Părintele IOAN de la Recea (Evocarea părintelui prof. dr. Jan Nicolae): „Era un voievod ȋn veşminte bisericeşti”

RESTITUIRI

– Vă propunem un ultim text dedicat marelui părinte Ioan Iovan, de la a cărui naștere se împlinesc 100 de ani. Duhovnic „de foc” al Mânăstirii Vladimirești, trecut prin supliciul închisorilor comuniste, este consi­derat drept „sfânt” al ortodoxiei, înaintea sanctificării sale oficiale, care, la fel ca și în cazul părintelui Arsenie Boca, întârzie. Dar Dumnezeu are dreptatea lui, care n-are nevoie de semnături și ștampilă –

Părintele Ioan Iovan a fost, la fel ca și povă­țui­torul său, părintele Arsenie Boca, un preot de foc, în stare să „aprindă” în cre­dință mii de oameni. Vremurile l-au purtat, la fel ca și pe părintele Arsenie, prin temni­țele comuniste, apoi prin prigoana statului comunist ateu. Spre deo­sebire de du­hov­nicul său, părintele Ioan Iovan a apu­cat să vadă România liberă și să poată sluji în pace, la Mânăstirea Re­cea, de lângă Târgu Mureș, unde și-a petrecut ultimii 18 ani ai vieții. Ani în care a strâns alături de sine mii de ucenici, dând naștere unei generații de preoți care îi poartă tiparul spiri­tual. Printre ei se află și părintele Jan Nico­lae, profesor la Faculta­tea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia și slujitor într-o biserică înălțată grație rugă­ciu­nii părintelui Ioan Iovan.

Întâlnire în biserică

– Încep acest interviu întrebân­du-vă cum a ajuns părintele Ioan Iovan, marele duhovnic al Vla­dimi­reștilor din Moldova, să slujească în Ardea­lul natal?

– A fost pronia lui Dumnezeu. În 1990, participând la Sfântul Sinod, Preasfințitul Andrei Andreicuţ, proas­păt ales ca episcop al Albei Iulia, a intrat ȋn cate­drală, la Bucu­reşti, să se ȋn­chine. Acolo era aşezat ȋn ge­nunchi, la moaştele Cuviosului Dumitru Basa­rabov, arhiman­dritul Ioan Iovan. Țara era la o răs­cruce de drumuri, societatea tre­cea prin mari schim­bări, iar părintele Ioan se gândea să ȋnceapă un drum nou. Nu a putut să se ȋntoarcă la Vladimireşti, să refacă obștea de-acolo, cu maica stare­ță Veronica, şi atunci se ruga pentru că­lău­zirea sa. Când ȋn catedrală a intrat tânărul episcop Andrei, părintele Ioan a ridicat fruntea şi a primit impuls de la Dumnezeu să mear­gă să vorbească cu dânsul. Au avut un dia­log, ȋn urma căruia a primit invitaţia să vină la Alba Iulia, pentru că se dorea refa­cerea monahis­mului ȋn Tran­silvania. Pă­rin­tele Ioan a acceptat, iar eu cred că a fost o pronie a Domnului, pentru că ȋn­toar­­cerea sa la vatră, ȋn Ardealul său natal, a fost priel­nică pentru desfăşurarea unei misiuni de care avea nevoie această zonă; ne amin­tim bine ce a fost ȋn anii 1990 la Târgu Mureş, știm ce a urmat apoi, după micile dispute patrimoniale ȋntre ortodocşi şi greco-catolici. În toate aceste conflicte, părintele Ioan a fost un făcător de pace, un mare rugător, care i-a păstorit pe orto­docşi, dar şi pe toţi ceilalţi care, aflaţi ȋn necazuri, i-au căutat ajutorul şi rugăciu­nea. Părintele Ioan a venit la Recea ȋn 1991. Acolo nu era mânăstire, doar un ȋn­ceput de aşezământ, cu o bisericuţă ȋn care se putea sluji şi o clădire administrativă nefinisată, dar cu câteva camere gata. Părintele Ioan avea uce­nici peste tot, iar ei, când au auzit că pă­rintele poa­te din nou sluji și predica ȋn libertate, au venit din toate părţile țării. Așa a ajuns Recea un loc de pelerinaj, pentru că părin­tele Ioan atrăgea prin vigoarea şi puterea cuvân­tului, dar mai ales prin forţă duhovnicească. Toate harismele i le-a dat Dumnezeu pentru a le ieşi ȋn ȋntâmpinare celorlalţi.

Vladimirești, un Lourdes românesc

– La ce vă referiți când spuneți că Dumnezeu i-a dat „toate harismele”?

– La foarte multe din­tre lucrările părintelui Ioan, în care intră și să­vâr­șirea minunilor. Dar, înainte să vă vorbesc des­pre miracolele făcute de dânsul, aș vrea să vă spun câte ceva despre inima lui. El avea o mare durere pentru necazurile oamenilor, nu putea să ȋi vadă plângând. Mereu repeta: „Nu pot suferi să ȋi văd pe oameni copleşiţi de necazuri, nu pot suferi să văd că i se umezeşte ochiul cuiva de du­rere”. După liturghie, părintele stătea de vorbă cu fiecare, ȋşi nota necazul credinciosului, une­ori chiar numărul de telefon. Dacă era un necaz material, pă­rin­tele ajuta, se implica, așa cum nimeni nu o făcea. A fost o inimă generoasă şi nu ȋntâmplător, statura duhov­nicească ȋl arată a fi unul dintre cei mai im­portanţi duhovnici români din secolul XX. Nu numai prin trăirea sa, ci și prin teologia, cultura şi curajul său. Trebuie să spunem că el venea și dintr-o familie aparte, în care și tatăl, și bunicul fu­seseră preoți, o familie de patrioți, de buni români. Pe urmele lor pă­șește și părin­tele Ioan. Ca un fulger care a străpuns ȋntu­nericul veacului, el a avut cura­jul să predice ȋmpotriva ateismului, să ȋşi riște viața pentru binele și luminarea po­porului. Colectivizarea comunistă le luase româ­nilor pă­mân­tul, bise­rica era eliminată din societate, valorile se falsificau, elitele morale şi profesionale erau decimate, prin aruncarea lor ȋn tem­niţă. În acest moment, cred că părin­tele și-a dorit să facă din mânăstirea Vladi­mireşti, cea care l-a consacrat ca mare duhovnic, înainte de Recea, o insulă de re­zis­tenţă, care să fie preluată şi de alte mâ­năstiri. A reuşit, aşa cum bine ştim. Se vorbea despre acea mânăstire ca despre un Lourdes româ­nesc, adică un loc teribil, unde veneau zeci de mii de oameni ȋn toate zilele şi săr­­bătorile im­portante. Am ȋntâlnit oameni care erau copii pe vremea când părintele Ioan predica la Vladi­mi­rești şi care s-au convertit şi s-au decis pentru monahism, doar ascultându-i pre­dicile. Credincioșii alergau de la zeci de kilometri distanţă să ȋl vadă şi să ȋl audă duminica. Se umplu­seră bisericile din satele din zona aceea de oamenii convertiți de el, în cei şapte ani cât a stat la Vladimirești, ca du­hovnic şi predicator. După aceea, a fost închis aproa­pe 12 ani prin temniţe, după ce, în prealabil, a fost cate­risit şi exclus din monahism, ȋntr-un mod pe care nu vreau să ȋl calific acum. Biserica era atunci sub presiunea teribilă a statului comunist, dar a ȋncercat să repare mai târziu ce s-a mai putut repara, prin intermediul episcopului vicar pa­triarhal, Antonie Plămădeală, viito­rul mitropolit al Ardealului.

„Bolgiile iadului comunist”

– Se spune că închisorile comuniste l-au înăl­țat spiritual pe părintele Ioan Iovan.

– Există mărturii, nu numai de la ortodocşi, ci și    la greco-catolici sau romano-catolici, care afirmă că părintele Ioan a fost una dintre marile figuri    mis­tice ale temniţelor comuniste. Am aflat că părintele se ruga ore ȋntregi în celulă, 14-15 ore pe zi, ase­me­nea marilor sfinţi. Şi cuprindea ȋn această rugă­ciu­ne nu numai soborul maicilor din Mânăstirea Vladimirești, care fuseseră risipite prin lume, dar se ruga şi pentru călăii săi şi pentru toţi caraliii, pentru cei care ȋl umi­leau şi pentru cei care l-au bătut. Se ruga şi pentru anchetatorul care l-a luat, l-a legat şi l-a scuipat de şapte ori ȋn gură, spunându-i că astea sunt cele şapte sfinte taine. Se ruga şi pentru cel care i-a pus lanţu­rile la Jilava şi i-a bătut niturile să-i intre ȋn carne şi apoi l-a ȋnjurat de mamă şi l-a lovit. El a socotit că nu a făcut altceva decât să ȋşi mute chilia de la mânăstire ȋntr-o altfel de chilie, ȋn bolgiile iadului, acolo, ȋn temniţă. Adică, a consi­derat că trăiește o viaţă monahală ȋntr-un alt con­text. Liturghisea zilnic în celulă, iar informatorii au descris în do­sarele Se­cu­rității cum făcea părin­tele liturghia şi prosco­mi­dia. In­for­matorul nu prea pri­ce­pea ce făcea părintele, dar descria totul, câte ore stătea rugându-se, cum sco­tea miridele, cum făcea pome­nirile pentru vii şi pentru morţi. Există episo­dul celebru, de la zarca Aiudului, unde părintele era complet izolat dar, cu mâinile ȋn­gheţate, făcea liturghia ȋntr-o cutie de medica­mente, crezând că va muri şi că e ultima lui slujbă. Iar pe cealaltă parte a zăbrelelor stă­teau două păsărele care ȋl ȋnsoţeau la litur­ghie, ȋn ora aceea matinală. Pă­rintele mulţumea plângând că are, în bietele viețuitoare, și para­­cli­ser, şi cântăreţ, că nu face litur­ghia singur. Sunt momente de pateric. Dacă suntem un pic atenţi, toate elementele vieţii lui arată limpe­de ca viaţa unui sfânt. Trebuie să ne gândim la el ca la un munte de rugăciune, pentru că avea darul rugăciunii lui Iisus, avea lumină în chip, cu asu­pră de măsură, lumină pe care au văzut-o oamenii și la Mânăs­tirea Recea.

„I-am văzut chipul luminat de har”

– Vi s-a întâmplat și dumnea­voastră să vedeți lumina necreată a harului strălu­cind pe chipul său? Nu folosiți o metaforă?

– Nu e nicio metaforă! Da, i-am văzut chipul luminat de har și nu o dată, ci de mai multe ori. Încă din copilăria sa, părintele era foarte marcat de mo­mentul liturgic al prefa­cerii Sfintelor Daruri în Trupul și Sângele Mântuitorului. Cine a avut șansa să participe alături de părintele Ioan la altar putea să vadă că trăia acel moment, copleșit în lu­mină. Părintele iradia lumină, era ca Moise coborât de pe Muntele Sinai. Trebuia să-ți pui, cum și-a pus Moise un văl, ca să nu-i or­bească pe israeliți. Și lumina aceasta răz­bătea apoi și în alte momente ale vieții lui. De pildă, atunci când te pri­vea, cu privirea lui pătrunzătoare, iradia lumina din ochi, din pri­vire.    Avea o privire caldă și prietenoasă, dar și scrutătoare –    o îmbinare între blân­dețe și măreție. Părintele a avut un ucenic, un om pe care el l-a convertit, părintele Ius­tinian, și care a ajuns preot și îl ajuta la bă­trâ­nețe. Acest părinte stătea în colțul altaru­lui și plân­gea în pumni când părintele Ioan ieșea cu cădelnița la Heruvic, atât de tare lumina totul în jur. Maica Cristina, stareța de la Recea, l-a văzut într-o lumină copleși­toa­re, într-un mo­ment în care pă­rintele nu mai putea să vină la biserică să slujească și slujea singur, în chilia dânsu­lui. Când s-a dus să-l viziteze, el nu și-a dat seama că a in­trat cineva, și atunci l-a văzut copleșit de o lumină vizibilă.

– Sfinția voastră cum l-ați cunoscut pe pă­rin­tele Ioan?

– În 1991 eram student la Galați și, îm­preună cu soția mea, am fost într-un grup care a vizitat Budapesta. În grupul acela erau doi frați semi­nariști care-l cunoșteau pe părintele Ioan de la Vladimirești și afla­seră că, de cu­rând, se mutase aproape de Târgu Mureș, așa că au aranjat să mergem la Recea. Întâlnirea a fost marcantă pen­tru mine, tot grupul de tineri am fost primiți în bisericuța de sus, ne-au întâmpinat părin­tele Ioan și maica Cristina, ne-au vorbit și apoi ne-au ome­­nit. La plecare, ne-au petre­cut până la poartă, eu am rămas printre ulti­mii și-mi amin­tesc că, înainte să ne des­părțim, părintele m-a binecuvântat. M-au marcat privirea lui, acei ochi de neuitat. După doi ani, am ajuns să merg mai des la Mânăs­tirea Recea, unde am avut marea mea bucurie să-l văd pe părintele Ioan slu­jind Liturghia. A fost o ade­vărată sărbă­toare! Părin­tele era un voievod ȋn veş­minte bisericeşti, un voievod du­hovnicesc. Era un duhovnic al natu­raleţii, un duhovnic cava­ler, un om format ȋn mari ȋncer­cări, un om care ştia să fie domn, ştia când să ȋnceapă, când să se oprească şi ştia să ȋn­curajeze. Mi s-a părut ȋntruchi­parea idea­lului de preot.   

– După întâlnire, i-aţi de­venit ucenic. Cum a fost prima spovedanie? Cum era, ca om? Cum era „sfântul” în intimi­tate?

– Acest om, care părea un ful­ger, un tunet, prin vigoarea du­hov­nicească, era plin de bu­nă­tate ȋn momentul ȋn care te duceai să te spo­ve­deşti. Stătea în scaunul de duhovnic până la epui­zare. Ve­neau la el ȋn primul rând orto­docşii români, dar şi maghiarii şi romii, veneau toţi ca la un prie­ten. A contat mult și că părintele Ioan vorbea foarte bine maghiara, pen­tru că făcuse primii ani în ma­ghia­­ră, la şcoala din Husasău, apoi a făcut Liceul Sfântul La­dis­lau ȋn Oradea. Am văzut, odată, o bă­trâ­nică venind la mânăstire plân­gând, că avea nişte necazuri. Era unguroaică, nu ştia româ­neşte, iar pă­rintele a spovedit-o pe limba ei. Și a plecat bătrâ­nica, tot plân­gând, bucuroasă că cineva i-a as­cultat necazul și i-a vorbit pe lim­ba ei. Această lărgime de duh e specifică părintelui Ioan, a­ceas­tă naturaleţe, această ome­nie caldă, care ȋl reco­mandă ca pe un om pâinea lui Dumnezeu. Eram la Târnă­veni, ȋn urma unei seri duhovniceşti ex­cep­ţionale, şi la spo­vedanie mi-a zis aşa: „Vine Hristos către noi, către oameni, la fiecare suflet ȋn parte, aşa cum vine un prefect ȋntr-o şaretă, cu calul pe o că­rare: dacă drumul este acci­dentat, vine zgâlţâit, chinuit, dar dacă drumul este aranjat, el vine lin şi ajunge mai uşor la tine. Fă ca să fie lin drumul lui Hristos către sufletul tău!”. Era blând, iar privirea dânsului era adevărata pedagogie, care te elibera ȋn perma­nenţă de orice gând. Te spovedea numai cu privirea, erai ca la tomograf în fața lui. Părintele Ioan avea haris­ma înaintevederii și se apuca să ȋţi povestească tot ce-ai făcut, fără să-i spui tu, la fel ca duhovnicul lui, părintele Arsenie Boca.

Unii preoți l-au judecat că e prea blând la spo­vedanie, prea lax cu canoa­nele, dar pentru el cano­nul era mila lui Dumnezeu, mila care nu poate să fie măsurată, pentru că nu are o unitate de măsură omenească. Pă­­rin­tele avea această ȋncredere neli­mitată că Dum­ne­zeu ne face să ne dezvăţăm de pă­cate, spovedin­du-ne şi cuminecându-ne, neevitând această legă­tură ȋntre spovedanie şi cuminecare.

– Vi s-a ȋntâmplat, părinte, să asistaţi la vreo minune făcută de părintele Ioan?

– Prima minune a fost naşterea pri­mului meu copil. În primii doi-trei ani după căsătorie, noi nu am avut copii, iar naşterea primului a fost o bine­cuvântare şi rodul ru­găciunii părintelui Ioan. Apoi, facerea bise­ri­cii „Arca lui Noe” de la Alba Iulia, în care slujesc și azi, asta a fost o minune evidentă. Eram ȋntors de la o bursă ȋn Germania şi am primit misiunea să fac o biserică pentru un cartier rezi­denţial din Alba Iulia, dar nu aveam nimic, niciun leu, eram la ȋnceput, așa că l-am sunat pe părintele Ioan şi l-am ȋntrebat: „Părinte, nu ştiu ce să fac – e un câmp, pe el trebuie ridicată o bise­rică, iar eu nu am niciun ban”. Iar el mi-a spus: „Mergi pe câm­pul ăla”. „Păi, și ce să fac pe câmp, să pre­dic ca Sfântul Francisc de Assisi, păsăre­lelor?”. A ȋnceput să râdă ȋn hohote și mi-a răspuns: „Da, mergi să predici ca Sfântul Francisc păsăre­lelor și-ai să vezi tu ce va ieşi pe câmpul acela!”. Ei bine, biserica pe care am ridicat-o la sfatul lui s-a sfinţit, fără nicio premedi­tare, chiar ȋn ziua ȋn care se împlineau șapte ani de la trecerea la Domnul a părintelui Ioan (a plecat la cer pe 17 mai, în anul 2008). Când am auzit, au ȋnceput să ȋmi tre­mure mâinile şi mi-am dat seama că părintele Ioan a văzut cu duhul biserica, înainte ca ea să fie terminată.

– Părinte, la final aş vrea să vă ȋntreb ce moș­tenire ne lasă în ortodoxie părintele Ioan?

– Eu cred că cea mai prețioasă moș­tenire este el însuși! Ne rămâne un sfânt minunat, care trebuie pus ȋn sfeşnic, ca să lumineze toată casa, cu multă grijă, ȋnţelep­ciune şi delicateţe. Nu avem un al doilea ca dânsul în ortodoxia românească. Ne ră­mâne acest curaj al mărturisirii, demnitatea aceasta voievodală românească, creştineas­că, ne rămâne acest duh al duhovnicului harisma­tic, cult, bun patriot, deschis tu­turor, lipsit de confesionalisme ȋnguste, un om care nu era anti-catolic, nu era anti-greco-catolic, nu era anti-nimic, doar pen­tru Hristos. Această fi­gură mar­tirică, euha­ris­tică, cu mult curaj în rostirea adevă­rului și-n ferirea de com­promisuri nu şi-a trădat idealul, nu şi-a trădat neamul. Avem nevoie de dânsul ca model. Vreau să ȋl văd integrat ȋn calendarul orto­dox, ȋmpreună cu marile figuri duhovnicești ale României.