit, care avea deja un mare succes, el i-a fost soţ şi marea dragoste. Au trăit doi ani îm­pre­ună până să se căsătorească, ceea ce era de ne­conceput la vremea aceea pentru o femeie. Dar Mia Braia nu a fost vreo supusă a normelor sociale, dim­potrivă, nu a făcut nimic ce nu i-a convenit. S-au căsătorit legal în 1938, iar de atunci înainte, cei doi au reprezentat cel mai important cuplu de cântăreţi ai României interbelice, un fel de Ginger Ro­gers şi Fred Astaire: frumoşi, talentaţi, îndră­gostiţi. De fapt, ei au lansat moda cuplului artistic, bărbat şi fe­meie, spectacole cu enorm succes. O reprezentaţie la Cazino, în care la sfârşit îşi dădeau şi un pupic, era, pur şi simplu, delir. Timp de vreo şapte ani, in­clusiv pe parcursul celui de-al Doilea Război Mon­dial, acest cuplu a avut un succes gro­zav şi a și înregistrat mult. Mare păcat, că niciu­nul dintre discu­rile lor dinainte de 1947 nu a supra­vie­ţuit, cel mai probabil fiindcă au fost distruse deli­berat. To­tuşi, în 1950, sub privirea aprigă a Secu­rităţii, cei doi reînregistează discul cu melodiile „Să nu ne pier­dem vremea supăraţi” şi „La fereastra un­de doar­me o pisică”. E important să spunem asta, pentru că aceste două melodii se găsesc şi azi, le pu­tem asculta pe YouTube, fiind singurele înregis­trări rămase cu cei doi.

– Duceau cei doi o viață mondenă? Îi vedeai la braţ, pe străzile Bucureştiului, prin restaurantele de lux ale vremii, îi oprea lumea să le ceară un autograf?

– Cu siguranţă. Lumea îi cunoştea, îi vedea pe afişe. Frumoşi, eleganţi, ni-i putem lesne imagina, bând o cafea la o masă pe o terasă a unui restaurant lu­xos, plănuind următorul spectacol. Ea, inabor­da­bilă aparent, „superioară”, cu aer sofisticat, el, mai blând, zâmbitor, gata să răspundă oricui.

La o bere regală

– Să păşim pragul unui astfel de restaurant… Zi de pri­mă­va­ră. Anul 1940. Terasa de la „Luther”, deja acoperită de gli­cină. Spectacol Mia Braia şi    Pe­tre Alexandru. Să cânte muzica!

– La „Luther Park”, orchestra era excepţional condusă de Costică Tandin. Se bea bere cu specific german, direct de la fabrica Luther, din cartierul Griviţa, nici mai mult, nici mai puţin decât furnizorii Casei Regale. Mese ocupate de lu­me bună, îmbrăcată după ultima modă, tineri cu alu­ră relaxată, pe model parizian. Aşteptau cu nerăb­dare să înceapă spectacolul. Prima intra Mia, cu un scurt program de cântece româneşti, acele melodii de inspiraţie ţărănească, dar acompaniate de or­chestre mari, de jazz, trompetă cu surdină, tobă, pia­nină, dar şi un ţambal sau o cobză. Pe aceste ritmuri „jazzificate”, se cântau celebrele cântece româneşti scrise toate în perioada interbelică, de compozitori adesea cu origini evreieşti: „Ionel, Ionelule”, „Dar-ar naiba-n tine, dragoste”, „Crâşmăriţă din Bu­zău”, „Ţărăncuţă, ţărăncuţă”, „Morăriţa / Ţac, ţac, ţac”, „Sanie cu zurgălăi”, „Căsuţa noastră” şi câte şi mai câte. O auzeai pe Mia Braia începând spec­tacolul: „Banule, bănuţule, ferice de cin’ te are, căci când suni în bu­zunare, orişicâte inimioa­re vine după tine, banule”. Încă unul-două cântece de felul acesta, şi publicul era înmuiat. Apoi cânta o rumbă: „Ne-am întâlnit odată întâmplător, habar n-ai tu cum te ador, în vis uşor”. Poate şi un fox­trot… Iar după aceea, urca alături de Mia pe scenă și Petre Alexandru, un sărut, şi vocile li se armonizau minunat. Petre mai încet, Mia mai tare: „Să nu ne pier­dem vremea supăraţi, că e păcat, de ce să ne certăm, când ne iubim cât ne iu­bim…”. Succesul era asigurat.

    Din păcate, tot ceea ce a ţinut de această perioadă încântătoare a Bucu­reştiului şi a României interbelice a murit oda­tă cu venirea comuniştilor. Dar Mia Braia a rezistat. Cu nasul pe sus, vorbind franceză cu profesorii săi şcoliţi la Paris, cu stilul ei sclipitor și dramatic, atât pe scenă, cât şi în viaţă, fata cârciumarului din Cra­iova a cântat romanţe până la nouăzeci de ani. Olteancă puternică şi încăpă­ţânată! Dar pentru viața ei în epoca comunistă avem nevoie de un alt in­terviu. Ce mai trebuie spus este că fi­nalul vieții a găsit-o în America. În 1979 regimul i-a dat liber să plece. Dar era prea târziu    pentru ea. A murit la sfârşitul anilor ’90, la New York. Poa­te că fusese uitată, dar ea nu şi-a ui­tat niciodată demnitatea.

– Bogdan, cum îţi este scrisă ţie, în inimă, artista Mia Braia?

– Cu siguranță era foarte dificilă, dar o ador ca artistă, o ador pen­tru ta­len­tul ei, o ador pen­tru încăpă­ţânarea ei oltenească, aşa vreau să-mi ră­mâ­­nă în ini­mă.