Fabuloase noutăți subterestre și cosmice

Structura interioară a pământului este diferită față de ceea ce s-a crezut până acum

Din unele puncte de vedere, interiorul sau miezul Pământului continuă să fie la fel de mis­terios ca în 1864, când Jules Verne a publicat roma­nul O călătorie spre centrul Pământului. În anii 1950, oamenii de știință au ajuns la concluzia că Pământul nu e gol, așa cum previzionase scrii­torul francez, ci că în interiorul lui există un miez solid, un soi de minge sau de glob, alcătuit dintr-un aliaj comprimat de fier, și „învelit” într-un fel de manta lichidă. Iată, însă, că în prezent această teorie este, cel puțin parțial, de­mon­tată. „Cu cât studiem mai mult, cu atât mai clar ne dăm seama că miezul Pă­mântului nu e un glob «plicticos» de fier”, spu­ne Jessi­ca Irving, seismolog la „Uni­versity of Bristol”, din Marea Britanie. „Am desco­perit o lume nouă, enigmatică, și cu totul ascunsă”.

Pe ce se bazează Jessica Irving când face aceste afirmații? În fond, în afara situației în care cu planeta noastră s-ar întâmpla ceva dezas­truos, un accident nuclear, un cutre­mur nimicitor, prăbușirea unui me­teorit, oamenii nu au posibilitatea să privească până în miezul pământului. Căl­dura imensă și presiunea zdro­bi­toare care se presupun că există în interiorul lui împiedică orice fel de călătorie (reală) spre centrul Pămân­tului. Pentru a studia interiorul pla­netei, geofizicienii se bazează pe analiza undelor seismice, care, într-o explicație simplistă, pot să funcționeze și ca un    „radiolocator”. Practic, înre­gistrând felul în care se de­pla­sează uriașele vibrații tecto­nice (ac­celerează, încetinesc, sunt re­flec­tate de diferitele medii etc.), cercetătorii pot să facă deducții cu privire la peisajul interior al Pă­mântului, cam așa cum tomografia computerizată oferă, în mod ne­invaziv, o imagine 3D a întregului corp omenesc, mergând până la detalii legate de organele interne, vasele de sânge și structura osoasă. În felul acesta, o echipă de geofi­zicieni de la Hawai’i Institute of Geo­physics and Planetology a realizat un studiu ino­vator, care a determinat-o pe Jessica Irving să facă declarațiile redate anterior.

„Totul a pornit” a explicat Rhett Butler, șeful echipei de cercetători „de la o analiză de rutină.” Butler studia felul în care undele seismice produse de cinci cutremure de proporții, în cinci locații diferite, au traversat miezul Pământului, dar, la un moment dat, și-a dat seama că ansamblul calculelor nu se potrivea cu modelul clasic al structurii inte­rioare a planetei. „Ceva era în nere­gulă, întrucât cifrele îmi indicau că undele care ar fi trebuit să traverseze fără probleme o bilă solidă din metal, în multe locuri, erau reflectate”. După ce întreaga sa echipă a reverificat calculele ma­te­ma­tice de mai multe ori, concluzia a fost clară: „Struc­tura interioară a Pământului este diferită față de ce s-a crezut până acum!”. S-a trecut la ana­lize aprofundate și, finalmente, s-a obținut o „hartă” nouă a miezului planetei: acesta e alcătuit dintr-un mozaic de materii dure, de materii lichide și de ma­terii „asemenea terciului”, după cum s-a exprimat, cu umor, Butler. Diferențele acestea l-au intrigat cel mai tare pe geofizician. „Am găsit dovezi care indică faptul că miezul nu e «moale» peste tot, dar nici solid peste tot. Există suprafețe dure, «lipite» de zone unde fie­rul e complet topit sau cu consistență de «terci». (…) E ceva atât de neașteptat, e ceva ex­traordinar, fantastic și teribil de incitant!”.

Cercetările echipei conduse de Rhett Butler și dezvăluite într-un studiu publicat în jurnalul științific Physics of the Earth and Planetary Interior (studiu preluat, ulterior, de toate revistele științifice de top) ar putea să revolu­ționeze înțelegerea noastră cu privire la câmpul magnetic al Pământului, deoarece mantaua lichidă ce îmbracă miezul este cea care determină câmpul magnetic. Conform datelor furnizate de NASA, alte planete – de exemplu, Marte – au un cen­tru lichid, dar nu prezintă nici miez și nici câmp magnetic. Așadar, se consideră că o mai profundă înțelegere a miezului Terrei ne va ajuta să deslușim cu cla­ritate relația dintre interiorul unei planete și activi­tatea ei magnetică, lucru care, în viitor, se poate dovedi esențial, inclusiv pentru a găsi moda­lități de a prezice seismele!

Filamentele radio din Calea Lactee

Folosind radiotelescopul MeerKAT (un câmp de 64 de antene, de mare putere, situat în provincia Northern Cape, din Africa de Sud) și studiind da­tele înregistrate pe o perioadă de trei ani, o echipă de cercetători a făcut o des­­coperire în egală mă­sură extraordinară și enig­ma­tică: din centrul gala­xiei noastre, Calea Lac­tee, emană mii de struc­turi mis­terioase, pe care oa­menii de știință le-au nu­mit „filamente radio”! Aceste filamente, aseme­nea unor „fire de țesut”, se întind înspre exteriorul galaxiei, pe distanțe de până la 150 de ani-lu­mină, sau de patruzeci de ori distanța dintre Pământ și cel mai apropiat sistem stelar, Proxima Centauri. Mai mult: unele fila­mente se prezintă sub formă de perechi, în vreme ce altele sunt organizate în gru­pe fixe, fiind plasate la distanțe perfect egale unele de celelalte, precum coardele unei harpe! Toate filamentele „zbârnâie” cu energie radio, ge­nerată probabil de miliarde de electroni care „țo­păie” printr-un câmp magnetic, cu o viteză apro­piată de aceea a luminii. Evident, nimeni nu știe cu siguranță ce sunt aceste fila­mente, care este scopul lor, cum au fost create și de către cine/ce. Șeful echi­pei de cerce­tare, Far­had Yusef-Zadeh, profesor universitar de fizică și astronomie la „Northwestern University in Evans­ton”, din Illi­nois, SUA, a mărturisit că ipo­­teza care pare cea mai vala­bilă lui și co­le­gilor săi este urmă­toa­rea: filamentele sunt gene­rate de centrul Căii Lactee, care se presu­pune că, printre altele, funcțio­nea­ză și ca un soi de uriaș acce­lerator de particule, ce emană, în mod cons­tant, raze cosmice. „La modul real, sursa ra­zelor cos­mice ră­mâne, în conti­nuare, un mis­ter. La care acum s-a adăugat enig­ma acestor extraor­dinare fila­mente ra­dio, a căror dispu­nere, clar ne-întâm­plătoare, ne uimește! Nu știm de ce se pre­zintă în gru­puri sau cum se separă și nici cum și de ce se realizează aceas­tă dis­tan­țare regulată. La toate aceste întrebări și la multe altele, încă nu avem un răs­puns”. Iar asta nu e tot! Studiind o hartă a razelor gama care se propagă în centrul Căii Lactee și dincolo de ea, o echipă de cerce­tători de la „Aca­demia Chineză de Științe” din Nanjing a mai făcut o desco­pe­rire mis­terioasă, dezvăluită în­tr-un studiu publicat re­cent în jurnalul științific Nature Communica­tions: harta a revelat nu doar că există ceva în miezul Căii Lactee care acce­lerează particulele până la viteze amețitoare (foarte apropiate de viteza lu­minii), generând o abundență de raze cosmice și de raze gama, dar că în apro­pierea miezului Căii Lactee există un scut miste­rios care protejează centrul de razele poten­țial nocive din afara gala­xiei! Această barieră invi­zibilă „este înfășurată de jur împrejurul centru­lui galactic”, în care, din acest motiv, densitatea ra­zelor cosmice este semnificativ mai scăzută decât în restul Căii Lactee. Altfel spus: razele cosmice pot să iasă din centrul Căii Lactee, dar au mari dificultăți în a pătrunde dinafară înăun­tru! Firește, nimeni nu știe cine/ce și cum a creat această barie­ră cosmică, de ce există ea și cum funcționează.       

Noi mistere de pe fața ascunsă a lunii

În ianuarie 2019, landerul lunar chinez „Chang’e 4” (navă spațială concepută special pentru aseleni­zare)    a lansat, pe fața ascunsă a Lu­nii, un rover (ve­hicul de explorare spațială cu ca­pacitatea de a face față unui teren accidentat și unor condiții de me­diu deosebite, dar care este prevăzut și cu echipamente de înregistrare foto-video și de prelevare de mostre), botezat Yutu-2 („Iepurele de jad”, în limba man­da­rină), care a pornit să ex­plo­reze craterul Von Kár­mán, cu un diametru de 186 de kilometri. Iar călă­toria lui Yutu-2 a fost plină de surprize! Mai întâi, realizând o scanare detaliată a subsolului lunar din acea regiune, roverul a găsit o substanță misterioasă, cu „aspect de gel și cu o cu­loare bizară”! Substanța a fost analizată cu un spec­troscop de raze vizibile și de infraroșu apropiat, însă cercetătorii chinezi nu au făcut publice rezul­tatele și nu au oferit nicio explicație cu privire la această descoperire. Oameni de știință neimplicați în pro­gra­mul chinez au făcut ime­diat le­gătura cu o altă ciudățe­nie: în 1972, astro­na­utul și geo­logul Har­­rison Schmitt, membru al echi­pajului spațial ame­rican Apollo 17, a găsit în apro­pierea locului de aterizare de pe Lună un sol colorat într-o nuanță nefi­rească de portocaliu, o enigmă căreia – suspect de în grabă – unii geologi i-au dat o expli­cație posi­bilă, dar nu obli­gatoriu reală: că solul porto­caliu s-ar fi format în timpul unei erupții vulcanice explozive, din urmă cu 3,64 de miliarde de ani. Nici până azi, aceas­tă explicație nu este acceptată de foarte mulți specialiști în geologie, în primul rând, din cauza lipsei datelor suficiente care s-o susțină.

Să ne întoarcem însă la călă­toria lui Yutu-2. A doua ciudățenie pe care a surprins-o a fost ima­gi­nea unei misterioase… „colibe”! La circa 80 de metri distanță, ro­verul a filmat un obiect bizar, sub formă de cub, perfect simetric, pla­sat pe linia unui orizont neted, lipsit de iregularități! Speculațiile au explodat imediat: teoriile au mers de la posibilitatea ca struc­tura să fie un hangar extra­te­restru, până la va­rianta unui mo­nolit, cu simbo­lis­tică necunoscută, creat tot de extra­tereștri. Din nou, suspect de repede, „ofi­cialii” impli­cați în cerce­tare au venit cu o ex­pli­ca­ție care i-a de­terminat pe mulți membri ai comu­­nității științifice inter­na­ționale, ca și pe amatorii pasionați de enigme, să ridice din sprâncene: din cauza distanței (de parc-ar fi fost vorba de zeci de ki­lometri!) imaginea a fost distorsionată, iar la o verificare apropiată, s-a consta­tat că, de fapt, cubul simetric, de mari dimensiuni, nu era nici cub, nici simetric și nici de mari di­men­siuni, ci era doar… un bolovan mic, în formă de… ie­pure care roade morcovi! Iar acum, norocosul „Ie­pure de jad” (sunt mulți iepuri în această poveste!) a mai descoperit ceva ieșit din comun: două sfere misterioase, ce străluceau ca niște perle translucide, așezate pe solul arid și prăfos al feței ascunse a Lunii! Astfel de „sferule” nu au mai fost niciodată găsite pe satelitul Pământului, iar cercetătorii habar nu au ce sunt și cum au apărut acolo. „Aceste sferule pur și simplu ne-au lăsat fără grai,” a recunoscut geo­logul chinez Zhiyong Xiao, de la „Universitatea Sun Yat-sen”, din China. „Din păcate, (…) roverul a trecut pe lângă ele, astfel că nu avem niciun fel de date cu privire la compoziția lor.” Totuși, deși datele le lipsesc cu desăvârșire, membrii echipei chineze au declarat că sferele sunt din sticlă și că se înscriu în categoria „microtektitelor” care au fost identificate pe Pământ, în apropierea zonelor de impact ale unor meteoriți – microtektitele fiind, în teorie, bucăți de sol conținând silicați care, sub forța de impact a unui me­teorit, zboară în aer, se recom­bină chimic în formă de bucățele de sticlă și apoi cad la loc pe sol, asemenea unor firimituri. Până la urmă, unicul lucru cert, cu privire la cele două sfere misterioase, îl reprezintă dimensiunile lor: una are 15 milimetri în diametru, iar cealaltă, 25. Ceea ce înseamnă că sunt semnificativ mai mari decât pre­supusele lor rude, microtekti­tele de pe Pământ.

O echipă de oameni de știință a găsit dovezi so­li­de și foarte convingătoare că una dintre lunile lui Sa­turn (cea de-a șasea planetă din sistemul nostru solar) ascunde, chiar sub suprafață, un ocean secret! Cerce­tătorii spun că Mimas, cea mai mică și mai apropiată dintre lunile lui Saturn, le-a dat primul indiciu că ar putea să fie „o lume oceanică ascunsă”, după ce sonda spațială Cassini, operată de NASA, a identificat „o miș­care de clătinare bizară”    în ro­tația lunii.

Acum, un studiu nou, publicat în jurnalul știin­ți­fic Icarus, sugerează că a­ceastă „clătinare” ar putea să fie rezultatul mișcării va­lurilor unui ocean lichid, „prins ca într-o capcană” sub su­pra­fața înghețată a lu­nii Mimas, al cărei diametru este de 396 de kilometri. Dacă se va de­mons­tra indu­bitabil că lu­crurile chiar așa stau, în­seamnă că Mi­mas repre­zintă „un tip de lume cu to­tul nou”! Desco­pe­rirea ocea­nului secret al aces­tei luni mititele s-ar traduce prin aceea că „apa și po­si­bi­lele forme de viață sus­ținute de aceasta sunt mai abun­den­te în sistemul nostru solar decât s-a crezut până în prezent”! „Dacă Mimas are un ocean, înseamnă că ea re­pre­zintă o clasă nouă de lume oceanică as­cunsă, a cărei suprafață nu trădează în niciun fel existența apei”, a explicat principalul autor al studiului, Alyssa Rhoden, geofizician la „Southwest Research Insti­tute” din San Antonio, Texas, SUA. „Lu­mile oceani­ce cu apă interioară” (LOAI), precum satelitul    Euro­pa, al lui Jupiter, nu reprezintă o nou­tate pentru oa­me­­nii de știință, însă, în cazul lui Mimas, valurile și cu­renții întinderilor de apă fractu­rează suprafața ocea­nului.    „Noile informații pe care le-am obținut au ex­tins foarte mult definiția unei lumi potențial locui­bile în sistemul nostru solar și dincolo de el! Desco­perirea oceanului subteran secret al lunii Mimas e ceva absolut extraordinar și de o importanță uriașă pentru cercetările menite să răspundă la una dintre marile întrebări ale uma­nității: suntem singuri în univers?”.