„Primăvara sufletului”, așa numește biserica Postul Mare, în contrast cu imaginea „neagră” a postului văzut ca o haină strâmtă și cenușie, una în care te îmbraci de nevoie, doar pentru că ai păcate multe și trebuie să le ispășești, să suferi pentru ele. Că nu este așa, ne-o arată sfinții, care, cu cât sporeau în iluminarea dumnezeiască, cu atât mai mult posteau. Pentru ei postul este, mai presus de toate, o eliberare și o înălțare spirituală, o primăvară a sufletului, așa cum primul soare face să plesnească mugurii de cireș, un prilej de căutări. Postul Mare are imnele și rugăciunile sale specifice. Zămislite de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, ele sunt astăzi un model de simțire dumnezeiască și de poezie adâncă.
Între marii sfinți poeți pe care biserica îi cinstește cu osebire se află Sfântul Efrem „Sirul”. Mare parte din poezia ortodoxiei este zămislită în Orientul Apropiat în acel tărâm în care miresmele Asiei s-au împletit cu mintea grecilor pentru a da naștere unora dintre cele mai încântătoare culturi. Sfântul Efrem Sirul s-a născut în anul 306, la Nisibis, astăzi un orășel kurd, la granița cu Siria. Când localitatea a fost cedată perșilor, s-a mutat la Edessa, unde a și trecut la Domnul, pe 9 iunie 373. Un alt sfânt, Grigorie de Nyssa, avea să îl descrie astfel: „Efrem este un sârguincios urmaș al primilor apostoli; El poate servi ca exemplu tuturor călugărilor și pustnicilor. A trăit fără sac, fără băț, și nu avea nici argint, nici aur. Mâncarea lui era fulgi de ovăz și legume, iar băutura – apă curată. Corpul lui era ca un schelet din lut”. Sfântul Efrem și-a petrecut toată viața într-o chilie mică, predându-le ucenicilor, ziua, și rugându-se, noaptea. Tradiția spune că el a întemeiat școala creștină din Edessa, una dintre cele mai vestite din întreaga lume. A lăsat în urmă o operă impresionantă, în care cele mai apreciate sunt imnele. Cea mai cunoscută creație a sa este o scurtă rugăciune, pe care ortodocșii o rostesc pe toată durata Postului Mare, împreună cu un ritual care implică metanii și închinăciuni mari. Rostul de căpătâi al acestei rugăciuni este să dobândim smerenia, așezând nevoința postirii în adâncul inimii, ca pe o nevoință a minții, înainte de a fi o asceză a trupului.
„Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie) Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie) Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (o metanie)
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. (o închinăciune mare)
Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul. (o închinăciune mare)
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune mare)
Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune mare)”.
