Dacă ar fi să scrie ceva pe o carte de vizită fictivă, ar fi, probabil, „regizor francez de origine română și etnie evreiască”. Ar împăca, poate, în felul acesta, cele trei identități care, din clipa în care a părăsit România, n-au încetat să-i marcheze existența. Nici n-ar fi departe de adevăr, pentru că Radu Mihăileanu a păstrat câte ceva din toate: și umorul românesc, și curajul evreilor de a porni la drum, și eleganța Parisului, care l-a găzduit. Un oraș care, în seara în care ne-am întâlnit, pe Rue de la Convention, se străduia din răsputeri să țină la distanță ecourile unui război nedorit. Forfotă, voci, clinchete de pahare, râsete, tocmeli și pași grăbiți. O agitație colorată, sub un soare inofensiv, exact ca-n filmele acestui regizor, laureate și nominalizate de la Cannes la Berlin și de la Veneția la Sundance.
„Am fost de foarte mic conștient că trăiesc într-o dictatură”
– Suntem la Paris, a venit primăvara, iar la 2000 de kilometri de noi se poartă un război sângeros. Cum trăiți întâmplările astea, domnule Mihăileanu? Au retrezit ele neajunsurile tinereții dvs. petrecute în România comunistă?

– Nu știu dacă aș putea, în clipele astea, să fac diferența între om și artist, între postura mea de tată sau bunic și cea de fiu al unui intelectual care a fost deportat și urmărit de Securitate. Trecutul mă invadează acum. Întâmplările petrecute în anii ‘70-’80, destinul familiei mele, fuga mea din țară prind din nou viață. Deasupra lor, plutește întrebarea: ce poate face un popor în fața unui dictator, într-o lume despre care ne place să credem că e un pic mai modernă? Ce pot face celelalte puteri, într-o lume despre care ne place să credem că e puțin mai evoluată? Occidentul întreg e încremenit la gândul că un om și curtea lui sunt gata de orice, poate chiar de un război nuclear, dintr-o ambiție absurdă. Iar noi asistăm neputincioși la crimele de război făcute de Putin la Bucha sau Mariupol, așa cum ne uităm la un serial TV. Suntem în zorii unei alte lumi. Chiar în scenariul cel mai optimist, lumea nu va mai fi la fel.
– Când ați părăsit România, aveați deja o imagine despre ce înseamnă regimul comunist?
– Da, pentru că aveam 22 de ani și trăisem destul de multe întâmplări. Tatăl unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, Babu Ursu, fusese torturat și omorât în închisorile comuniste. Jurnalul lui, în care erau menționați toți marii intelectuali ai vremii, fusese capturat de Securitate, care, pe urma acelor pagini, a început arestările. Lucrul ăsta a creat mare spaimă în lumea culturală și în familia mea, pentru că Babu Ursu era prieten foarte bun cu tata. Iar eu, foarte bun prieten și coleg de clasă cu fiul lui, Andrei, care a trăit, cu toata familia lui, o tragedie de nedescris. S-au făcut percheziții și la noi acasă, trăiam din plin această atmosferă apăsătoare și primejdioasă, din care evadam, din când în când, făcând teatru. Aveam o trupă de teatru clandestină, cu care jucam piese scrise de mine, în care personajele, un Rege și o Regină, despre care toată lumea înțelegea cine sunt de fapt, erau plasate tocmai în Anglia secolului XV. Când Securitatea devenea suspicioasă și mă lua la întrebări, spuneam că nu fac decât să critic imperialismul englez. (râde)
– Ce vă împingea la asemenea acte subtile de disidență?
– Am crescut într-o familie de oameni care au luptat pentru libertate și care au trăit din plin toate convulsiile acelei vremi. Tatăl meu, evreu, s-a născut și a studiat lângă Iași. Acolo l-a prins și pogromul, în care au murit unchiul și vărul lui și fratele mamei, Iosi. El și cu mama au scăpat la București, cu bunicul. Într-o zi, a fost chemat să execute serviciul militar obligatoriu. Era de fapt o capcană, în urma căreia a fost deportat în lagăr, la Târgu-Jiu. Acolo, fiindcă a făcut o pneumonie la un moment dat, a fost dus la spital, de unde a reușit să evadeze. Imediat după, și-a făcut acte false și, în loc de Mordechai Buchman, a luat un nume românesc, Ion Mihăileanu. În timpul războiului, și el, și mama au îmbrățișat ideile comuniste. Erau susținători ai lui L. Pătrășcanu, liderul comunist care, pentru orientarea lui anti-stalinistă de după război, aproape utopică, a fost la un moment dat lichidat de comuniști. Părinții mei credeau sincer în treaba asta, să nu uităm că ne aflam în anii ‘30-’40, ca evreu nu aveai altă alegere decât să te poziționezi împotriva naziștilor. Orientarea lor comunistă era o reacție normală la teama și ideologia dominantă pe care o trăiau zi de zi. În România încă nu se știa de gulag, nu se știa de lagăre și de ororile regimului comunist. Când au început să iasă la iveală, iar Pătrășcanu și susținătorii lui au fost arestați, tata s-a ascuns timp de un an. Scrisese, împreună cu Ion Caraion, un articol împotriva lui Stalin, în „România Liberă”. Caraion fusese arestat, iar tata a apucat să fugă. În timpul războiului, a lucrat la „Ecoul”, cu toată gașca de intelectuali ai vremii: Miron Radu Paraschivescu, Alexandru Mirodan, Ion Caraion și alții. Iar mai târziu, a fost redactor șef adjunct la „Contemporanul”. Și-a păstrat convingerile politice de stânga toată viața, a fost ceea ce azi în Occident se numește un socialist, a crezut într-o fericire socială, colectivă, cu cât mai multă egalitate între oameni, și a fost împotriva unui capitalism sălbatic. Dar s-a dezis repede de comunism și ne-a instruit și educat de mici în ideea plecării din țară. Am fost pregătit constant pentru asta, fiind de foarte mic conștient că trăiesc într-o dictatură.
„Am trăit toată viața în umbra imposturii”
– Și în ce context ați părăsit, de fapt, țara?

– A fost o fugă pregătită în cele mai mici detalii. Tata călătorea din când în când în Franța, pentru că tradusese toate cărțile lui André Malraux și se împrieteniseră. I-a tradus și pe François Mauriac și pe Victor Hugo. Din când în când, Malraux sau alți prieteni intelectuali ai marelui scriitor îl invitau în Franța, tata cerea viză, primea respins, apoi Malraux suna la Ministerul Culturii și, cu intervenții de la generalul de Gaulle, îi obțineau ieșirea, în timp ce noi rămâneam ostatici la București. Pentru că nu voia să ne pună în pericol, tata se întorcea de fiecare dată. Dar nu se întorcea cu mâna goală. Aducea tot felul de cărți interzise, cum era de pildă Soljenițîn, care erau păstrate în bibliotecă pe raftul din spate și împrumutate doar pe sub mână. La una din călătoriile lui la Paris, s-a interesat ce școală aș putea să urmez. Eu voiam să fiu actor, jucam deja la Teatrul Evreiesc de Stat. Dar știind că voi pleca din țară și că nu mă voi descurca în meseria asta dacă nu sunt vorbitor nativ, tata m-a înscris la IDHEC, L’Institut des Hautes Études Cinématographiques, celebra școală de regie pe care au absolvit-o Truffaut și Godard. Examenul l-am dat prin corespondență și, cum nu puteam să-l trimit direct, fiindcă ar fi fost interceptat, l-am trimis printr-un student israelian care mergea la Tel Aviv, unde locuia un prieten bun al familiei. Prietenul a trimis probele de examen la Paris, iar răspunsul i-a venit lui, la Tel Aviv. Într-o zi, ne-a sunat și a spus, conform codului, „Fata mea a reușit la examen”. Atunci am înțeles că am fost admis. Și am trișat. Am făcut cerere să merg la Tel Aviv, „să-mi vizitez bunicul”, care locuia acolo, știind că poate nu-mi voi mai vedea niciodată fratele și părinții. De acolo am plecat direct la Paris.
– În filmele pe care le-ați făcut mai târziu se regăsesc toate aceste ingrediente ale tinereții zbuciumate: și greutatea istoriei, și spiritul de aventură și mai ales ideea imposturii.
– Impostura este a mea, pentru că am trăit toată viața în umbra ei. E o impostură pozitivă, cum îmi place să o numesc, o impostură la care te obligă uneori viața ca să supraviețuiești. O impostură a fost și plecarea mea spre Israel, știind că de fapt plec la Paris. O impostură e și numele de Mihăileanu, știind că pe dedesubt sunt un Buchman.
– Cum vă împăcați azi cu evreismul dvs.?
– Simt că port în mine o triplă identitate. Sunt român, pentru că m-am născut în România și am crescut în mediul cultural românesc, cu Caragiale, Eminescu, Stănescu, Sorescu, cu filmele lui Ciulei și ale lui Pintilie, care erau prieteni cu tata, cu forța teatrului românesc. În paranteză fie spus, primul film al lui Pintilie, „Duminica la ora 6”, la care tata a fost co-scenarist, relatează chiar povestea părinților mei. Dar am în mine și un românism profund țărănesc, pentru că mi-am petrecut vacanțele la Vălenii de Munte, dus de Miron Radu Paraschivescu, în familia unor oameni simpli, cu care am mers la arat, la cules, la livadă, la vaci, la cai și așa mai departe. Am avut o dădacă unguroaică din Maramureș, Erji neni, și uite așa, peste românismul meu s-a suprapus o atmosferă un pic balcanică, un pic ungurească, un pic slavă. Apoi, sunt, desigur, francez, chiar dacă nu m-am născut aici și nu am făcut școala aici. Locuiesc de patru decenii la Paris. Am azi un picior înăuntru și un picior afară din țara asta. Și cred că e mai bine așa. Cât despre evreitatea mea, cred că i-am descoperit cu adevărat profunzimea abia ajuns în Franța, singur și un pic dezorientat, când m-am trezit spunând: „Dar cine sunt eu? Și ce fac aici?” Azi, mă simt profund evreu. Am traversat marea, Moise face parte din sângele meu.
„Să spui în Franța «Te iubesc!» unui prieten e un adevărat cataclism”
– Provoacă mutatul într-o altă țară o criză identitară?

– Plecatul te face, înainte de toate, să-ți pui foarte multe întrebări. Fiindcă vezi în privirea celorlalți că ești diferit. Fiindcă îți auzi accentul și știi că nu te comporți la fel. Unii te acceptă, ca pe-un animal exotic, alții nu o fac. O vreme, fiindcă vrei să fii invizibil și te saturi să fii arătat cu degetul, încerci să te comporți exact ca ei, să joci după reguli. Cu timpul însă, cu maturitatea, îți dai seama că bogăția e tocmai diferența asta care te caracterizează. Înveți limba. Dar înțelegi și că, oricât de bine ai vorbi-o, nu te vor înțelege niciodată până la capăt, cum nici tu nu-i vei putea înțelege la fel.
– Când schimbi limba, se schimbă ceva și în modul de a gândi. Suntem parcă alții în fiecare limbă…
– E nostim ce spuneți, pentru că exact asta am trăit la început, în primii mei ani aici. De fiecare dată când aveam de scris ceva, mergeam la prietenul tatălui meu, care era redactor-șef adjunct la „Le Monde”. Eu scriam afirmativ, la prezent, el tăia și-mi punea mereu condiționalul. Am înțeles, în timp, că pentru un francez e greu să declare ceva definitiv. El relativizează mereu. Nu spune „E bine să…”, spune „N-ar fi rău să…”. Francezii sunt diplomați, sunt moderați, lasă mereu o ușă deschisă către alt tip de adevăr. Față de relativitatea lor, eu, cu istoricul meu stalinist, venit dintr-o dictatură, păream un radical. Mi-a luat timp să găsesc echilibrul just. Franța m-a îmblânzit, m-a șlefuit pe de-o parte, dar mi-am păstrat în tot timpul ăsta revolta.
– Și ați mai păstrat ceva. Ați păstrat pasiunea. Dacă e un singur cuvânt pe care l-aș reține din interviul nostru precedent, în jurul căruia s-a țesut întreg dialogul, acela e „pasiune”. Sunt și francezii pasionali?
– Și francezii sunt pasionali, dar sunt niște pasionali cu mănuși. Au căldura lor, dar e o căldură mai pudică. Să spui în Franța „Te iubesc!” unui prieten e un adevărat cataclism. Asta nu înseamnă că sentimentul nu există, ci pur și simplu că e foarte greu de exprimat. Azi m-am obișnuit cu felul francezilor de a fi, nu mai sufăr, ca altădată, nu mai visez la lucruri intense și explozive. Cred că în ochii multora treceam drept ciudat, dacă nu chiar vulgar, cu felul meu de a cere sentimente mai mari și implicare mai multă. A trecut timpul și m-am schimbat, am încercat să-i înțeleg și eu pe ei, și ei pe mine. Istoria României cuprinde multe secole de neliniște. Iar asta, cred eu, se simte în psihicul fiecăruia dintre noi. Pentru mine, cel mai bun exemplu de energie dintr-asta contradictorie e Cioran. Sau Ionescu. Niște frământați româno-franco-slavo-balcanici, care au urât și au iubit viața în egală măsură. Azi, dacă la mine ar veni un român, așa cum eram eu pe vremuri, i-aș zice probabil să se calmeze. Poate și mie mi s-ar părea prea zbuciumat.
– Eugen Ionescu spunea că, pentru el, a părăsi Franța înseamnă a-și rata destinul. Dvs. ați simțit, odată ajuns la Paris, că destinul vă e aici?
– Da, pentru că am descoperit libertatea de expresie, am descoperit ce înseamnă să poți să spui exact ce gândești. Și asta era deja enorm de mult. Succesul însă n-a venit din prima. Primul film n-a mers aproape deloc în Franța, dar am câștigat cu el toate festivalurile în străinătate. Mă știa Robert Redford, mă știa Martin Scorsese. A fost o încurajare, o validare că nu sunt complet nul, eu, care nu câștigasem niciodată în viața mea un concurs. În Franța, nu vorbea nimeni de mine în presă, iar când vorbeau un picuț, mă tratau numai de român – într-o vreme când cinematografia română nu era atât de puternică –, ca și cum n-aș fi făcut filme în franceză, ca cetățean francez. Ba mai mult, despre promoția mea de la IDHEC, despre colegii și prietenii mei, Arnaud Desplechin, Pascale Ferran, Eric Rochant, Philippe Le Guay se vorbea ca de o generație formidabilă, pe mine uitând mereu să mă menționeze. Cu al doilea film, „Trenul vieții”, am câștigat iar premii la festivaluri în lumea întreagă, premiul publicului la Sundance Festival, două premii la Veneția, și am fost nominalizat și de două ori la César. Brusc, în ochii criticilor am devenit din „român”, „franco-român”. Iar azi, când filmele mele sunt cunoscute, apreciate și difuzate peste tot, sunt în sfârșit numit „francez de origine română”.
„Parisul meu înseamnă ziar și cafea”
– Care e Parisul dvs., Radu Mihăileanu? Ce vă face să vă simțiți bine, în orașul ăsta uneori atât de plin de contraste?

– Parisul meu înseamnă aceste cartiere pe care francezii le numesc „villages”, sătucuri, pentru că sunt colorate, au o energie și o diversitate a lor. Înseamnă arondismentul 11, cu Oberkampf, Bastille și Belleville, unde am locuit timp de trei decenii, printre francezi, arabi, evrei, chinezi și africani, un loc cosmopolit, cu cafenele superbe, restaurante extraordinare și magazine foarte bune. Dar poate să însemne și Montmartre sau La Butte aux Cailles, care sunt pline de viață, Montreuil, banlieu-ul plin de artiști, sau cheiurile Senei. Dar mai ales înseamnă cafenele, ziar și cafea, căci cafeneaua face parte din identitatea profundă a francezilor. Cafeneaua e o… respirație. Ce poate fi mai plăcut decât să poți să stai măcar cinci minute, să citești un ziar, să te uiți la oameni, să faci o pauză în ziua ta trepidantă, bucuros că ești liber?
– De-acolo luați și idei pentru filmele dvs.? Ce vă inspiră?
– Totul mă inspiră, poveștile pe care le aud, ziarele pe care le citesc, faptele diverse, ideile care circulă, o conversație întâmplătoare… Sunt o sugativă emoțională și de idei. Apoi, sigur, sunt lucruri care mă interesează mai tare într-o perioadă sau alta. Ceea ce se întâmplă acum e în același timp îngrijorător și extraordinar, pentru că suntem în ochiul unui uragan al schimbării. Se schimbă lucruri profunde legate de însăși condiția umană. Unii sunt entuziaști, alții încă se agață cu ghearele de secolul 20. Dar, că o recunoaștem sau nu, schimbarea e deja aici.
„Sunt un traumatizat al evenimentelor lumii”
– Vă propun să ne întoarcem un pic la prezentul de toate zilele. Cine e Radu Mihăileanu când trage ușa apartamentului lui parizian?

– Nu mă uit în oglindă, nu știu ce să răspund. Sunt un om normal, care, ca orice om normal, își face singur micul dejun, iese în oraș, citește ziare și vede prieteni. Sunt tată de doi băieți, extraordinar de interesanți, și, mai nou, și bunic, dar și un om care lucrează, care e pasionat de ce face, care încearcă să dialogheze cu sensibilitatea lui de creator. Sunt un traumatizat al evenimentelor lumii, un veșnic stresat cu antene fine, gata să capteze tot ce se întâmplă în jurul lui, de la foșnetele cafenelei în care stăm noi doi acum până la Zemmour, Trump, Johnson sau Putin. Cred profund în echilibru, în independență, în libertate și diversitate, care sunt fundamentele democrației. Mă uit la ce se întâmplă în Rusia și nu pot decât să mă întristez. Cu cât libertatea de expresie e mai mică într-o țară, cu atât populația are acces la un evantai mai restrâns de gândire, devine deci mai ușor de manipulat.
– România mai încape și ea în viața asta de zi cu zi? Cu ce mai hrăniți rădăcinile?
– Greu de spus, pentru că nu fac nimic cu program. Nu mă uit constant la televiziunea română și nici nu prea citesc ziare românești. Dar sunt totuși la curent grație prietenilor, rețelelor de socializare și fratelui meu. Locuiește tot în Franța, dar e căsătorit cu o româncă, o prietenă a noastră, care a făcut parte și din trupa mea de teatru. Ei vorbesc românește în casă, sunt mai ancorați decât mine în realitățile românești. Sunt foarte prieten cu cineaștii români, în special cu Cristian Mungiu, cu care vorbesc frecvent despre cinema, despre drepturile europene și despre România. Și, bineînțeles, călătoresc cât pot de des în țară. Anul trecut, am fost de pildă la Gura Humorului, la un festival de film foarte frumos, unde, din cauza covidului, membrii juriului erau aproape singurii spectatori din sală. (râde) Am profitat însă de ocazie și am vizitat satul natal al tatălui meu, Podul Iloaiei, care era la o aruncătură de băț. Nu mai fusesem acolo de la 6 ani. M-am plimbat prin cimitir și am descoperit mormântul mamei și al bunicii lui. M-am interesat de toți ceilalți din familie, iar la final am mers și la Iași, la Muzeul Pogromului, deschis în fosta chestură de poliție. A fost un drum foarte emoționant pentru mine. Tot la Iași am stat și am cercetat cu o prietenă, care a făcut un documentar despre mine, și am reușit împreună să trasăm arborele genealogic pe linia tatălui meu pe cinci generații înainte. Munca asta mi-a redat o parte din istoria familiei, a fost un plonjon în trecut, o reapropiere absolut necesară. Mi-am dat seama, de pildă, uitându-mă la toți înaintașii mei, că în familia mea n-au existat două generații la rând înmormântate în aceeași țară. Străbunicul e înmormântat în Podul Iloaiei, bunicul e născut la Podul Iloaiei, dar înmormântat în Israel, tata e născut la Podul Iloaiei, dar înmormântat în Franța. Asta spune multe despre convulsiile istorice pe care le-au trăit, despre istoria Europei și a evreilor în special.
– Sunt lucruri care se simt puternic și în filmele pe care le-ați făcut. E în destinul personajelor dvs. o veșnică agitație: niciodată așezate, mereu pe drum.
– Venitul și plecatul dintr-un loc sunt foarte prezente în filmele mele, într-adevăr, și cred că, în felul în care vorbesc despre asta, mă spun într-un fel și pe mine. Pleci, dar pleci ducând în cârcă toată istoria ta, cu care negociezi îndelung, ca nici să n-o abandonezi, dar totuși să te adaptezi, în așa fel încât să ajungi la un numitor comun. „Concertul” e cea mai bună metaforă în acest sens, e sensul umanității, dacă pot spune așa. E povestea a 55 de instrumentiști diferiți, țigani, ruși, evrei, francezi, fiecare cu istoria lui, cu ciudățeniile lui, cu interesele lui de moment, care, vreme de un concert, trebuie să lase deoparte diferențele, ca să ajungă împreună, cu instrumentele lor, la armonie.
Paris, aprilie 2022