E atât de plăcut, de reconfortant și de nostalgic să răscolești în cutia cu amintiri și să retrăiești vremurile copilăriei… Ai surpriza să dai peste o întâmplare pe care ai crezut-o pierdută în tolba timpului, și ea să fie la fel de vie ca atunci. Asociată cu o senzație întâmplătoare, reînvie, proaspătă și clară, din adâncul sufletului tău ațipit. Încet, încet, lumea misterioasă a copilăriei pare să prindă viață, și contururi aproape palpabile defilează prin fața ochilor tăi. Imaginea unui copil jucăuș, extrem de inventiv, cu ochi imenși, luminoși, și cu două sprâncene desenate a mirare apare mereu și mereu, din cutia cu amintiri. Un copil ascuns într-o magazie de lemne dezafectată, locul în care își petrecea zile întregi, inventând mereu jocuri noi.
În liniștea răcoroasă a lemnăriei, înconjurat de stelaje pline de borcane ce conțineau fel de fel de insecte (prinse de el cu paharul), copilul era în stare să stea ore în șir nemișcat, pentru a observa făpturile din preajma sa. Doi păianjeni ce-și întinseseră pânza într-un ghiveci de lut, un acvariu plin de pești multicolori, un borcan mare, ce servea drept casă unei broaște țestoase, un papagal ațipit de căldură, într-o volieră, iar într-alta, doi porumbei albi, înfoiați. Fascinat și pasionat, copilul își petrecea toată ziua în compania amicilor săi, oferindu-le grijă și hrană specifică: păianjenilor, muște prinse cu mare dibăcie, peștișorilor, purici de baltă, broaștei țestoase, diferite verdețuri, papagalului, mei, iar celor doi superbi porumbei, grăunțe și grâu. Dar în vara despre care vă povestesc, în lumea din magazie s-a petrecut o adevărată aventură. A apărut un arici. Copilul îl văzuse seara pe bătrânul dulău rostogolind cu botul ceva asemănător unui ghem țepos. Ușor și cu băgare de seamă, a luat el „mingea țepoasă” pe un făraș, ducând-o în „laboratorul său”. Acolo, a așezat-o cu mare grijă într-o cutie, ca nu cumva să o rănească, și… a așteptat. Nu se întâmpla nimic. Dar, deodată, din ea se ivi ceva negru, un botișor ce adulmeca prevăzător și explora împrejurimile. Fricos, ariciul se ghemui din nou, dar liniștea din jur îi dădu curajul de a se destinde și de-a cerceta cutia în care i se puseseră deja câteva frunze uscate, aidoma cuibului din care venise, dar și o mică farfurioară cu lapte călduț. Poate, poate îl va tenta. Copilul, stană de piatră, îl observa. Animăluțul avea corpul ușor alungit, precum o pară, capul rotunjor, boticul de culoare închisă, iar pe piept, o mică pată albă. Codița, aproape invizibilă, mică, mică de tot. Dintr-odată, sentimentul de simpatie a fost stârnit. Copilul era în culmea fericirii. Avea încă un suflețel în colecția lui. Dar cum să-l hrănească? Cu fructe, carne, nuci, ouă, iarbă proaspătă? A încercat cu de toate și a nimerit. Puiuțul de arici era topit după râme și… pepeni. Așa că aricelul (Rici de acum înainte), rătăcit, probabil, de mama lui, își găsise în copil un adevărat prieten devotat. S-a îmblânzit repede, ba chiar a învățat să „danseze” în ritmul zgomotului făcut de copil prin lovirea a două capace, care anunța că prânzul este servit. La auzul chemării, deși dădea impresia unui animal greoi, ariciul dovedea o iuțeală neașteptată, apărând din tufișurile grădinii. Dar, în septembrie, la începutul toamnei, Rici a dispărut. Nu mai venea la masă, nici măcar la sunetul celor două capace. Dispăruse fără urmă. Întristat, copilul a aflat ceva mai târziu că aricii hibernează și că Rici, probabil, își făcuse pe undeva un culcuș curat, căptușit cu frunzele uscate ale toamnei, ferit de eventualii dușmani. Trecuseră luni și Rici fu dat uitării. Dar, surpriză! În anul viitor, într-o zi însorită de iunie, Rici apăru pe poteca grădinii, nu singur, ci însoțit de doi puișori, cu trupșoarele acoperite de țepi fini și moi. Câtă bucurie la apariția celor trei musafiri, care începuseră să chițăie în semn de salut. Imediat, copilul le încropi o masă gustoasă și un culcuș așternut cu fân. Apoi, cu respirația gâtuită de emoție aștepta să vadă ce urmează. Simțind, parcă, tensiunea momentului, broasca țestoasă și celelalte animale din magazie înțepeniseră, fiecare la locul ei. Deznodământul n-a întârziat. Mulțumit din cale afară de prânzul cel bun, Rici se spălă pe mustăți, scoase din nou câteva chițăituri bucuroase, după care, împreună cu cei doi pui se instală în cutia cu fân. Acceptase oferta! Singura dată când a mai dispărut din grădină a fost pentru a veni, apoi, însoțit de un alt arici, probabil, tatăl copiilor. Au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți, și poate mai trăiesc și acum, în magazia de lemne. Povestea nu are un final cunoscut. Copilul care a trăit-o s-a făcut om matur, a plecat departe, în lumea largă, și doar vara își mai amintește câteodată de magazia lui cu păsări, broaște țestoase și o familie de arici.
MARIA B. – Baia Mare
