Prof. dr. MIRON BOGDAN: „Românii sunt un popor căruia îi pasă”

– Medic celebru, mare specialist în pneumologie, practică cu ardoare și rugăciunea, pe care o consideră „un destin” –

„Momentul în care Iisus îți răspunde la rugăciune este extraordinar”

Lumina începutului de primăvară pătrunde prin ferestrele largi, în încăperea plină de mobile ele­gante și vechi. Scaunele îmbrăcate în mătase, tablourile de pe pereți, toate vin dintr-o altă lume, lumea cultivată și rafinată a României de dinaintea comunismului. Pe perete, un covor Buhara, cu culori stinse, a străbătut sute de ani până la noi. „Îl am în familie de aproape două veacuri. E un covor musulman de rugăciune. În centru are reprezentat arbo­rele cosmic”. Domnul profesor Miron Bog­dan vorbește rar, așezând între noi cuvinte și pace. Se însuflețește atunci când coboară în timp, spre rădăcinile familiei, până într-un neam ilustru de moldoveni. Vărul său pri­mar, Ioan Petru Culianu, este o persona­litate de talie mondială, dar strălucit a fost și buni­cul său, academi­cianul Petru Bogdan, crea­torul chimiei fizice în România, profe­sor și rector al Uni­ver­sității din Iași. Era firesc ca domnul doctor să îi calce pe urme. Profesor de pneu­mo­logie al Universității Carol Da­vila din București, cât și al Uni­verstității Paris-Sud, Mi­ron Bogdan este unul din­tre puținii specialiști care au cre­zut că e mai bine să se în­toarcă acasă, decât să rămână „afa­ră”. „Am con­siderat că pot să aduc în România ceea ce am învățat în Franța”. Patriotis­mul nu e de fațadă, are în el un resort adânc ancorat în dragostea de țară și de credința ortodoxă. „Am mobilat camera aceas­­ta cu obiecte puține, pentru că am simțit că o cameră încărcată te stân­jenește de la rugăciune. Am ȋnceput să practic ru­gă­ciunea inimii de acum 45 de ani, încă de la vârsta de 25-26 de ani. Pot să spun că rugăciunea face parte din destinul meu. La un moment dat, când Îl tot chemi pe Hristos, El ȋţi răspunde. Iar momentul ȋn care ţi se răs­punde este extraor­di­nar!”.

„Părintele Stăniloae a fost o exemplificare de înger”

– Domnule profesor Miron Bogdan, cum aţi ajuns la doar douăzeci şi ceva de ani la rugă­ciu­nea lui Iisus? Erați, totuși, în plin comunism…

– Am fost un tânăr ȋndeajuns de neliniştit, in­telectual şi spiritual. Ca foarte mulţi adolescenți de atunci, la ȋnceput am fost ispitit de spiritua­litatea din Asia, indiană, chineză, japoneză, pe care am dorit să o practic. Dar a fost repede evident că yoga nu era făcută pentru mine; mi-aş putea chiar permite o extensie: ea nu e făcută pentru niciun european, fiindcă are ca premise alte matrici culturale. Nu ȋmi pare rău de căutările din acei ani, pentru că prin ele am cunoscut atâtea modalităţi de a preţui acţiunea Duhului şi pe alte meleaguri, printre alte seminţii. Dumnezeu este unic, dar mo­dul de a-L percepe di­feră, de aici şi variaţiile con­fe­sionale şi diferenţele culturale. Când m-am întors la ortodoxie, ȋntr-un mod absolut miraculos (probabil că fiecare om are ȋn destin micile lui miracole), mi-am întâlnit primul duhovnic, un monah de la Mânăstirea Putna, care a fost pentru mine un ȋnger cu chip uman. L-am ȋntâlnit mer­gând acolo, fără să cunosc pe nimeni. Aveam 26 de ani. El m-a dus de mână, după puţine luni, la părintele Dumitru Stăniloae, al cărui nevred­nic şi marginal ucenic am fost. Părintele Dumitru Stă­niloae era, ȋntr-adevăr, exemplificarea unui om-ȋnger, un om angelic.

– Ce spuneți mărturisesc mulţi dintre ucenicii pă­rintelui, toți afirmă că avea ceva dumnezeiesc în el, o prezență diafană îl înconjura…

– Părintele Dumitru Stă­niloae avea un chip ico­nic: părul alb, cu barba albă, mi­că, scurtă, cu un chip se­nin, fără grimase, fără cute de amă­răciune sau de mânie. În­­tot­dea­una când l-am ȋntâl­nit, era aşa, senin, fără nicio cută pe chip. Și niciodată nu era dispus să vor­bească des­pre altceva, decât des­pre Hristos, biserică şi credinţă. Din când ȋn când, căldura dum­nealui era legată de sim­ţirea pe care o avea pentru neam, devenea transparentă, vibrantă, puteai să o simţi. Eu sunt medic practician, clinician, nu sunt medic de labo­rator, deci am de-a face, mereu, cu oamenii. Şi ȋn con­tactul cu oamenii, func­ţio­nează ceva ce aş putea numi viziune. Viziunea este un abord aperceptiv al celui­lalt. Viziunea, ȋn bună măsură, se făureşte, dar ȋn ace­laşi timp, se simte. Ei, părintele era un interlo­cu­tor a cărui con­sistenţă vizionară era extrem de ȋnaltă. După pă­rin­­tele Stăniloae l-am cunoscut pe părintele Gale­riu, care mi-a fost prieten, o persoană apropiată pentru mine, deşi eu eram mult mai tânăr decât el, iar el era un mare păstor. După aceea, timp de aproape 30 de ani, duhovnic mi-a fost părintele Nicolae Bor­daşiu, de la biserica Sf. Silvestru, a cărui căldură şi rigoare intelectuală erau extraordi­nare. Părintele Nicolae Bordașiu trăise lucruri teri­bile. Fusese mult timp ȋnchis ȋn temnițele comu­nis­te, unde stătuseră și părintele Galeriu și părin­tele Stă­niloae. Ei au făcut parte, ca mulţi din familia mea, dintre acei oameni pe care ȋnchisoarea politică i-a pu­rificat, i-a cristalizat. Când eşti ispitit, afli cine eşti.

Reîntorcându-mă la părintele Stăniloae, aș putea să spun că el mi-a fost ca un tată. Mi-a dăruit primele trei volume din Filo­calie, cele prin­ceps, ȋnainte de a fi interzise. Chiar şi volu­mul IV l-am avut, cel care a fost topit ȋn depozitele tiparniţei, ȋn 1950. După aceea, mi-am putut cumpăra volumele urmă­toare de la librărie, astfel ȋncât lecturile mele filocalice au fost relativ timpurii, am ȋnceput pe la vârsta de 27-30 de ani. Când eşti foarte tânăr, suferi de o fascinaţie certă, dar capa­citatea de a duce ceea ce ai absorbit de acolo la valori care să fie ale tale nu e foarte ȋnaltă. După vârsta de 40 de ani, a fost altfel, după 40 de ani lucrurile au mers laolaltă cu creş­terea destinului meu ȋn profesiune şi ȋn mărturia mea academică. A crescut din ce ȋn ce mai mult şi discernământul meu raţional, deci, modul meu de a opera cu concepte care, volens-nolens, sunt teologale. Iar acum, de când am ieşit la pensie, de doi ani şi jumătate, mă bucur teribil de mult că am putut să adâncesc, ca niciodată ȋn viaţa mea, repertoriul conceptelor care nu mai sunt doar concepte de catalog lă­untric, raţional, ci au devenit concepte vii. Deci, practic, nu de foarte multă vreme, ru­găciunea mea s-a adân­cit.

„Omul care nu crede are o piatră în loc de suflet”

– Faceți mărturisiri cu ade­vărat impresio­nante. As­tăzi, nu mai dă bine să îți mărturisești credința. Este, cumva, o normă ca ea să ră­mână strict în sfera privată. La mare modă în lume e ateismul…

– Eu cred că un om care nu are credință este un om, dacă nu chiar bol­nav, atunci un om care nu e întreg. Lua­ți-o ca pe o mărturisire per­sonală, eu nu vreau să pone­gresc pe nimeni. Dar un om care este lipsit, la modul programatic, de reflec­ție spirituală, și care nu are o conștiință spirituală, pentru că, în fond, despre asta vorbim, e un om de care cu greu de apropii. În loc de suflet are o piatră. Astfel de oa­meni sunt de compătimit, iar eu nu aș vrea să fiu în pielea lor. Sigur că orice credință rămâne, în ace­lași timp, un lucru foarte personal, e un dialog per­petuu între om-persoană și Dumne­zeu-persoană. În tradiția orto­doxiei, credința subîntinde iubirea. De aceea, credința, cred eu, e bine să fie modelată de viața în biserică, de comu­nitatea iu­bi­toare a celor care cred. Oa­menii se iubesc între ei, iar asta este extraordinar. În plus, în biserică, avem pre­oți care au harul transmis până astăzi, direct de la apostoli, prin „punerea mâi­nilor”.

E o linie neîntreruptă de la Hristos și până la noi. Sigur că, de aici și până la armo­nizarea credinței cu viața în lume e cale lungă. Există foarte multe feluri de a per­cepe credința și de a-L per­cepe pe Dumnezeu. Sfân­tul Siluan Athonitul, pe care-l citesc acum, folosește o ex­pre­sie care merită a fi reți­nută: „A vorbi despre Dum­nezeu este una; a-L cunoaș­te pe Dumnezeu este cu totul altceva”. Cel mai stimulativ, cel mai motivant este să-L cunoști pe Dumnezeu – și aici intervine rugăciu­nea. Când ești intelectual și ai o anumită conștiință a rațio­nalității tale, pasul cel mai greu este să treci de la raționalitatea profană la raționalitatea sfântă. În tradiția ortodoxă există o parte a minții care poate să se îndrepte către Dumnezeu. Noi, românii, o numim minte, grecii îi spun nous. Acesta este locul în care, ca în basmele cu Făt-Frumos, rațio­nalitatea se dă peste cap și devine ambivalentă, capabilă să reflecteze la cele sfinte. Și, ipso facto, într-o ase­menea minte începe Dumnezeu cel Viu să vor­bească. Ca să revin la mărturisirea credinței mele, în foarte puține cuvinte, eu sunt medic, om cre­dincios ortodox, aparțin Bisericii mele, nea­mu­­lui meu, care este un popor ortodox și de care, nu vă ascund, sunt înamorat…

„Românii impresionează lumea prin bunătatea lor”

– Mentalitatea actuală a românilor e mai degrabă negativistă: cei mai proști, cei mai răi, cei mai hoți, ultimii…

– Există foarte multe mărtu­risiri și despre cali­tățile români­lor. Eu am să mă refer la una pe care am aflat-o relativ de curând, într-un text scris de către Părin­tele Nicolae Steinhardt, care face elo­giul bunătății românilor. Și când vorbește despre bunătate, pasul este foarte firesc să te în­drepți către iubire. Bună­tatea este o manieră practică de exer­ci­tare a iubirii. Și, orice s-ar spu­ne, acum, când mă uit spre gra­nițele nordice ale țării, din­colo de care a izbucnit un război, con­stat că bunătatea neamului meu s-a exprimat spontan, n-a fost ne­voie de nicio organizare. Româ­nii i-au primit pe străini în casă, i-au omenit cu mâncare sau mă­car cu câteva vorbe de îm­bărbă­tare, i-au dus cu mașinile unde au avut nevoie. Gândiți-vă că oamenii aceia, care sunt fu­gari, au ajuns la zero acolo, și au fost primiți de oameni cu căl­dură. Asta înseamnă ceva! Ro­mânii au impre­sionat lumea. Aţi observat şi reacţiile internaţio­nale, care, mai nou, exaltă ima­ginea asta a unui popor român căruia ȋi pasă, englezii spun who cares, deci, căruia nu ȋi sunt indiferente nici feri­cirea şi nici nefericirea celui de alături. Ăsta este un sentiment adânc evanghelic. Într-o viziune teo­logică, noi spunem că neamurile au niște mari îngeri, iar îngerul nostru, al româ­nilor, este un în­ger care se simte. De foarte multe ori, noi, românii, reacționăm cu obidă, cu o anu­mită deziluzie, o anumită frustrare, pentru faptul că ceea ce simțim că purtăm și însemnăm nu este întotdeauna sufi­cient de bine reflectat și nu este suficient de bine înțeles. Niciun om nu este însă atins de aripa per­fecțiunii, perfecțiunea este la alte niveluri. Acum, când trăim vremuri istorice, avem din plin ocazia de a reflecta la destinele, neferici­rile și deziluziile care lovesc neamurile. Fie ca Domnul, pe care Îl chemăm întru apărare și întru susținere, să ne păzească de încercările foarte mari, soldate cu su­ferință.